- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Acum, slobozeşte în pace pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău. Căci au văzut ochii mei mântuirea Ta.
Luca 2:29,30
După patruzeci de zile de la naştere, Isus a fost dus de Iosif şi Maria la Ierusalim, ca să fie consacrat Domnului. Fiind înlocuitorul omului, El trebuia să Se supună legii în toate privinţele. Legea cu privire la înfăţişarea întâilor născuţi avea o semnificaţie specială – era o aducere-aminte a eliberării minunate a israeliţilor din Egipt. Totodată, ea prefigura eliberarea mai mare oferită de Hristos Însuşi. După cum sângele stropit pe uşorii uşii i-a scăpat pe întâii născuţi ai lui Israel, tot la fel sângele lui Hristos are puterea de a mântui lumea.
În ziua aceea, serviciile de la templu se desfăşurau ca de obicei. Numai Simeon şi Ana au observat importanţa extraordinară a copilului Mariei. Aceşti evrei credincioşi nu studiaseră Scriptura în zadar. Mulţi oameni din vremea noastră sunt la fel ca preoţii ocupaţi de atunci: ei Îl recunosc pe Isus ca personaj istoric, dar nu ca Fiu al lui Dumnezeu.
Maria nu a înţeles misiunea Fiului ei. Ea s-a gândit la profeţia lui Simeon şi la cuvintele despre sabia care avea să-i străpungă inima, dar nu a înţeles decât mult mai târziu.
Prin cuvintele „ca să se descopere gândurile multor inimi” (Luca 2,35), Simeon a scos în evidenţă una dintre problemele principale ale marii lupte. Hristos avea să-l înfrunte pe Satana, cel care era de multă vreme adversarul Său. Principiile guvernării lui Dumnezeu aveau să intre în conflict direct cu principiile şi caracterul lui Satana. Prin viaţa şi moartea Domnului Isus, gândurile tuturor oamenilor sunt scoase la iveală şi fiecare poate să se judece pe sine.
„În ziua judecăţii de apoi, fiecare fiinţă pierdută va înţelege natura propriei respingeri a adevărului. Jertfa de pe cruce va fi prezentată, şi adevărata ei însemnătate va fi înţeleasă de fiecare minte care a fost orbită de păcat. În faţa priveliştii de pe Golgota, cu jertfa ei tainică, păcătoşii vor sta condamnaţi. Se va da la o parte orice scuză mincinoasă.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 58)
Prin Fiul Său, Dumnezeu ne-a oferit cel mai mare dar. Putem să fim siguri că El nu va precupeţi niciun efort pentru a duce până la capăt lucrarea de răscumpărare.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
I-am văzut steaua în Răsărit şi am venit să ne închinăm Lui.
Matei 2:2
Aceşti magi din Răsărit, deşi erau nişte filozofi păgâni, studiaseră indiciile date de Providenţă în natură, iar Dumnezeu i-a onorat pentru integritatea şi înţelepciunea lor. Lumina Sa strălucea în întuneric. Când au studiat Scripturile ebraice, ei au fost fascinaţi de profeţiile despre venirea lui Mesia şi şi-au dorit să înţeleagă mai clar despre ce era vorba în ele.
După aceea, ei au zărit o lumină misterioasă pe cer, în noaptea în care slava lui Dumnezeu s-a revărsat peste dealurile Betleemului. Ei erau convinşi că s-a întâmplat ceva extraordinar şi s-au hotărât să afle despre ce era vorba. Dovada interioară dată de Duhul Sfânt i-a călăuzit în timpul călătoriei.
Steaua – care nu era o stea sau o planetă obişnuită, ci un grup de îngeri strălucitori aflat la distanţă – i-a condus la Templul din Ierusalim. Aici, ei au întrebat cu nerăbdare despre împăratul nou-născut. Răspunsul primit a fost surprindere şi teamă, amestecate cu dispreţ. Vestea sosirii lor s-a răspândit repede, iar Irod s-a temut că aceşti înţelepţi făceau parte dintr-un complot pentru înlăturarea lui de la tron. În discuţia pe care a purtat-o cu ei, s-a prefăcut a fi foarte interesat şi a aflat de la ei că doreau să ajungă la Betleem.
Când au ajuns la Isus, magii au îngenuncheat şi I s-au închinat, recunoscând prezenţa Divinităţii. I-au oferit daruri. Apoi, primind într-un vis îndemnul de a nu se mai întoarce la Irod, ei au plecat acasă. Iosif a primit şi el un vis în care era îndemnat să fugă în Egipt împreună cu Maria şi Isus.
