- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
„Doamne, n-ai semănat sămânţă bună în ţarina ta? De unde are dar neghină?” El le-a răspuns: „Un vrăjmaş a făcut lucrul acesta.”
Matei 13:27,28
Pilda neghinei are în centrul atenţiei biserica, nu lumea, întrucât în biserică trebuie să creştem şi să aducem rod pentru secerişul lui Dumnezeu. Neghina îi reprezintă pe cei din biserica lui Dumnezeu care par a fi urmaşii Săi, dar care, de fapt, sunt neghină. După cum neghina se aseamănă de multe ori cu plantele cultivate şi este dificil de detectat, tot la fel membrii bisericii care mărturisesc a fi urmaşii lui Hristos, dar care în realitate sunt produsul amăgirilor lui Satana, sunt deseori greu de deosebit de creştinii adevăraţi.
Hristos a învăţat clar că aceia care persistă într-un păcat făţiş trebuie separaţi de biserică, dar nu ne-a încredinţat nouă lucrarea de a evalua caracterul şi motivele. Pilda aceasta ne învaţă că trebuie să lăsăm ca neghina din biserică să aibă suficient timp ca să dovedească ceea ce este de fapt. Aşa S-a raportat Dumnezeu la Satana şi la tot ce a presupus marea luptă. Când Satana L-a contestat pe Dumnezeu pentru prima dată în cer, îngerii nu au înţeles pe deplin caracterul lui. Dumnezeu l-a îngăduit îndelung pe Satana. N-ar trebui oare ca şi noi să fim cel puţin la fel de răbdători cu fraţii noştri de credinţă, îngăduindu-le să arate dacă sunt neghină sau grâu bun?
Isus Însuşi va fi Judecătorul. El va hotărî cine este demn să locuiască împreună cu El pentru totdeauna în cer. La sfârşit, mărturisirea de credinţă nu va avea nicio valoare; caracterul – dacă suntem neghină sau grâu bun – va fi cel care va decide ce destin vom avea.
„Atâta timp cât tulpinile erau încă verzi, neghina se asemăna foarte mult cu grâul, dar când recolta a ajuns la maturitate, plantele dăunătoare şi fără valoare arătau complet diferit de grâu. […] O vreme, păcătoşii care lasă impresia de pioşenie se aseamănă cu adevăraţii urmaşi ai lui Hristos. […] Dar la secerişul lumii nu va mai fi nicio asemănare între cei buni şi cei răi.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 74)
Scopul acestei pilde nu este acela de a ne învăţa că ar trebui să îi judecăm şi să îi condamnăm pe ceilalţi, ci acela de a ne îndrepta privirea asupra vieţii personale ca să o analizăm cu umilinţă şi neîncredere în sine.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Uitaţi-vă la voi, care aţi fost chemaţi: printre voi nu sunt mulţi înţelepţi în felul lumii, nici mulţi puternici, nici mulţi de neam ales. Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari.
1 Corinteni 1:26,27
Isus a spus: „Împărăţia cerurilor se aseamănă cu un grăunte de muştar pe care l-a luat un om şi l-a semănat în ţarina sa. Grăuntele acesta, în adevăr, este cea mai mică dintre toate seminţele; dar, după ce a crescut, este mai mare decât zarzavaturile şi se face un copac, aşa că păsările cerului vin şi îşi fac cuiburi în ramurile lui” (Matei 13,31.32). În timp ce El rostea aceste cuvinte, oamenii vedeau în jurul lor multe plante de muştar, care erau mult mai înalte decât iarba. Păsările zburau de pe o crenguţă de muştar pe alta. Totuşi, sămânţa care a dat naştere acestei plante mari este una dintre cele mai mici seminţe. Isus a folosit acest adevăr pentru a ilustra Împărăţia Sa. La început, ea părea mică şi nesemnificativă. Însă adevărurile puternice care îi dau viaţă au ajutat-o să crească rapid; influenţa ei s-a răspândit în toată lumea, atrăgând bărbaţi şi femei de partea ei. La mult timp după dispariţia Imperiului Roman de pe scena lumii, Împărăţia lui Hristos avea să dăinuiască, fiind o mişcare puternică şi influentă.
Seminţele cresc datorită puterii dătătoare de viaţă care a fost aşezată în ele de Creator. Creşterea lor nu depinde de puterea omului. La fel este şi cu Împărăţia lui Hristos. Ea creşte prin puterea adevărului şi neprihănirii, contracarând eroarea şi păcatul.
