- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în aşa fel ca să izbească privirile. Nu se va zice: „Uite-o aici” sau: „Uite-o acolo!” Căci iată că Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru.
Luca 17:20,21
Trecuseră mai bine de trei ani de la începerea lucrării lui Ioan Botezătorul, care anunţase că Împărăţia lui Dumnezeu este aproape (vezi Matei 3,2). Mulţi dintre cei care îl respinseseră pe Ioan şi I se împotriviseră şi lui Isus insinuau că misiunea Lui a eşuat. Nici ucenicii nu înţelegeau încă pe deplin lucrarea Sa. Ei cercetau silitori profeţiile din Scriptură, dar nu puteau să facă legătura între Isus, în umilinţa Sa, şi aşteptările lor în ceea ce priveşte modul în care trebuia să fie Mesia.
Însă toate acestea s-au schimbat după Calvar şi după Cincizecime. Şi astăzi este la fel de adevărat ca şi în zilele apostolilor că, fără iluminarea Duhului Sfânt, umanul nu poate percepe slava lui Hristos. Adevărul şi lucrarea lui Dumnezeu nu sunt apreciate de creştinătatea iubitoare de lume şi de compromis. Împărăţia lui Dumnezeu nu atrage privirile.
Chiar şi în zilele noastre, oamenii contribuie la întemeierea Împărăţiei lui Dumnezeu potrivit cu propriile lor idei. Ei aşteaptă ca Împărăţia Sa să vină prin prevederi legale, impuse pe baza autorităţii omeneşti. Deşi conducerea din vremea Sa era coruptă şi opresivă, Hristos nu a întreprins nicio reformă civilă – şi aceasta nu pentru că era indiferent faţă de abuzurile atât de răspândite în jurul Său, ci fiindcă remediul putea veni numai prin renaşterea inimilor.
Astăzi, la fel ca în vremea lui Hristos, lucrarea Împărăţiei lui Dumnezeu este făcută nu de aceia care pretind recunoaştere şi suport din partea conducătorilor şi legilor omeneşti, ci de aceia care prezintă înaintea oamenilor, în Numele Său, acele adevăruri spirituale care vor schimba societatea cu adevărat.
„Împărăţia lui Hristos nu va fi întemeiată prin hotărârile tribunalelor, consiliilor sau adunărilor legislative, nici prin patronajul oamenilor mari din lume, ci prin sădirea naturii lui Hristos în natura omenească, prin lucrarea Duhului Sfânt. […] Aceasta este singura putere care poate duce la înălţarea omenirii. Iar partea omului în acest proces este învăţarea şi trăirea Cuvântului lui Dumnezeu.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 509, 510)
Dumnezeu intervine ca să schimbe societatea prin schimbarea inimii fiecărui individ în parte.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a celor ca ei.
Matei 19:14
Isus iubea copiii şi copiii Îl iubeau pe El. Se simţeau atraşi de atitudinea lui tandră şi amabilă şi le plăcea să fie în preajma Sa. La rândul lor, copiii Îi înviorau sufletul lui Isus prin sinceritatea lor.
Mântuitorul nostru cunoştea grija şi povara mamelor care voiau să-şi educe copiii după Cuvântul lui Dumnezeu. El Însuşi le atrăsese la El. Câteva femei şi-au exprimat dorinţa ca Isus să le binecuvânteze copiii, însă ucenicii au încercat să le alunge. Ei credeau că în felul acesta Îl ocroteau pe Învăţătorul lor. Totuşi, Isus a pus mâinile cu bucurie peste copii şi i-a binecuvântat, aducându-le mamelor lor o mare bucurie. Mamele de astăzi pot primi cuvintele lui Isus, cu încrederea că El îi va binecuvânta şi pe copiii lor.
Isus cunoaşte povara inimii fiecărui părinte. El a avut părinţi pământeşti care s-au luptat cu sărăcia. El a străbătut o mare distanţă pentru a aduce alinare inimii îngrijorate a femeii canaanite. El i l-a redat văduvei din Nain pe fiul ei.
Isus a ştiut că aceşti copii aveau să asculte de El, fiindcă în învăţătura Lui, S-a coborât la nivelul lor. El a sădit în mintea lor seminţele adevărului, care în câţiva ani aveau să răsară şi să aducă rod pentru viaţa veşnică.
