- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Atunci, L-au scuipat în faţă, L-au bătut cu pumnii şi L-au pălmuit, zicând: „Hristoase, proroceşte-ne – cine Te-a lovit?”
Matei 26:67,68
După arestarea lui Isus în grădină, iudeii L-au dus mai întâi la Ana, fostul mare-preot. Conducătorii se temeau că actualul mare-preot, Caiafa, nu avea suficientă experienţă ca să rezolve problema aşa cum îşi doreau. Ei i-au exclus în mod deliberat pe Nicodim şi pe Iosif din Arimateea de la lucrările din timpul nopţii, ştiind că aceşti bărbaţi Îi luau partea lui Isus.
Domnul a suferit foarte mult din cauza abuzului şi a insultei. Satana lucra prin intermediul fiinţelor umane pentru a încerca să-L determine să înceteze să Se bazeze pe harul Tatălui Său. Isus ştia că, printr-o simplă ridicare a mâinii, putea să-i plece în praf pe cei ce-L chinuiau, însă a refuzat să Se elibereze.
În timpul procesului, acuzatorii nu au reuşit să aducă împotriva Sa nicio incriminare. S-a dovedit că până şi martorii lor mincinoşi erau informatori plătiţi. În final, Caiafa s-a adresat lui Isus sub forma unui jurământ solemn: „Te jur pe Dumnezeul cel viu să ne spui dacă eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu.” (Matei 26,63)
La acest apel, Hristos nu a putut să tacă. Fiecare persoană prezentă a simţit privirea Sa pătrunzătoare atunci când a rostit cuvintele: „Da, sunt!” În sfârşit, obţinuseră dovada pe baza căreia puteau să-L condamne. Caiafa şi ceilalţi au sărit în picioare la răspunsul Său şi au strigat: „A hulit!... Este vinovat: să fie pedepsit cu moartea.”
„[Caiafa] era furios pe el însuşi pentru că a crezut cuvintele Domnului Hristos, dar, în loc să-şi sfâşie inima ca urmare a unui profund simţământ al adevărului şi să mărturisească faptul că Isus era Mesia, el şi-a sfâşiat hainele preoţeşti, ca semn al împotrivirii categorice. Acest act avea profunde semnificaţii. Însă puţin şi-a dat seama Caiafa de semnificaţia lui. Prin acest gest, făcut spre a-i influenţa pe judecători şi a obţine condamnarea Domnului Hristos, marele-preot s-a condamnat pe sine. Conform legii date de Dumnezeu, el s-a descalificat pentru slujba preoţiei. Făcând astfel, el pronunţase asupră-şi sentinţa de condamnare la moarte.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 708)
Domnul Isus a permis să fie condamnat pe nedrept, ca să îndeplinească misiunea de a salva lumea din păcat.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
„Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat.” „Ce ne pasă nouă?” i-au răspuns ei.
Matei 27:4
Dacă ar fi murit înainte de ultima lui călătorie la Ierusalim, Iuda ar fi rămas în amintire ca un om vrednic să ocupe un loc între cei doisprezece. Iuda a perceput puterea de atracţie a Mântuitorului şi a simţit dorinţa de a se schimba. El s-a ataşat de Învăţător, iar Isus nu l-a respins. Ceilalţi ucenici aveau o părere bună despre Iuda şi l-au numit administrator. Isus i-a încredinţat lui Iuda – la fel ca şi celorlalţi ucenici – puterea de a vindeca bolnavi şi de a scoate demoni.
Însă, în ciuda faptului că se afla în prezenţa lui Isus, Iuda a cultivat dispoziţia de a-i critica şi acuza pe ceilalţi. Declaraţia deseori repetată de Hristos că Împărăţia Sa nu era din lumea aceasta îl irita; el susţinea neîncetat ideea că Hristos ar trebui să fie împărat. Cu ocazia minunii înmulţirii pâinilor, Iuda a fost cel care a sugerat ca Hristos să fie forţat să devină împărat.
Înainte de săptămâna răstignirii, Iuda nu îşi împietrise inima complet. El vorbise cu preoţii despre posibilitatea de a-L da pe Isus în mâna lor, dar nu le promisese acest lucru. Mai avea încă şansa de a se pocăi, mai ales la ultima cină, când Isus i-a adresat, cu dragoste, un ultim apel. Însă Iuda a depăşit limita atunci când a părăsit camera de sus.
El nu credea că Isus va permite să fie răstignit şi considera că Îi va forţa mâna prin faptul că-L preda conducătorilor iudei.