„În această ultimă generaţie, parabola seminţei de muştar este pe punctul de a atinge o împlinire răsunătoare şi triumfală. Sămânţa cea mică va deveni un copac. Ultima solie de avertizare şi har trebuie să ajungă la ’orice neam, seminţie, limbă şi norod’ (Apocalipsa 14,6-14), ’ca să aleagă din mijlocul lor un popor care să-I poarte Numele’ (Fapte 15,14). ’Iar pământul va fi luminat de slava lui’ (Apocalipsa 18,1).” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 79)
Dumnezeu are un adevăr special şi o lucrare specială pentru biserica Sa din fiecare generaţie. Poate că la început lucrarea ei va fi mică, însă ea va creşte prin binecuvântarea Sa.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu. Voi sunteţi ogorul lui Dumnezeu, clădirea lui Dumnezeu.
1 Corinteni 3:9
Dumnezeu vrea să ne înveţe multe lucruri din acţiunea de însămânţare şi din modul în care cresc plantele după ce ies din sămânţă. Toate lucrurile din natură funcţionează după legile lui Dumnezeu. Ar trebui să îi învăţăm pe copiii noştri cum să recunoască puterea Sa care acţionează în lucrurile din natură, cu scopul ca ei să vadă mâna Sa şi în realităţile spirituale. Ei vor putea să aibă credinţă în El şi îşi vor da seama de puterea Lui în viaţa lor, atunci când vor ajunge să înţeleagă modul în care El are grijă de nevoile tuturor fiinţelor vii. Ei vor fi mai capabili să coopereze cu El în viaţa de zi cu zi.
Putem observa în natură cooperarea dintre efortul divin şi cel uman în creşterea plantelor. Dacă omul nu seamănă sămânţa, nu va exista nicio recoltă. Însă fără puterea lui Dumnezeu, care oferă lumina şi ploaia de care e nevoie, seminţele nu vor germina şi nici nu vor creşte. La fel se întâmplă şi în lumea spirituală. Noi, oamenii, avem un rol de îndeplinit în formarea caracterului şi în fiecare aspect al lucrării creştine, însă trebuie să lucrăm în armonie cu puterea divină, altfel eforturile noastre vor fi zadarnice.
Pe măsură ce copiii noştri cresc, trebuie să cultivăm în ei darurile şi trăsăturile corespunzătoare fiecărui stadiu de dezvoltare, lăsându-i să se dezvolte natural, asemenea plantelor din grădină. În acest fel, Semănătorul va planta în sufletul lor seminţele care vor dăinui pentru totdeauna.
„În legile lui Dumnezeu din natură, efectul urmează cauzei cu o certitudine care nu dă greş. Secerişul va arăta cum s-a realizat semănatul. Agricultorul leneş este condamnat chiar de lucrarea lui. Recolta va fi o mărturie împotriva lui. Tot aşa este şi în domeniul spiritual: credincioşia fiecărui lucrător este evaluată prin rezultatele muncii sale. Recolta dezvăluie caracterul lucrării, arătând dacă a fost atentă sau neglijentă. Astfel, soarta lucrătorului se hotărăşte pentru veşnicie.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 84)
Caracterul creştin nu este rezultatul întâmplării. Seminţele semănate vor avea o recoltă sigură – fie pentru viaţă, fie pentru moarte.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Cu ce voi asemăna Împărăţia lui Dumnezeu? Se aseamănă cu aluatul, pe care l-a luat o femeie şi l-a pus în trei măsuri de făină, până s-a dospit toată.
Luca 13:20,21
Printre evrei, aluatul era considerat uneori un simbol al păcatului. Cu ocazia Paştelui, oamenilor li se poruncea să scoată din casa lor aluatul, ca semn al îndepărtării păcatului din inima lor. Hristos i-a avertizat pe ucenicii Săi: „Păziţi-vă de aluatul fariseilor, care este făţărnicia” (Luca 12,1). Însă în parabola aceasta, aluatul este folosit pentru a ilustra ceva cu totul diferit: puterea harului lui Dumnezeu de a însufleţi şi a pătrunde în viaţa omului.
Prin această parabolă, Isus voia să arate că nimeni nu a căzut atât de departe de idealul Său, încât să treacă dincolo de graniţa acţiunii harului puternic al lui Dumnezeu. El aşază un nou principiu de viaţă spirituală în toţi cei care se vor supune Duhului Sfânt.
