- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Dumnezeu nu le va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând. Dar când va veni Fiul omului, va găsi El credinţă pe pământ?
Luca 18:7,8
În această parabolă, Hristos realizează un contrast izbitor între judecătorul nedrept şi Dumnezeu. Judecătorul a răspuns cererilor văduvei numai datorită insistenţei ei şi fiindcă voia să scape de ea. El nu simţea milă sau compasiune. Scopul parabolei lui Isus este să arate cât de diferită e atitudinea lui Dumnezeu faţă de cei care vin la El cu nevoile lor. Noi nu putem să Îl obosim cu cererile noastre.
Satana este marele nostru duşman. El ne acuză înaintea lui Dumnezeu zi şi noapte (vezi Apoc. 12,10). Încearcă să pună păcatele noastre în lumina cea mai rea. Dar Dumnezeu ne-a invitat să venim la El, atunci când Satana insistă asupra vinovăţiei noastre. El a promis că îl va mustra pe Satana şi ne va elibera. Noi am păcătuit, dar Hristos a luat vinovăţia păcatelor noastre asupra Sa şi ne dăruieşte neprihănirea Sa fără pată. Nu suntem lăsaţi fără apărare în faţa lui Satana. Rugăciunea mişcă mâna atotputernică a lui Dumnezeu în favoarea noastră.
Legăturile dintre cer şi pământ sunt mai strânse decât ne dăm seama. Îngerii trec astăzi printre bărbaţi şi femei la fel ca în vremurile biblice. Aceşti îngeri puternici au fost trimişi ca să aibă grijă de noi şi să coopereze cu eforturile noastre de a trăi pentru Dumnezeu.
„Nimic nu doreşte Domnul Hristos atât de mult cum doreşte să-Şi răscumpere moştenirea de sub stăpânirea lui Satana. Dar înainte de a fi eliberaţi de sub puterea lui care acţionează în afara noastră, trebuie să fim eliberaţi de sub puterea lui care acţionează înăuntrul nostru. Dumnezeu îngăduie încercările, ca să putem fi eliberaţi de tot ce este firesc, de egoism şi de orice trăsături de caracter aspre şi necreştineşti. […] Adesea intrăm în cuptorul încercărilor cu sufletul întunecat de egoism. Dar, dacă rămânem răbdători în încercarea crucială a vieţii noastre, vom ieşi din ea reflectând caracterul divin.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 174, 175)
Dacă ne predăm viaţa Domnului Isus, nu putem fi puşi niciodată într-o situaţie pentru care Dumnezeu să nu aibă o cale de ieşire.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Toţi vameşii şi păcătoşii se apropiau de Isus ca să-L asculte. Şi fariseii şi cărturarii cârteau şi ziceau: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei.”
Luca 15:1,.2
Rabinii erau foarte supăraţi pentru că vameşii şi păcătoşii se adunau în jurul lui Isus şi ascultau cuvintele Lui cu totul captivaţi. Aceşti oameni nu veneau niciodată la sinagogă şi manifestau numai dispreţ faţă de conducătorii religioşi. Dar le plăcea să stea în preajma lui Isus şi profitau de orice ocazie ca să Îl asculte vorbind. Prin urmare, rabinii argumentau că, dacă Isus ar fi cu adevărat învăţătorul spiritual care pretindea că este, atunci s-ar purta faţă de aceşti oameni fără căpătâi cu indiferenţa pe care o meritau. „Omul acesta primeşte pe păcătoşi şi mănâncă cu ei”, spuneau ei în batjocură. Nu voiau decât să-L critice prin aceste cuvinte, însă Isus le-a primit ca pe un compliment. „Aveţi dreptate”, a răspuns El, „Eu îi primesc pe păcătoşi!” După aceea a povestit trei parabole ca să arate că misiunea Sa pe pământ era aceea de a-i primi pe păcătoşi.
În parabola păstorului, Isus a subliniat ideea că, dacă ar fi existat chiar şi numai o singură oaie pierdută, El ar fi murit pentru ea, fiindcă oaia rătăcită nu ar fi putut să găsească singură drumul înapoi spre staul. Dumnezeu ia întotdeauna iniţiativa de a-i căuta pe păcătoşii pierduţi.
În parabola banului pierdut, Isus vorbeşte despre cei pierduţi în păcat care nu-şi dau seama de starea în care se află. Dumnezeu va recupera aceste persoane afectate de păcat şi va reface chipul Său în ele.