„Nu lăsaţi caracterul vostru necreştin să-L reprezinte greşit pe Isus. Nu-i ţineţi pe copilaşi departe de El prin răceala şi asprimea voastră. Să nu-i faceţi să simtă că cerul nu va fi un loc plăcut, dacă voi veţi fi acolo. Nu vorbiţi despre religie ca despre ceva ce copiii nu ar putea înţelege şi nici nu vă purtaţi ca şi cum de la ei nu s-ar aştepta să-L primească pe Hristos. Nu le daţi falsa impresie că religia lui Hristos este o religie a întristării şi că, venind la Mântuitorul, trebuie să renunţe la tot ceea ce aduce bucurie în viaţă.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 517)
Părinţii trebuie să le ofere copiilor lor toate avantajele spirituale care îi vor ajuta să-şi dezvolte un caracter creştin. Faptul că nu sunt încă maturi nu înseamnă că băieţii şi fetele nu pot înţelege dragostea lui Dumnezeu şi că nu pot să răspundă la această dragoste.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea multe avuţii.
Matei 19:22
Tânărul bogat, profund mişcat de cuvintele lui Hristos şi de vindecările pe care le făcuse, îşi dorea să facă parte din grupa ucenicilor. Când Isus a trecut prin apropiere, el a venit alergând, a îngenuncheat la picioarele Lui şi l-a întrebat: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (Matei 19,16)
Tânărul avea o părere foarte înaltă despre propria neprihănire; totuşi, nu era pe deplin mulţumit. Isus l-a privit în ochi şi l-a iubit, fiind convins de sinceritatea lui şi ştiind că el era exact ajutorul de care avea nevoie. Conducătorul acesta tânăr şi bogat putea să-L reprezinte pe Isus într-o mare măsură. El deţinea nişte calităţi care ar fi putut să-l ajute să devină o forţă spirituală printre oameni, dacă s-ar fi unit cu Hristos.
Totuşi, îi lipsea un singur lucru: avea nevoie de dragostea lui Dumnezeu în suflet. Ca să o primească, trebuia să renunţe la dragostea lui exagerată de sine. Isus l-a supus unui test de renunţare de sine. Conducătorul a înţeles imediat sensul cuvintelor lui Hristos şi s-a întristat, fiindcă bunurile materiale erau idolul lui. Ideea de a renunţa la bogăţiile lui pământeşti în favoarea comorii cereşti nevăzute era pentru el un risc prea mare.
„Modul în care S-a purtat Hristos cu acest tânăr este o pildă pentru noi. Dumnezeu ne-a dat o regulă de purtare pe care trebuie s-o urmeze fiecare slujitor al Lui. Este vorba de ascultarea de Legea Sa, dar nu o ascultare legalistă, ci o ascultare care pătrunde în viaţă şi este ilustrată în caracter. Dumnezeu a prezentat caracterul Său ca model pentru toţi cei care vor să devină supuşi ai Împărăţiei Sale. Numai cei care vor deveni conlucrători cu Hristos, numai cei care vor zice: ’Doamne, tot ce am şi tot ce sunt este al Tău’, numai aceia vor fi recunoscuţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu. […] El ne pune la dispoziţie toate mijloacele date nouă de Dumnezeu, pentru a duce mai departe lucrarea Sa în lume. Numai în felul acesta El ne poate mântui.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 523)
Aceeaşi invitaţie – şi poruncă – dată tânărului bogat ne este dată şi nouă. Isus nu face părtinire.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
„Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.” … Atunci, Isus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit.”
Ioan 11:12,14
În Betania, în casa lui Lazăr şi a celor două surori ale lui, Isus găsea deseori odihna necesară şi eliberarea de suspiciunea şi de invidia fariseilor mânioşi. Aici putea să vorbească nestingherit, cu simplitate, ştiind că va fi înţeles. Lor nu trebuia să le vorbească în pilde. De multe ori, Maria stătea la picioarele Sale, ascultându-L dornică, în timp ce Marta avea grijă ca toţi să se simtă bine.