„Îngâmfarea şi invidia au închis uşa în faţa luminii. […] Aceşti învăţători [evrei] erudiţi n-au fost dispuşi să se plece pentru a fi îndrumaţi de aceia pe care ei îi numeau păgâni. […] Ei s-au hotărât să-şi arate dispreţul pentru veştile care l-au agitat pe împăratul Irod şi tot Ierusalimul. Nu voiau nici măcar să meargă la Betleem, pentru a vedea dacă lucrurile erau astfel. […] De aici a început lepădarea lui Hristos de către preoţi şi rabini. Din acest moment, îngâmfarea şi încăpăţânarea lor s-au transformat într-o ură înverşunată împotriva Mântuitorului.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 62, 63)
Ideile preconcepute ne împiedică să vedem adevărul lui Dumnezeu.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Pruncul creştea şi se întărea; era plin de înţelepciune şi harul lui Dumnezeu era peste El.
Luca 2:40
Isus a crescut la fel ca toţi copiii. El a dobândit cunoştinţe la fel ca noi. Capacităţile intelectuale şi fizice ale Domnului nostru s-au dezvoltat treptat, respectând legile copilăriei.
Dumnezeu îi îndrumase pe israeliţi să-i înveţe pe copii încă de mici despre bunătatea Sa, aşa cum era ea descoperită în legile Sale, iar Maria căuta căi de a stimula mintea luminată şi receptivă a lui Isus. Ea a primit înţelepciune prin Duhul Sfânt ca să coopereze cu instrumentele cereşti pentru dezvoltarea Fiului ei. În vremea lui Isus, o cetate care nu se ocupa de instruirea religioasă a tinerilor era privită ca fiind sub blestemul lui Dumnezeu. Totuşi educaţia devenise formală şi sterilă; tradiţia luase locul Scripturii. Înţelegând situaţia, părinţii Domnului nostru L-au învăţat personal din Scriptură şi i-au oferit, în acelaşi timp, şi cunoştinţe despre natură. Scopul acestei învăţături era ca El să înţeleagă rostul lucrurilor.
Isus nu a fost scutit de ispită, mai ales că locuia în Nazaret, o cetate bine cunoscută pentru răutatea ei. El a avut de luptat ca şi noi, ca să ne poată fi un exemplu în copilărie, în tinereţe şi la maturitate.
Părinţii Lui erau săraci şi El a fost obişnuit cu sărăcia. A învăţat o meserie şi a trebuit să intre în concurenţă cu alţi tâmplari. Trebuie să dezvoltăm aceeaşi energie şi tărie de caracter ca şi Hristos, prin aceeaşi disciplină la care S-a supus şi El. Iar harul pe care El l-a primit este şi pentru noi.
„Fiecare copil poate dobândi cunoştinţe aşa cum a dobândit Isus. Atunci când căutăm să-L cunoaştem pe Tatăl ceresc din Cuvântul Său, îngerii se vor apropia de noi, mintea ne va fi întărită, iar caracterul nostru va fi înălţat şi înnobilat. Trebuie să ne asemănăm tot mai mult cu Mântuitorul nostru. […] Comuniunea cu Dumnezeu, prin rugăciune, dezvoltă facultăţile intelectuale şi morale, iar puterile spirituale se întăresc atunci când cultivăm gânduri asupra lucrurilor spirituale.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 70, 71)
Pentru dezvoltarea caracterului nostru şi al copiilor noştri, dispunem de aceleaşi resurse de care a dispus şi copilul Isus.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
De ce M-aţi căutat? Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?
Luca 2:49
La doisprezece ani, Isus i-a însoţit pe părinţii Lui la Ierusalim, ca să participe la sărbătoarea Paştelui. Urmărind ceremoniile solemne de la templu, copilul Isus a înţeles semnificaţia lor şi mai clar. Fiecare act părea a fi profund legat de viaţa Sa. Noi indemnuri s-au născut în sufletul Său. Atunci I-a fost descoperită taina misiunii Sale. Isus S-a înfăţişat înaintea învăţătorilor dornic să-L cunoască pe Dumnezeu. El i-a întrebat ce însemnau profeţiile din Isaia, versetele acelea care vorbeau despre suferinţa şi moartea Mielului lui Dumnezeu.