„Iuda s-a aruncat apoi la picioarele Domnului Hristos, recunoscându-L ca Fiu al lui Dumnezeu şi rugându-L să Se elibereze. Mântuitorul nu i-a reproşat nimic vânzătorului Său. El ştia că Iuda nu se pocăise; mărturisirea sa era stoarsă din sufletul lui vinovat de sentimentul îngrozitor al condamnării şi al judecăţii viitoare, dar nu simţea o durere profundă şi cumplită pentru că Îl vânduse pe Fiul nevinovat al lui Dumnezeu şi că Îl renegase pe Sfântul lui Israel. Cu toate acestea, Domnul Hristos n-a rostit niciun cuvânt de condamnare.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 722)
Iuda a ignorat continuu glasul Duhului Sfânt şi a ajuns să nu mai poată să recunoască păcatul şi să se pocăiască de el. Şi noi ne putem confrunta cu acest pericol.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Când erau adunaţi la un loc, Pilat le-a zis: „Pe care voiţi să vi-l slobozesc? Pe Baraba sau pe Isus, care se numeşte Hristos?” Căci ştia că din pizmă Îl dăduseră pe Isus în mâinile lui.
Matei 27:17,18
Când conducătorii iudei L-au adus pe Isus înaintea lui pentru a-L condamna, Pilat, guvernatorul roman, era nemulţumit că a fost trezit din somn şi s-a hotărât să scape repede de acuzat şi să se poarte aspru cu el. Dar când L-a văzut pe Isus, s-a oprit. Nu mai întâlnise niciodată un om care să ofere dovezi atât de evidente ale bunătăţii şi nobleţei. Latura bună a naturii lui a fost trezită.
Conducătorii iudei speraseră ca guvernatorul să le facă o favoare şi să semneze condamnarea la moarte a lui Hristos cu ocazia marii lor sărbători naţionale. Însă el a refuzat să-L condamne înainte de a se convinge că I se aducea o acuzaţie întemeiată. Conducătorii evrei au încercat să îşi prezinte acuzaţiile în aşa fel încât condamnarea la moarte să îşi găsească justificarea, dar Pilat a văzut dincolo de toate acuzaţiile lor mincinoase. În tot acest timp, Isus nu a spus nimic, iar Pilat se mira de tăcerea Sa elocventă. Duhul Sfânt lucra la inima lui. El I-a adresat lui Isus o întrebare: „Ce este adevărul?” (Ioan 18,38) Dar nu a aşteptat să primească răspunsul.
Pilat a refuzat să-L condamne pe Isus, dar îi era frică de intenţiile rele ale iudeilor. De aceea, când a auzit că Isus era din Galileea, a fost fericit să-L trimită la Irod, conducătorul acelei provincii. Acesta i-a pus câteva întrebări şi I-a cerut să arate printr-o minune că El era Mesia. Însă în tot acest timp, Isus a rămas într-o tăcere adâncă. Nu voia să facă o minune pentru a scăpa de durerea şi de umilinţa pe care trebuia să le îndure ca Înlocuitor al nostru.
„Pilat voia foarte mult să-L elibereze pe Domnul Hristos, dar şi-a dat seama că nu va putea face acest lucru şi în acelaşi timp să-şi păstreze poziţia şi onoarea. În loc să-şi piardă puterea lumească, a preferat să aleagă sacrificarea unei vieţi nevinovate. […] Conştiinţa şi datoria arată o cale, iar interesele personale, o altă cale. Curentul merge cu putere în direcţia cea rea şi acela care acceptă compromisuri cu răul este atras în întunericul dens al vinovăţiei.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 738)
La fel ca Pilat, din cauza unor considerente de ordin trecător, mulţi oameni nu fac ceea ce ştiu că este bine.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
„Ce am scris, am scris”, a răspuns Pilat.
Ioan 19:22
Nu ne putem închipui decât într-o mică măsură agonia mentală şi fizică pe care a îndurat-o Isus şi umilirea publică a răstignirii. El nu mai mâncase şi nu mai băuse nimic de la cina de Paşte din camera de sus. Ucenicii Îl părăsiseră. Toată noaptea a fost insultat şi torturat. Fusese supus unui simulacru de procese – înaintea tribunalului iudaic, înaintea guvernatorului roman, înaintea lui Irod şi din nou înaintea lui Pilat.
Duminică, la intrarea în Ierusalim, fusese înconjurat de o mulţime care-L aclamase. Acum, chiar şi ucenicii stăteau la mare distanţă de El. Ioan a rămas lângă cruce, alături de mama lui Isus, sperând că El avea să-Şi manifeste puterea.
