- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
De ce vă este frică, puţin credincioşilor?
Matei 8:26
Isus învăţase poporul şi vindecase bolnavii toată ziua, fără pauză de masă sau pentru odihnă. Era extenuat şi de-abia aştepta să Se odihnească de partea cealaltă a lacului, într-un loc retras. După ce a urcat în barcă, a adormit imediat. Apoi s-a stârnit o furtună. Barca a început să se umple cu apă. Ucenicii se străduiau din răsputeri să scoată apa, iar Isus dormea. În cele din urmă, ei au strigat disperaţi: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?” (Marcu 4,38) Cum putea să Se odihnească atât de liniştit, în timp ce ei se luptau să supravieţuiască?
Isus S-a trezit, a înţeles situaţia şi a spus mării agitate: „Taci! Fără gură!” (versetul 39) Isus nu dormise fără teamă din cauză că avea puteri nelimitate. El Se încredea în puterea Tatălui Său. Şi noi putem să ne odihnim având aceeaşi credinţă atunci când furtunile vieţii ameninţă să ne înghită.
A doua zi de dimineaţă, ucenicii s-au confruntat cu un alt fel de furtună, mai periculoasă decât vijelia din timpul nopţii. Doi oameni s-au repezit spre ei ca ieşiţi din minţi, gata să-i facă bucăţi. Ucenicii au fugit îngroziţi, dar nu şi Isus. El potolise furtuna cu o noapte în urmă, iar acum era gata să calmeze zbuciumul acestor oameni posedaţi.
După ce i-a eliberat de sub stăpânirea demonilor şi după ce le-a redat judecata sănătoasă, Isus i-a trimis ca misionari care să predice Evanghelia în Decapolis. Viaţa lor era o mărturie despre mesianitatea lui Isus. La fel şi noi – trebuie să spunem ce am aflat despre puterea lui Dumnezeu ce ştim, ce am auzit, ce am văzut şi am simţit noi înşine.
„După cum Isus Se sprijinea prin credinţă pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă s-ar fi încrezut în El, ucenicii ar fi rămas liniştiţi. Teama lor în timpul primejdiei le-a descoperit necredinţa. În strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat de Isus şi, numai atunci când, ajunşi la disperare, nu s-au mai încrezut în ei înşişi, ci s-au îndreptat către El, Isus a putut să le dea ajutor.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 336)
Trebuie să fim permanent pregătiţi să dăm mărturie despre ceea ce a făcut Dumnezeu pentru noi.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a tămăduit.
Matei 9:22
Făcându-şi loc prin mulţimile care se înghesuiau în jurul lui Isus, o femeie săracă de-abia a reuşit să întindă mâna şi să se atingă de haina Sa. Dar a fost suficient. Femeia suferea de o boală despre care medicii spuseseră că era incurabilă, însă ea era convinsă că Isus putea să o vindece: „Numai să mă pot atinge de haina Lui şi mă voi tămădui” (Matei 9,21). Iar când s-a atins, a ştiut că s-a vindecat imediat.
Isus S-a oprit şi a întrebat cu voce tare: „Cine s-a atins de Mine?” (Marcu 5,31) El putea să facă deosebire între o atingere întâmplătoare şi o atingere motivată de credinţă şi dorea să onoreze credinţa acestei femei. Ea a căzut la picioarele Lui tremurând, iar El i-a spus: „Îndrăzneşte, fiică! Credinţa ta te-a tămăduit.” (Matei 9,22)
Femeia avea acum o experienţă personală minunată pe care putea să o povestească. Tot la fel este şi astăzi: mărturia noastră despre credincioşia lui Isus este mijlocul ales de Cer pentru a vorbi lumii despre Hristos. Mărturia cea mai eficientă este povestirea experienţei personale. Ea exercită o putere irezistibilă care lucrează la mântuirea sufletelor.