A treia parabolă – cea a fiului pierdut – ne vorbeşte despre dragostea nepieritoare a Tatălui faţă de copiii Săi care L-au părăsit. Tatăl nu încetează nicio clipă să Îşi caute copilul pierdut. Iar când păcătosul se întoarce, Tatăl îl primeşte cu bucurie.
„Multe suflete merg spre ruină, deoarece nicio mână nu este întinsă pentru a le salva. Poate că aceia care greşesc par nepăsători şi aspri, dar, dacă ar fi beneficiat de aceleaşi avantaje pe care le-au avut alţii, ar fi manifestat mult mai multă nobleţe sufletească şi o aplecare mai mare pentru slujire. […] Îngerii plâng în timp ce ochii oamenilor sunt lipsiţi de lacrimi şi inima lor este fără compasiune.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 191, 192)
Toate resursele cerului sunt puse la dispoziţia acelora care lucrează pentru salvarea celor pierduţi.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Când era încă departe, tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a alergat de a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult.
Luca 15:20
Parabola fiului risipitor ilustrează marea iubire a Tatălui faţă de copiii Săi. Chiar şi aceia care au cunoscut dragostea Sa – care au fost fii sau fiicele Sale – pot ajunge să îl lase pe ispititor să îi ducă în rătăcire. Ei Îl părăsesc pe Tatăl şi pleacă în ţara îndepărtată a păcatului, ca să trăiască după cum le place. Tatăl nu îi împiedică să plece. Însă toţi cei care încearcă să trăiască despărţiţi de Dumnezeu îşi risipesc puterile minţii, ale inimii şi ale sufletului. Ei vor constata că au ajuns la ruină spirituală.
Tatăl din parabola lui Isus nu a renunţat niciodată să îl aştepte pe fiul lui să vină înapoi. Tot la fel, Dumnezeu nu îi respinge niciodată pe cei care aleg să plece de la El. Dragostea Sa rămâne neschimbată, în timp ce face tot posibilul să-l aducă pe păcătos înapoi acasă.
În anii tinereţii lui agitate, fiul risipitor considerase că tatăl lui era aspru şi rigid. Tot aşa, cei care sunt amăgiţi de Satana cred că Dumnezeu este sever şi pretenţios. Ei consideră că legea Sa este restrictivă – un jug greu, de care sunt bucuroşi să scape. În nenorocire, fiul risipitor şi-a venit în fire în cele din urmă; a văzut că el era singurul vinovat pentru starea de sărăcie în care ajunsese. Toată suferinţa aceea era din vina lui. Ce imagine fidelă a condiţiei păcătosului! Dragostea tatălui a fost motivul care l-a determinat să ia decizia de a se întoarce acasă. Aşadar, Dumnezeu îi va atrage la El pe toţi aceia care nu resping iubirea Sa în mod conştient.
„Ridică-te şi mergi la Tatăl tău. El te va întâmpina pe când vei fi încă foarte departe. Dacă faci măcar un pas spre El, în pocăinţă, El Se va grăbi să te cuprindă în braţele infinitei Sale iubiri. […] Dumnezeu cunoaşte prima încercare a inimii de a se îndrepta spre Dumnezeu. Nicio rugăciune, oricât de şovăielnică ar fi, […] nicio dorinţă sinceră după Dumnezeu […] nu este nutrită în suflet fără ca Duhul lui Dumnezeu să nu iasă în întâmpinarea ei.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 206)
Fiecare păcătos care se întoarce este acoperit de Dumnezeu cu haina curată a neprihănirii lui Hristos şi este reprimit în familia cerească.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Un om avea un smochin sădit în via sa. A venit să caute rod în el şi n-a găsit.
Luca 13:6
Parabola smochinului neroditor ilustrează misiunea lui Hristos de îndurare faţă de lume şi, totodată, dreptatea lui Dumnezeu şi judecata Sa împotriva păcatului. Dumnezeu nu L-a trimis pe Fiul Său pe pământ ca să-i condamne pe oameni, ci ca să-i salveze prin jertfa Sa (vezi Ioan 3,17). Cu toate acestea, a fost respins tocmai de poporul care ar fi trebuit să-L aştepte. Dumnezeu a binecuvântat poporul evreu cu toate avantajele posibile, ca să-l facă roditor şi puternic din punct de vedere spiritual, dar, în pofida tuturor eforturilor Sale, Israel era un smochin neroditor. El nu făcea altceva decât să ocupe în via Sa un spaţiu în care ar fi putut să crească un pom roditor. Israel lipsea lumea de binecuvântările pe care Dumnezeu dorea să i le dea pentru a le împărtăşi cu ceilalţi.
