Atunci le-a zis robilor săi: „Nunta este gata; dar cei poftiţi n-au fost vrednici de ea.”
Matei 22:8
Parabola hainei de nuntă este o altă ilustrare a invitaţiei Evangheliei. În ea, Isus vorbeşte despre oamenii care participă cu bucurie la masa de nuntă, dar care nu sunt interesaţi să îi aducă onoare împăratului care a dat masa.
Haina de nuntă pe care trebuie să o poarte fiecare invitat reprezintă caracterul neprihănit al lui Hristos ce trebuie demonstrat de fiecare om ca să poată participa la nuntă. Biblia spune că inul subţire reprezintă „faptele neprihănite ale sfinţilor” (Apocalipsa 19,8). Numai acest veşmânt ne dă dreptul să ne înfăţişăm înaintea Sa. Hristos ni-l oferă în dar, fără plată, prin harul Său.
Când şi-a cercetat invitaţii, împăratul a observat că unul dintre ei venise fără haina de nuntă pe care el binevoise să i-o ofere. Astfel este simbolizată judecata, ocazie în care este dezvăluit adevăratul caracter al fiecăruia. Înainte de a fi oferită răsplata finală, trebuie să se hotărască cine este vrednic să primească moştenirea sfinţilor. Decizia aceasta trebuie luată înainte de a doua venire a lui Hristos pe norii cerului, întrucât atunci când vine, aduce cu El răsplata, ca să dea „fiecăruia după fapta lui”. (Apocalipsa 22,12)
Invitatul care a refuzat să poarte haina de nuntă nu avea nicio scuză. El a respins singurul lucru care putea să-i dea dreptul să ocupe un loc la masă. Cei care resping darul neprihănirii lui Hristos resping, de fapt, singurul lucru care le poate da dreptul să stea la masă cu El, la ospăţul de nuntă al Împărăţiei Sale.
„Fiecare suflet credincios va fi îmbrăcat de Domnul Hristos cu haina neprihănirii Sale. […]
Această haină, ţesută în războiul cerului, nu conţine niciun fir conceput de oameni. În natura Sa umană, Domnul Hristos Şi-a format un caracter desăvârşit şi Se oferă să ne dea şi nouă acest caracter.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 311)
Nu putem să facem nimic pentru a ne acoperi păcatele. De aceea, Dumnezeu Se oferă să ne îmbrace în haina neprihănirii desăvârşite a lui Isus.
Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi şi altuia unul: fiecăruia, după puterea lui; şi a plecat.
Matei 25:15
Fiecare om are un loc în planul veşnic al lui Dumnezeu. El ne-a încredinţat fiecăruia talente şi capacităţi. Întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem nu este: Cât de mult am primit?, ci mai degrabă: Ce fac eu cu ceea ce am primit? Dezvoltarea tuturor capacităţilor noastre este prima datorie pe care o avem faţă de Dumnezeu şi faţă de semenii noştri. Dacă nu devenim zi de zi tot mai utili, nu împlinim scopul pe care Îl are Dumnezeu cu noi. Când luăm Numele lui Hristos, ne angajăm să devenim tot ce este posibil să devenim sub învăţătura şi binecuvântările Sale. El Se aşteaptă ca noi să cultivăm în cea mai mare măsură, darurile pe care ni le-a dat, ca să putem face cât mai mult bine posibil.
Dumnezeu îi primeşte numai pe cei care sunt hotărâţi să îşi pună o ţintă înaltă – să facă tot ce le stă în putinţă. El nu coboară niciodată standardul neprihănirii Sale, dar ne dă tot ajutorul şi harul de care avem nevoie ca să-l atingem.
Dumnezeu ne dăruieşte talanţi; noi ne formăm caracterul prin modul în care îi întrebuinţăm. El ne cere să dezvoltăm şi să folosim numai ceea ce ne-a dăruit. Nu Se aşteaptă ca persoana care a primit un talant să facă lucrarea celui care a primit zece talanţi. Dar Se aşteaptă să folosim la maximum talanţii primiţi.
„Pentru slava Domnului, ambiţionaţi-vă să cultivaţi fiecare trăsătură frumoasă a caracterului. […]
Un caracter format în conformitate cu modelul divin este singura comoară pe care o putem lua din lumea aceasta în cea viitoare. Cei care sunt conduşi de învăţăturile Domnului Hristos în lumea aceasta vor lua cu ei în locaşurile cereşti fiecare reuşită spirituală. Iar în ceruri, vom continua să ne dezvoltăm neîncetat. Prin urmare, cât de importantă este formarea caracterului în viaţa aceasta!” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 332)
Putem să facem, prin puterea lui Dumnezeu, orice ne cere El. Toate poruncile Sale sunt însoţite de promisiunea că ne va ajuta să ascultăm.
Nicio slugă nu poate sluji la doi stăpâni; căci sau va urî pe unul şi va iubi pe celălalt, sau va ţine numai la unul şi va nesocoti pe celălalt. Nu puteţi sluji lui Dumnezeu şi lui Mamona.