Când soldaţii I-au pironit cu brutalitate mâinile şi picioarele pe cruce, Isus nu a scos niciun murmur de nemulţumire, deşi pe faţa Sa pătată de sânge se puteau vedea stropi mari de sudoare. El S-a rugat: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac” (Luca 23,34). Totuşi ignoranţa celor implicaţi nu îi făcea nevinovaţi, fiindcă avuseseră privilegiul de a-L cunoaşte şi a-L accepta pe Isus ca Mântuitor.
Prin faptul că îndura crucea, Isus câştiga dreptul de a deveni Răscumpărătorul nostru şi Marele nostru Preot.
Probabil că batjocurile preoţilor L-au durut cel mai mult. „Pe alţii i-a mântuit, iar pe Sine nu Se poate mântui!” (Matei 27,42) Cât de adevărat! El nu Se putea elibera, atâta timp cât Îşi dorea să salveze lumea. Nu putea să coboare de pe cruce. Dar tocmai pentru că nu putea să Se salveze pe Sine, noi, păcătoşii, putem să primim iertarea şi favoarea lui Dumnezeu.
„Satana frământa inima Domnului Hristos cu ispitele lui îngrozitoare. Mântuitorul nu putea vedea prin porţile mormântului. Speranţa nu-I înfăţişa ieşirea din mormânt ca biruitor şi nici nu-I spunea că Tatăl a primit sacrificiul Său. El Se temea de faptul că păcatul era atât de neplăcut înaintea lui Dumnezeu, încât despărţirea Lor avea să fie veşnică. Domnul Hristos simţea groaza pe care o va simţi păcătosul atunci când harul nu va mai mijloci deloc în favoarea omenirii vinovate.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 753)
Preţul salvării noastre nu a constat numai în chinul fizic teribil pe care l-a îndurat Isus pe cruce, ci şi în despărţirea pe care a produs-o păcatul între El şi Tatăl Său.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Când a luat Isus oţetul, a zis: „S-a isprăvit!” Apoi şi-a plecat capul şi Şi-a dat duhul.
Ioan 19:30
Pentru îngeri şi pentru locuitorii lumilor necăzute, strigătul „S-a isprăvit!” a avut o mare semnificaţie, dar nici chiar ei nu puteau să înţeleagă pe deplin implicaţiile vaste ale marii lupte.
Totuşi au văzut atunci limpede adevăratul caracter al lui Satana şi profunzimea răzvrătirii lui. Atunci au înţeles de ce Dumnezeu l-a lăsat pe Satana să trăiască atât de mult după alungarea din cer. Dumnezeu dorea să ia măsuri pentru siguranţa veşnică a universului Său şi, în scopul acesta, trebuia să îi acorde timp lui Satana să-şi dezvăluie principiile care se aflau la baza acuzaţiilor pe care I le aducea lui Dumnezeu.
De la naşterea lui Isus, îngerii şi lumile necăzute au urmărit conflictul impresionant dintre Satana şi Isus. Cu un mare interes, au urmărit în Ghetsemani şi apoi pe cruce cum Domnul nostru a rămas neclintit în încrederea Sa în Tatăl ceresc. Atunci a fost dată la o parte masca lui Satana şi, în acelaşi timp, a fost ruptă ultima verigă ce îl mai lega de lumea cerească.
Îngerii nu au înţeles nici măcar atunci toate implicaţiile marii lupte – principii care aveau să le fie dezvăluite mai mult. De dragul oamenilor, existenţa lui Satana trebuia să continue pentru ca omenirea şi totodată îngerii să vadă clar care sunt problemele aflate în controversă.
Ce trebuie să afle oamenii înainte ca marea luptă să ia sfârşit? Că Satana a minţit atunci când a pretins că Legea lui Dumnezeu nu poate fi ţinută. Ei trebuie să afle că păcătoşii pot fi iertaţi şi pot primi putere să păzească Legea, că Dumnezeu poate să-i transforme pe păcătoşi prin împărtăşirea trăsăturilor Sale şi că această transformare va constitui dovada finală a modului în care a tratat Dumnezeu problema păcatului.
„Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a dovedit că dreptatea lui Dumnezeu nu anulează mila Sa şi că păcatul poate fi iertat, că Legea este dreaptă şi că poate fi în mod desăvârşit ascultată. Acuzaţiile lui Satana erau astfel respinse. Dumnezeu îi dăduse omului dovezi incontestabile despre iubirea Sa.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 762)
Biruinţa asupra păcatului pe care a obţinut-o Domnul Isus pe cruce a pus capăt problemelor aflate în controversă încă de la începutul răzvrătirii lui Satana împotriva lui Dumnezeu.