În parabolă, nimic nu putea să-l facă pe stăpân mai bucuros decât să vadă că smochinul creşte şi aduce roade. El nu l-a abandonat, ci i-a oferit o atenţie şi mai mare. A luat hotărârea de a-l cruţa cât mai mult posibil. Dar, dacă smochinul naţiunii iudaice urma să rămână neroditor şi indiferent, avea să vină un moment în care trebuia să fie tăiat.
Avertizarea aceasta nu a fost numai pentru Israel; ea străbate timpul până la noi, cei de astăzi. De cât timp ne bucurăm de darurile Stăpânului? De cât timp ne aşteaptă să aducem roade în viaţa noastră? Suntem noi ca nişte pomi neroditori în via Domnului? Pot ceilalţi să vadă roadele Duhului Sfânt în viaţa noastră? Am primit de la Dumnezeu binecuvântări bogate. El aşteaptă să le transmitem celorlalţi. Trebuie să aducem roade spre slava Sa.
„Inima care nu răspunde la influenţele divine ajunge să fie tot mai împietrită, până când încetează să fie sensibilă la influenţa Duhului Sfânt. Când ajunge astfel, sunt rostite cuvintele: ’Taie-l! La ce să mai cuprindă şi pământul degeaba?’ (Luca 13,7)” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 218)
Deşi am neglijat oportunităţile de a fi martori credincioşi, El nu ne-a tăiat, ci vrea încă să ne cruţe.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Şi stăpânul i-a zis robului: „Ieşi la drumuri şi la garduri şi pe cei ce-i vei găsi, sileşte-i să intre, ca să mi se umple casa.”
Luca 14:23
Ospăţul la care se referă Isus în această parabolă reprezintă binecuvântările bogate pe care ni le oferă Dumnezeu prin Evanghelie. Isus Însuşi este Pâinea şi Apa vieţii. Dumnezeu a oferit acest ospăţ cu un preţ infinit pentru El Însuşi, iar acum îi invită pe toţi să vină şi să se bucure de bunătăţile generozităţii Sale.
Totuşi, pentru mulţi oameni, bunurile pământeşti, bogăţia şi plăcerile contează mai mult decât Evanghelia. Ei invocă diferite scuze pentru care nu acceptă invitaţia plină de îndurare a lui Dumnezeu. Refuzul lor este o manifestare a dispreţului pe care îl au faţă de Stăpân şi a micii valori acordate jertfei Sale pentru ei. După cum putem vedea în parabola lui Isus, Dumnezeu îi va lăsa pe aceşti oameni care au respins invitaţia Sa şi Se va îndrepta spre alţii, care vor fi recunoscători pentru salvarea pe care le-o oferă.
Când prezentăm invitaţia Evangheliei, nu trebuie să aşteptăm ca oamenii să vină la noi, ci trebuie să-i căutăm noi pe ei, acolo unde se află. Mulţi o vor primi dacă îi abordăm personal, într-un mod prietenesc şi amabil. Ca să câştigăm suflete pentru Hristos nu e neapărat nevoie să ştim să vorbim elocvent şi nici măcar să avem multe cunoştinţe din Scriptură. Mulţi nu aşteaptă decât un răspuns simplu la întrebarea: Ce trebuie să fac pentru a fi mântuit?
Dumnezeu nu-i obligă pe oameni să accepte invitaţia Sa. El îi „constrânge” să vină în sensul că apelează în mod insistent la inima lor.
„Invitaţia Domnului Hristos îi va fi adresată fiecărui suflet. Solii spun: ’Veniţi, căci iată că toate sunt gata.’ Îngerii cereşti încă mai lucrează în cooperare cu slujitorii omeneşti. […] Îngerii aşteaptă să ducă la cer vestea că încă un păcătos pierdut a fost găsit. Oştirile cerului aşteaptă pregătite să-şi atingă harpele şi să intoneze cântecul de bucurie că încă un suflet a acceptat invitaţia la ospăţul Evangheliei.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 237)
Trăim perioada când lumii îi este adresată ultima invitaţie de îndurare din partea lui Dumnezeu. Aceasta este solia pe care ne-a dat-o s-o vestim.