Casa lor s-a umplut de tristeţe atunci când Lazăr s-a îmbolnăvit grav. Surorile i-au trimis vorbă lui Isus, convinse fiind că El avea să fie cel mai îngrijorat. El le-a răspuns că boala lui Lazăr „nu este spre moarte” (Ioan 11,4). Dar fratele lor a murit şi, în tot acest timp, Isus Îşi continua lucrarea obişnuită.
La patru zile de la moartea lui Lazăr, când Isus a ajuns în cele din urmă în Betania, surorile erau foarte mâhnite. Isus simţea împreună cu ele, dar ştia că, după ce El va fi săvârşit marea minune a învierii lui, credinţa lor va străluci şi mai puternic. Lazăr, surorile lui, ucenicii şi chiar conducătorii evrei încăpăţânaţi aveau să primească dovada absolută că El era Dumnezeu şi Dătătorul vieţii.
Ajungând la mormânt, Isus a poruncit ca piatra să fie dată la o parte şi apoi l-a chemat cu glas tare pe prietenul Său să iasă din mormânt. Iar Lazăr a revenit la viaţă.
„Isus plângea nu numai din cauza scenei din faţa Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. […] Privind spre anii ce urmau să vină, vedea suferinţa şi întristarea, lacrimile şi moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de durerea întregii familii umane din toate timpurile şi din toate părţile lumii. Durerile omenirii păcătoase apăsau greu asupra sufletului Său şi, din dorinţa de a alina toată suferinţa, ochii I S-au umplut de lacrimi.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 534)
Învierea lui Lazăr este o pregustare a învierii care va avea loc la revenirea Domnului Isus pe pământ, când El îi va chema pe sfinţii trecuţi la odihnă, ca să le dea viaţa veşnică.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Preoţii cei mai de seamă şi fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-L prindă.
Ioan 11:57
Învierea lui Lazăr i-a alarmat pe saduchei, care negau posibilitatea ca morţii să revină la viaţă. Spre deosebire de ei, fariseii credeau în înviere, dar Îl urau pe Isus, deoarece El le demasca pretenţiile făţarnice. Aceste grupări de conducători religioşi intrau deseori în dispute una cu alta. Acum însă saducheii şi fariseii s-au unit ca să facă planuri pentru prinderea lui Isus şi pentru aducerea Lui la tăcere.
În momentul culminant al discuţiei lor aprinse, Caiafa, marele preot, s-a ridicat ca să susţină că este mai bine să moară un singur om decât să fie distrusă o naţiune întreagă. Folosind toată puterea de convingere şi toate tacticile de dezbatere, Caiafa i-a îndemnat să cadă de acord că Isus trebuia dat la moarte. Ei au respins convingerile date de Duhul Sfânt în conştiinţa lor şi au motivat că omorârea lui Isus era voinţa lui Dumnezeu. Decizia aceasta le-a adus mulţumire. Se considerau nişte patrioţi care căutau salvarea naţiunii.
Dar nu şi-au propus să-L prindă pe Isus imediat, de teama unei reacţii din partea poporului. Isus cunoştea planurile lor şi ştia că până la urmă vor reuşi în ceea ce şi-au propus. Nedorind să grăbească venirea crizei, El S-a retras.
„La consiliul acesta, duşmanii lui Hristos fuseseră profund convinşi. Duhul Sfânt le impresionase mintea. Dar Satana se lupta să pună stăpânire pe ei. El le-a adus aminte greutăţile pe care le suportaseră din cauza lui Hristos. […] Ignorând formele şi ceremoniile lor, El [Isus] îi încurajase pe păcătoşi să meargă direct la Dumnezeu, ca la un Tată milostiv, şi să-I spună ce nevoi au. Astfel, după părerea lor, El dăduse la o parte preoţia. Refuzase să recunoască teologia şcolilor rabinice. Demascase practicile rele ale preoţilor şi le compromisese iremediabil influenţa. […] Satana le amintea acum toate aceste lucruri.
Satana le-a şoptit că, pentru a-şi menţine autoritatea, trebuie să-L omoare pe Isus.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 540, 541)
În marea luptă, invidia şi ura au condus întotdeauna la constrângere şi la negarea adevărului.