- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să Mă urmeze.
Matei 16:24
Isus a văzut clar cărarea care ducea de la iesle la Calvar. El ştia ce suferinţă Îl aştepta, dar privirea Sa era aţintită spre rezultatele finale ale misiunii Sale. S-a simţit încurajat de gândul că suferinţa Sa avea să aducă binecuvântări veşnice pentru omenire.
Isus era pe punctul de a le vorbi în mod deschis ucenicilor despre evenimentele care urmau să se întâmple. Însă, mai întâi, le-a oferit ocazia să-şi înnoiască mărturisirea de credinţă în El, ca să fie întăriţi pentru zilele întunecate care aveau să vină. El i-a întrebat: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?” (Matei 16,13)
Petru a exprimat convingerile tuturor celor doisprezece: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui viu!” (versetul 16) Însă ei nu înţelegeau nici pe departe misiunea lui Hristos. Mărturisirea lui Petru este temelia credinţei celui credincios. Isus este stânca, temelia bisericii şi, dacă zidim pe făgăduinţele şi puterea Sa, nu vom fi biruiţi niciodată.
Apoi, Isus le-a spus deschis despre umilinţa şi despre suferinţele care Îl aşteptau. Ucenicii nu ştiau ce să mai spună de mâhnire şi uluire; cuvintele Sale păreau imposibil de înţeles. Isus le-a spus mai departe că viaţa Sa de sacrificiu arăta cum trebuia să fie viaţa lor. Egoismul duce la moarte veşnică, dar sacrificiul de sine înseamnă viaţă veşnică.
„După mărturisirea lui Petru, Isus le-a poruncit ucenicilor să nu spună nimănui că El este Hristosul. Porunca aceasta le-a fost dată din cauza împotrivirii hotărâte a cărturarilor şi a fariseilor. În plus, oamenii, chiar şi ucenicii, aveau o părere greşită despre Mesia, astfel că o proclamare în mod public nu le-ar fi dat o idee corectă despre caracterul sau lucrarea Lui. Dar, zi după zi, El li Se descoperea ca Mântuitor, în felul acesta dorind să le creeze o concepţie corectă despre Sine ca Mesia.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 414)
Ca urmaşi ai lui Isus, trebuie să mergem pe aceeaşi cărare a renunţării de sine pe care El a mers pentru noi.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Şi iată că li s-au arătat Moise şi Ilie, stând de vorbă cu El.
Matei 17:3
Atât Isus, cât şi ucenicii erau foarte obosiţi în timp ce urcau pe muntele pustiu. După un timp, Isus S-a retras şi a început să Se roage şi chiar să plângă şi să strige la Tatăl Său ceresc ca să primească putere pentru ceea ce Îl aştepta în viitor. Văzuse cât de doborâţi erau ucenicii după ce le vorbise despre evenimentele viitoare. Acum voia să le dea asigurarea că nu-şi puseseră în zadar credinţa în El; Îşi dorea foarte mult să îi încurajeze. Însă numai Petru, Iacov şi Ioan erau pregătiţi să primească descoperirea pe care dorea să le-o ofere.
Acolo, pe munte, rugăciunea Mântuitorului a primit răspuns imediat. Porţile cerului s-au deschis larg şi Isus a fost învăluit într-o strălucire cerească. Petru, Iacov şi Ioan au văzut două persoane – pe Moise şi pe Ilie – stând lângă Învăţătorul lor. În faţa ochilor lor încântaţi, a fost înfăţişată, în miniatură, viitoarea Împărăţie a slavei – Hristos Împăratul, Moise, ca reprezentant al sfinţilor înviaţi, şi Ilie, ca reprezentant al celor care vor fi luaţi la cer fără să cunoască moartea.
Ucenicii au înţeles greşit scena, dar s-au bucurat că Învăţătorul lor a fost onorat de prezenţa acestor soli cereşti. Ei au crezut că Ilie venise să anunţe domnia lui Mesia şi că Isus urma să-Şi inaugureze Împărăţia pe pământ. Petru a propus entuziasmat să se ridice un fel de semn de aducere-aminte al acestui eveniment fericit.
Ceilalţi ucenici au fost biruiţi de somn şi au pierdut frumoasa descoperire.