Învăţătorii şi-au îndreptat atenţia asupra acestui elev precoce şi au fost uimiţi de puterea Lui de înţelegere. Cu umilinţa unui copil, El a repetat cuvintele Scripturii, dar le-a dat o semnificaţie profundă la care învăţătorii nu se gândiseră. Modestia şi farmecul copilăresc al Domnului nostru le-au dezarmat prejudecăţile; Duhul Sfânt vorbea inimilor lor.
Iosif şi Maria au plecat din Ierusalim fără Isus, presupunând că El Se afla printre oamenii care se îndreptau spre Nazaret. Când au văzut că nu era, s-au speriat foarte tare. Ei şi-au adus aminte că Irod încercase să-L ucidă, după ce S-a născut. Când L-au găsit în cele din urmă la şcoala rabinilor, L-au mustrat. Dar răspunsul lui Isus: „Nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” a arătat că ştia care era adevărata relaţie dintre El şi Dumnezeu.
„Isus nu a neglijat legătura cu părinţii Săi pământeşti. De la Ierusalim, S-a întors acasă cu ei şi i-a ajutat în viaţa lor de muncă grea. El ascunsese în inimă taina misiunii Sale, aşteptând cu supunere timpul hotărât pentru începerea lucrării Sale. Vreme de optsprezece ani, de când înţelesese că era Fiul lui Dumnezeu, El a recunoscut legătura care-L unea cu familia din Nazaret şi Şi-a îndeplinit obligaţiile de fiu, de frate, de prieten şi de cetăţean.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 82)
Când lăsăm ca nevoile şi grijile zilei să ne ocupe tot timpul şi când uităm să ne luăm timp pentru momentele devoţionale, este necesar un efort hotărât pentru a putea recupera pierderea.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Strâng Cuvântul Tău în inima mea, ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!
Psalmi 119:11
În perioada dintre primul Paşte petrecut la Ierusalim şi botez, Isus a observat tot mai clar că aşteptările oamenilor erau în permanentă opoziţie cu cerinţele lui Dumnezeu. Ritualurile tradiţionale nu aveau niciun rost şi nu aduceau pace. Cei mai mulţi nu erau conştienţi de libertatea de spirit de care ar fi putut beneficia dacă L-ar fi slujit pe Dumnezeu în adevăr. Isus nu a atacat preceptele sau practicile învăţătorilor vremii, dar când era mustrat pentru obiceiurile Sale simple, El prezenta Cuvântul lui Dumnezeu ca argument în favoarea comportamentului Său.
Isus a început de la o vârstă fragedă să gândească singur şi să acţioneze pentru a-Şi forma caracterul; nici chiar respectul şi dragostea faţă de părinţi nu-L puteau abate de la ascultarea de Cuvântul lui Dumnezeu. Dar influenţa rabinilor I-a făcut viaţa amară. El a trebuit să înveţe de timpuriu lecţiile aspre ale tăcerii şi ale îndelungii răbdări.
Totuşi Isus a avut întotdeauna o atitudine de voioşie şi o evlavie plăcută. Toate acestea erau o mustrare pentru farisei, care încercau să-L forţeze să Se supună regulilor lor. Atitudinea Lui nu era nici pe placul fraţilor Săi, care considerau că Isus ar trebui să li se supună. Îl acuzau că Se crede superior lor şi Îl certau pentru că Se înălţa deasupra învăţătorilor şi preoţilor. Nu le plăcea de El, deoarece standardele Lui nu erau la fel cu ale lor. Altruismul şi integritatea Lui atrăgeau din partea lor numai batjocuri.
Dar Isus nu Se lupta pentru drepturile Sale. El S-a ridicat deasupra acestor dificultăţi. Nu Se dădea înapoi când era tratat cu brutalitate, ci îndura insultele cu răbdare.
„În copilărie, tinereţe şi la maturitate, Isus a fost singur. În sfinţenia şi credincioşia Sa, El a călcat singur teascul şi niciun om n-a fost cu El. A dus povara teribilă a răspunderii pentru salvarea oamenilor. Ştia că, dacă nu se face o hotărâtă schimbare în principiile şi ţelurile neamului omenesc, toţi vor fi pierduţi. Această povară apăsa asupra sufletului Său.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 92)
Singura călăuză sigură pentru viaţa noastră este Cuvântul lui Dumnezeu, şi nu interpretările sau tradiţiile omeneşti.