„O credinţă numai cu numele, care-L primeşte pe Hristos numai ca Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credinţa spre mântuire nu este numai o recunoaştere intelectuală a adevărului. Acela care aşteaptă ca mai întâi să aibă toată cunoştinţa şi abia după aceea să-şi manifeste credinţa nu poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu e de ajuns să credem despre Hristos, trebuie să credem în El. Singura credinţă care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care-şi însuşeşte meritele Lui. Credinţa nu este o părere. Credinţa mântuitoare este un contract prin care cei ce-L primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Credinţa adevărată este viaţă. O credinţă vie înseamnă o creştere a vigorii, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 347)
Cele mai mici binecuvântări pe care le primim personal de la Domnul ne încurajează mai mult decât binecuvântările mari pe care am auzit că le-au primit alţii. Din acest motiv, experienţa personală cu Isus este esenţială.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Iată, Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii.
Matei 10:16
Ucenicii erau ca membrii familiei lui Isus, călătorind pe jos prin Galileea şi învăţând de la El cum să prezinte adevărul şi să câştige suflete. În această pregătire, exemplul Învăţătorului a fost cu mult mai eficient decât orice instruire doctrinală. Acum, Isus era gata să-i trimită ca să lucreze singuri.
Mesajul ucenicilor trebuia să fie acelaşi cu mesajul lui Ioan Botezătorul şi cu cel al lui Hristos Însuşi. În timpul lucrării Sale, Isus a consacrat vindecării bolnavilor mai mult timp decât predicării. Urmaşii Lui, din trecut şi din prezent, trebuie să lucreze la fel ca El. Dragostea lui Hristos manifestată printr-o lucrare neegoistă va fi mai eficientă pentru câştigarea păcătoşilor decât orice altă încercare de a-i obliga să facă ce e bine.
În prima lor călătorie misionară, ucenicii trebuiau să meargă numai „la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 10,6). De asemenea, trebuiau să meargă numai acolo unde Isus fusese deja şi unde Îşi făcuse prieteni. Nimic nu trebuia să le abată mintea de la marea lor lucrare sau să genereze în vreun fel împotrivirea altora, lucru care i-ar fi împiedicat să mai meargă şi altă dată acolo.
„Ucenicii pot să vorbească fluent despre doctrine, pot să repete cuvintele lui Hristos, dar, dacă nu au o blândeţe şi o iubire asemănătoare cu ale lui Hristos, ei nu mărturisesc despre El. Un spirit contrar spiritului lui Hristos Îl tăgăduieşte, oricare ar fi cuvintele. Oamenii pot să-L tăgăduiască pe Hristos prin vorbire neînţeleaptă, prin cuvinte neadevărate şi lipsite de iubire. Ei pot să-L tăgăduiască atunci când nu-şi îndeplinesc obligaţiile şi când urmăresc plăceri vinovate. Pot să-L tăgăduiască printr-o asemănare cu lumea, printr-un comportament lipsit de amabilitate, prin iubirea părerilor personale, prin îndreptăţirea de sine, prin cultivarea îndoielii, prin adăugarea de griji de la alţii şi prin rămânerea în întuneric. În toate aceste situaţii, ei demonstrează că Hristos nu este în ei.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 357)
Trebuie să ne cercetăm zilnic pentru a fi siguri că reprezentăm adevărul aşa cum este el în Domnul Isus.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Veniţi singuri la o parte, într-un loc pustiu, şi odihniţi-vă puţin.
Marcu 6:31
La întoarcerea ucenicilor din prima lor călătorie misionară, Isus ştia că aveau nevoie de odihnă şi de discuţii despre experienţele avute. Ei au stat de vorbă despre succesele şi eşecurile lor, iar Învăţătorul ştia cum să-i ajute să se raporteze corect şi la unele, şi la altele. Mai mult, Isus ştia că nu este înţelept să te afli tot timpul sub presiunea lucrului şi a emoţiilor; acest fapt duce la neglijarea relaţiei personale cu Dumnezeu, iar puterile minţii, ale sufletului şi ale trupului sunt solicitate peste măsură.
Isus Însuşi Îşi dorea să petreacă împreună cu ucenicii un timp liniştit, în care să nu mai fie înconjuraţi de mulţime. Una dintre lecţiile de care ştia că ucenicii aveau nevoie era aceea de a nu uita că este uşor să-ţi asumi meritele pentru succesul obţinut. Mândria spirituală este una dintre ispitele lui Satana. Odată cu dezvoltarea şi cu atingerea succesului în orice ramură a lucrării lui Dumnezeu, creşte şi pericolul de a ne încrede în planurile şi în metodele omeneşti.