„Înainte de coroană, trebuia să vină crucea. Subiectul discuţiei lor cu Isus nu era proclamarea lui Hristos ca împărat, ci moartea Sa la Ierusalim. […] Moise şi Ilie […] împărtăşiseră dorinţa Lui de a-i salva pe oameni. […] Aceşti bărbaţi, aleşi mai presus de toţi îngerii din jurul tronului, veniseră să stea de vorbă cu Isus despre suferinţele Lui şi să-L mângâie cu asigurarea simpatiei Cerului.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 422, 425)
Dacă am putea pătrunde dincolo de vălul care desparte cerul de pământ, am putea înţelege cât de strânsă este legătura dintre ele şi cât de reală este lumea nevăzută.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Să nu spuneţi nimănui de vedenia aceasta, până va învia Fiul omului din morţi.
Matei 17:9
După ce au coborât de pe munte, Isus şi ucenicii au fost întâmpinaţi de mulţime, ca de obicei. Isus le ceruse deja ucenicilor să nu spună nimănui ce văzuseră în noaptea precedentă, întrucât ştia că aceasta nu va face altceva decât să stârnească batjocura sau curiozitatea inutilă.
La poalele muntelui, Isus era aşteptat să rezolve o situaţie tensionată. Câţiva dintre ucenicii Săi care nu Îl însoţiseră pe munte în timpul nopţii erau foarte tulburaţi din cauză că nu reuşiseră să scoată un duh rău dintr-un băiat. În călătoria lor misionară recentă, reuşiseră să scoată demoni, dar nu şi de data aceasta. De ce? Ei se simţeau umiliţi, iar cărturarii se bucurau de înfrângerea lor. Isus a simţit această tensiune în timp ce Se apropia de ei.
Tatăl băiatului a venit la Isus, pledând în favoarea fiului său. Isus i-a spus: „Tu zici: ’Dacă poţi!’... Toate lucrurile sunt cu putinţă celui ce crede!” (Marcu 9,23) Cu alte cuvinte, spunea: „Eu am puterea. Vindecarea fiului tău depinde de credinţa ta – nu de puterea Mea.”
Izbucnind în lacrimi, tatăl se supune îndurării lui Hristos şi strigă: „Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!” (versetul 24) Isus i-a poruncit duhului rău să plece. Demonul l-a aruncat pe băiat la pământ, lăsându-l fără vlagă, dar Isus l-a ridicat şi l-a dus la tatăl lui.
Orice om aflat în necaz a dat glas aceleiaşi cereri. Isus ne aude şi ne răspunde. Dar de ce nu au reuşit ucenicii să alunge demonul? Răspunsul Domnului Hristos arată că nu au avut suficientă credinţă. Deveniseră nepăsători în lucrarea lor sacră. Ei trebuiau să se golească de sine şi să depindă în întregime de Dumnezeu.
„Credinţa este cea care ne pune în legătură cu Cerul şi ne dă putere pentru a lupta cu forţele întunericului. În Hristos, Dumnezeu i-a asigurat omului mijloacele pentru a birui orice trăsătură păcătoasă şi a rezista oricărei ispite, oricât de puternică ar fi. Dar mulţi simt că le lipseşte credinţa şi, din cauza aceasta, stau departe de Hristos. […] Acela care i-a vindecat pe bolnavi şi a scos demoni când umbla printre oameni este acelaşi Mântuitor puternic şi astăzi. Credinţa vine prin Cuvântul lui Dumnezeu.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 429)
Neglijarea devoţiunii zilnice şi a rugăciunii duce la eşec în lucrarea pentru Dumnezeu.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
De aceea, oricine se va smeri ca acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia cerurilor.
Matei 18:4
Deşi Îl însoţiseră pe Isus timp de cel puţin doi ani, ucenicii încă se mai certau pentru întâietate. Isus ştia că lucrul acesta provoca disensiuni şi le-a spus deschis: „Dacă vrea cineva să fie cel dintâi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toţi şi slujitorul tuturor!” (Marcu 9,35)
Ucenicii nu înţelegeau încă natura Împărăţiei lui Hristos, iar concepţia lor greşită îi determina să se lupte între ei şi să folosească diverse manevre pentru a câştiga întâietatea. Dorinţa lor de a ocupa locul cel mai înalt era o manifestare a aceluiaşi spirit care îl stăpânea pe Lucifer atunci când a iniţiat marea luptă din cer. Dacă şi-ar fi dorit în mod real să fie asemenea Celui Preaînalt, Lucifer n-ar fi trebuit niciodată să-şi părăsească poziţia care îi fusese rânduită în cer, fiindcă spiritul Celui Preaînalt se manifestă prin slujire neegoistă. Lucifer îşi dorea puterea lui Dumnezeu, dar nu caracterul Său.