Aluatul acţionează din interior spre exterior atunci când este amestecat cu făina. La fel este şi cu harul lui Dumnezeu: el transformă viaţa dinăuntru în afară. Schimbarea de suprafaţă nu este suficientă pentru a ne aduce în armonie cu Dumnezeu. Mulţi oameni încearcă să-şi schimbe viaţa în felul acesta, însă nu încep cu ceea ce trebuie. Trebuie să înceapă cu schimbarea inimii.
Esenţa neprihănirii este loialitatea faţă de Răscumpărătorul nostru. Aceasta ne va determina să facem binele fiindcă este bine, fiindcă facerea de bine este plăcută lui Dumnezeu.
„Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să aibă un efect sfinţitor asupra relaţiilor noastre cu fiecare membru al familiei umane. Aluatul adevărului nu va da naştere unui spirit de rivalitate, ambiţiei sau dorinţei de a ocupa primul loc. Iubirea adevărată, de origine cerească, nu este instabilă şi egoistă. Ea nu depinde de laudele oamenilor. […] Un asemenea credincios nu-i iubeşte pe semenii lui doar pentru că aceştia îl iubesc şi îi împlinesc dorinţele sau pentru că îi apreciază meritele, ci pentru că aceştia sunt proprietatea răscumpărată a lui Hristos.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 101, 102)
Harul lui Dumnezeu acţionează în noi precum aluatul: el pătrunde în fiecare domeniu al vieţii noastre cu puterea Sa divină.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Împărăţia cerurilor se mai aseamănă cu o comoară ascunsă într-o ţarină. Omul care o găseşte, o ascunde; şi, de bucuria ei, se duce şi vinde tot ce are şi cumpără ţarina aceea.
Matei 13:44
Țarina în care se află comoara reprezintă Sfânta Scriptură. Iar comoara este Evanghelia. Mulţi oameni deţin informaţiile Bibliei, dar nu înţeleg Evanghelia.
Dumnezeu nu ascunde adevărul Său de privirea oamenilor. Ei singuri îl pun în umbră din cauza modului în care acţionează. Hristos le-a oferit evreilor numeroase dovezi că El este Mesia, dar cei mai mulţi au refuzat să Îl primească, fiindcă pentru aceasta aveau nevoie de o anumită schimbare în viaţa lor. Ei au respins comoara Evangheliei – cel mai mare dar pe care putea Dumnezeu să-L ofere.
Teoriile şi speculaţiile omeneşti nu vor conduce niciodată la înţelegerea Cuvântului lui Dumnezeu. Cei care presupun că înţeleg filozofia consideră că explicaţiile lor sunt necesare pentru descoperirea comorilor cunoaşterii şi pentru împiedicarea intrării ereziilor în biserică. Însă tocmai aceste explicaţii au introdus teorii false şi erezii. Oamenii s-au străduit din răsputeri să explice anumite pasaje din Biblie pe care le considerau complicate, însă prea adesea eforturile lor nu au făcut altceva decât să creeze confuzie, nu să clarifice.
Este nevoie de credinţă – luminată de raţiune şi controlată de o inimă capabilă să discearnă lucrurile – pentru a recunoaşte şi a aprecia comoara cerească. Această credinţă nu poate fi despărţită de pocăinţă şi de transformarea caracterului. A avea credinţă înseamnă a găsi şi a accepta comoara Evangheliei, cu toate obligaţiile pe care le presupune. Fără ochiul credinţei, noi nu putem „vedea” comoara Evangheliei.
„Dacă ar fi ascultători, oamenii ar înţelege planul guvernării lui Dumnezeu. […] Fiinţele omeneşti ar fi întru totul diferite de ceea ce sunt acum, deoarece explorarea comorilor adevărului le înnobilează. Taina mântuirii, întruparea Domnului Hristos şi jertfa Sa ispăşitoare nu ar fi doar nişte idei vagi în mintea noastră, aşa cum sunt în prezent. Nu numai că am înţelege mai bine aceste subiecte, dar le-am preţui mai mult.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 114)
Comoara Evangheliei se află la dispoziţia tuturor celor care sunt dispuşi să facă orice sacrificiu pentru a intra în posesia ei. Pentru aceasta este nevoie de predarea completă a eului.