Preoţii cei mai de seamă şi fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca să-L prindă.
Ioan 11:57
Învierea lui Lazăr i-a alarmat pe saduchei, care negau posibilitatea ca morţii să revină la viaţă. Spre deosebire de ei, fariseii credeau în înviere, dar Îl urau pe Isus, deoarece El le demasca pretenţiile făţarnice. Aceste grupări de conducători religioşi intrau deseori în dispute una cu alta. Acum însă saducheii şi fariseii s-au unit ca să facă planuri pentru prinderea lui Isus şi pentru aducerea Lui la tăcere.
În momentul culminant al discuţiei lor aprinse, Caiafa, marele preot, s-a ridicat ca să susţină că este mai bine să moară un singur om decât să fie distrusă o naţiune întreagă. Folosind toată puterea de convingere şi toate tacticile de dezbatere, Caiafa i-a îndemnat să cadă de acord că Isus trebuia dat la moarte. Ei au respins convingerile date de Duhul Sfânt în conştiinţa lor şi au motivat că omorârea lui Isus era voinţa lui Dumnezeu. Decizia aceasta le-a adus mulţumire. Se considerau nişte patrioţi care căutau salvarea naţiunii.
Dar nu şi-au propus să-L prindă pe Isus imediat, de teama unei reacţii din partea poporului. Isus cunoştea planurile lor şi ştia că până la urmă vor reuşi în ceea ce şi-au propus. Nedorind să grăbească venirea crizei, El S-a retras.
„La consiliul acesta, duşmanii lui Hristos fuseseră profund convinşi. Duhul Sfânt le impresionase mintea. Dar Satana se lupta să pună stăpânire pe ei. El le-a adus aminte greutăţile pe care le suportaseră din cauza lui Hristos. […] Ignorând formele şi ceremoniile lor, El [Isus] îi încurajase pe păcătoşi să meargă direct la Dumnezeu, ca la un Tată milostiv, şi să-I spună ce nevoi au. Astfel, după părerea lor, El dăduse la o parte preoţia. Refuzase să recunoască teologia şcolilor rabinice. Demascase practicile rele ale preoţilor şi le compromisese iremediabil influenţa. […] Satana le amintea acum toate aceste lucruri.
Satana le-a şoptit că, pentru a-şi menţine autoritatea, trebuie să-L omoare pe Isus.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 540, 541)
În marea luptă, invidia şi ura au condus întotdeauna la constrângere şi la negarea adevărului.