Dacă privim din perspectiva lui Satana, întâietatea devine premiul celor mai tari. Împărăţia lui Satana este o împărăţie a forţei; fiecare individ consideră că ceilalţi sunt un obstacol în calea lui sau o treaptă pe care poate urca spre o poziţie mai înaltă. Însă în Împărăţia lui Hristos, cel mai mare este omul cel mai dornic să slujească.
„Înainte de onoare este umilinţa. Pentru a sta într-un loc înalt înaintea oamenilor, Dumnezeu îl alege pe lucrătorul care, asemenea lui Ioan Botezătorul, ia un loc umil în faţa lui Dumnezeu. Ucenicul care seamănă mai mult cu un copil este lucrătorul care are mai mult succes în lucrarea lui Dumnezeu. Inteligenţele cereşti pot să conlucreze cu acela care nu caută să-şi înalţe sinele, ci să salveze suflete. Acela care simte mai mult nevoia după ajutorul divin va stărui mai mult ca să-l aibă; iar Duhul Sfânt i-L va descoperi pe Isus, care îi va întări şi înălţa sufletul. În urma comuniunii cu Hristos, el pleacă să lucreze […] şi are succes acolo unde mulţi învăţaţi şi intelectuali dau greş.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 436)
Păcatul ultim, obiceiul ultim, care trebuie biruit este dorinţa de a fi primul, de a primi o onoare specială. Mândria este un defect subtil şi cel mai greu de detectat.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.
Ioan 7:37
Ritualul cel mai impresionant din timpul Sărbătorii Corturilor era acela al comemorării momentului din călătoria prin pustie când apa a ţâşnit din stâncă şi a astâmpărat setea israeliţilor.
Evreilor li se cerea să se prezinte de trei ori pe an la Ierusalim în scopuri religioase. Ei trebuiau să vină din toate ţările în care erau împrăştiaţi şi să se adune la Ierusalim pentru Sărbătoarea Corturilor – una dintre cele trei sărbători importante. Vestea despre minunile lui Isus se răspândise în ţările în care locuiau şi mulţi sperau şi se aşteptau ca El să participe la sărbătoare. Şi, într-adevăr, a venit imediat după începerea sărbătorii. În învăţăturile Sale, Isus a dovedit că are cunoştinţă despre legile şi instituţiile lui Israel. Zi după zi, i-a învăţat pe oameni, iar în ultima zi a sărbătorii, a făcut următorul apel: „Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea.” (Ioan 7,37)
Inimile oamenilor au fost impresionate profund de cuvintele Sale. Mulţi erau gata să strige la fel ca samariteanca: „Dă-mi această apă, ca să nu-mi mai fie sete.” (Ioan 4,15)
„Isus cunoştea nevoile sufletului uman. Fastul, bogăţiile şi onoarea nu pot mulţumi inima. […] Bogatul, săracul, cel de sus şi cel de jos sunt toţi la fel de bine-veniţi. […] Mulţi dintre cei care Îl ascultau pe Isus erau întristaţi din cauza speranţelor spulberate, mulţi aveau dureri ascunse, mulţi căutau să-şi astâmpere dorinţa inimii prin bucuriile lumii şi lauda oamenilor, dar, când totul era câştigat, vedeau că s-au străduit atât de mult numai pentru a ajunge la o fântână crăpată, din care nu puteau să-şi astâmpere setea. În acea atmosferă veselă şi strălucitoare, ei stăteau nemulţumiţi şi trişti. Dar cuvintele lui Isus: ’Dacă însetează cineva’, i-au trezit brusc din meditaţia lor tristă şi, în timp ce ascultau cuvintele care au urmat, mintea li s-a luminat de o nouă speranţă. Duhul Sfânt le-a adus în atenţie acest simbol, până când au văzut în el oferta darului nepreţuit al mântuirii.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 454)
Apa este esenţială pentru întreţinerea vieţii. Tot la fel, Domnul Isus, „Apa vieţii”, este esenţial pentru viaţa noastră spirituală.