Însă unul dintre motivele cele mai importante ale acestei odihne spirituale era meditaţia la moartea neaşteptată a lui Ioan Botezătorul. Isus avea nevoie de timp ca să Se gândească la umbrele care apăreau la orizont şi să-i ajute pe ucenici să se gândească la implicaţiile necazurilor care îi aşteptau. Odihna aceasta nu a fost un picnic. Grupul de ucenici a avut multe de discutat.
„Într-o viaţă cu totul devotată pentru binele altora, Mântuitorul... trebuia să Se retragă din neîncetata activitate şi din contactul cu nevoile omeneşti, pentru a căuta un loc liniştit şi o comuniune neîntreruptă cu Tatăl Său. [...] El era cu totul dependent de Dumnezeu şi, în locul tainic al rugăciunii, căuta putere divină ca să poată merge mai departe înarmat pentru a-Şi împlini datoria şi pentru a înfrunta încercările. Într-o lume de păcat, Isus a avut de suportat lupte şi chinuri sufleteşti. În comuniunea cu Dumnezeu, El a putut să Se despovăreze de întristările care Îl zdrobeau. Aici, El găsea mângâiere şi bucurie.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 362, 363)
Perioadele active trebuie alternate cu perioade adecvate de odihnă. Avem nevoie de ambele pentru a fi eficienţi în lucrarea lui Dumnezeu.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Şi au ridicat douăsprezece coşuri pline cu firimituri de pâine şi cu ce mai rămăsese din peşti. Cei ce mâncaseră pâinile erau cinci mii de bărbaţi.
Marcu 6:43,44
Odihna de care aveau nevoie Isus şi ucenicii a fost întreruptă de mulţimile care îi căutau. Peregrinii care se îndreptau spre Ierusalim ca să sărbătorească Paştele s-au alăturat galileenilor şi s-au strâns astfel aproape cinci mii de bărbaţi, pe lângă femei şi copii, dornici să-L asculte pe Isus. Marcu a consemnat că lui Isus I S-a făcut milă de ei.
Spre sfârşitul zilei, Isus le-a prezentat câteva gânduri înviorătoare despre Dumnezeu şi despre relaţia lor cu El. În cele din urmă, a devenit evident că tuturor le era foame. Fireşte că în zonă nu existau magazine, iar Isus le-a spus ucenicilor să le dea mulţimilor hrana necesară. Era un test al credinţei lor. Ucenicii au găsit numai un băiat care avea cinci pâini de orz şi doi peşti. Cu toate acestea, Isus le-a cerut să îi aşeze pe oameni în grupuri de cincizeci şi de o sută. După aceea a binecuvântat pâinile şi peştii şi le-a dat ucenicilor, care, la rândul lor, le-au împărţit mulţimilor, până când nu a rămas niciun om neservit.
Isus ar fi putut să le pregătească un adevărat ospăţ, dar nu voia să-i atragă pe oameni la El prin satisfacerea dorinţei lor după abundenţă. Dimpotrivă, El a demonstrat că satisfacţia egoistă şi necumpătarea sunt un blestem pentru viaţa spirituală.
„Ucenicii erau elementul de legătură dintre Hristos şi oameni. Aceasta trebuie să fie o mare încurajare pentru ucenicii Săi de astăzi. Hristos este marele Centru, Sursa a toată puterea. Ucenicii Lui vor primi de la El tot ce le trebuie. Cei mai inteligenţi şi cei mai spirituali nu pot să dea decât ce au primit. Nu pot să dea nimic de la ei pentru satisfacerea nevoilor sufletului. Noi suntem în stare să le dăm altora numai ce primim de la Hristos şi nu putem primi, decât dacă le dăm şi altora. Dacă le vom da altora, atunci vom primi şi noi fără încetare şi, cu cât dăm mai mult, cu atât primim mai mult. În felul acesta putem să avem credinţă şi încredere, putem primi şi putem da.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 370)
Este nevoie de hotărâre şi vigilenţă pentru a ne feri de capcana îngăduinţei de sine.