Luca 16:13
În zilele lui Isus, ca şi în zilele noastre, bărbaţii şi femeile erau absorbiţi de dorinţa după bogăţie. Isus a povestit această pildă despre ispravnicul înţelept, dar necinstit, pentru a arăta că deseori oamenii din lume îşi urmăresc scopurile cu mai multă energie şi în mod mai planificat decât cei care lucrează pentru înaintarea Împărăţiei lui Dumnezeu. El a spus: „Fiii veacului acestuia, faţă de semenii lor, sunt mai înţelepţi decât fiii luminii” (Luca 16,8). Cu alte cuvinte, lumea dă dovadă de mai multă înţelepciune şi seriozitate când lucrează pentru ea însăşi decât arată poporul lui Dumnezeu în lucrarea pentru El. Domnul i-a dat poporului Său capacităţi, influenţă şi bani ca să lucreze împreună cu El la salvarea sufletelor pentru Împărăţia Sa. Însă cât de adesea se întâmplă ca aceste binecuvântări să rămână nefolosite sau să fie folosite în interesul personal!
Hristos face apel la toţi oamenii să facă o cercetare de sine serioasă. Aşezaţi-L de o parte a balanţei pe Isus – viaţa veşnică, adevărul, cerul şi sufletele mântuite. Aşezaţi de partea cealaltă toate avantajele şi atracţia pe care poate lumea să le ofere. Comparaţi pierderea propriului vostru suflet şi a sufletelor pe care le-aţi fi putut ajuta să fie mântuite, cu realitatea vieţii veşnice din cer şi de pe pământul cel nou. Cântăriţi valoarea tuturor lucrurilor din perspectiva veşniciei. „Ce foloseşte unui om să câştige toată lumea, dacă îşi pierde sufletul?” (Marcu 8,36) Cerul va fi în mod real foarte preţios pentru cei care au apreciat corect binecuvântările Împărăţiei lui Dumnezeu în comparaţie cu plăcerile trecătoare ale lumii acesteia.
„Lecţia acestei parabole este valabilă pentru toată lumea. Fiecare om va trebui să dea socoteală pentru harul care i-a fost acordat prin Domnul Hristos. Viaţa este prea solemnă pentru a fi absorbită de lucruri trecătoare şi pământeşti. Domnul doreşte să le oferim şi altora bunurile pe care le primim din partea Celui Veşnic şi nevăzut.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 373)
Salvarea şi viaţa veşnică sunt infinit mai valoroase decât orice ne-ar putea oferi lumea aceasta.
„Care dintr-aceşti trei ţi se pare că a dat dovadă că este aproapele celui ce căzuse între tâlhari?” „Cel ce şi-a făcut milă cu el”, a răspuns învăţătorul Legii. „Du-te de fă şi tu la fel”, i-a zis Isus.
Luca 10:36,37
Un învăţător al Legii L-a întrebat pe Isus: „Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” (vezi Luca 10,25) În răspunsul Său, Isus a subliniat ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. El a prezentat întotdeauna Legea ca pe un tot unitar de origine divină, declarând că este imposibil să călcăm o poruncă şi să le păzim pe celelalte, fiindcă toate conţin acelaşi principiu.
Ca răspuns la a doua întrebare a învăţătorului Legii: „Şi cine este aproapele meu?”, Isus a prezentat o parabolă: parabola samariteanului milos. Prin ea, Hristos ne-a învăţat că aproapele nostru este oricine, sunt toţi cei care au nevoie de ajutorul nostru. Aproapele nostru nu este numai cel care face parte din biserica noastră. Nu este numai cel care aparţine aceleiaşi rase şi clase sociale, care este de aceeaşi culoare şi naţionalitate cu noi. Aproapele nostru este orice suflet care a fost lovit şi rănit de vrăjmaş.
Prin această lecţie, Hristos a prezentat principiile Legii într-un mod direct şi convingător, demascând prejudecăţile ascultătorilor Săi evrei şi indispoziţia de a respecta principiile date de Dumnezeu în Legea Sa. Cuvintele Sale erau atât de clare şi de exacte încât nu puteau fi contestate.
Asemenea evreilor din vremea lui Hristos, mulţi creştini de astăzi consideră că dragostea faţă de aproapele este o problemă relativ neimportantă. Însă potrivit acestei parabole, ea este extrem de importantă pentru Dumnezeu. Iubirea faţă de semeni – şi manifestarea acestei iubiri – contează pentru mântuirea noastră.
„Sfinţirea sufletului prin lucrarea Duhului Sfânt este sădirea naturii Domnului Hristos în natura umană. Religia Evangheliei înseamnă prezenţa Domnului Hristos în viaţa omului, ca un principiu viu şi activ. Înseamnă harul lui Hristos manifestat în caracter şi exprimat în fapte bune. Principiile Evangheliei nu pot fi separate de niciun domeniu al vieţii practice. Fiecare ramură a experienţei şi lucrării creştine trebuie să constituie o reprezentare a vieţii Domnului Hristos.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 384)
Un exemplu bun va face mai mult bine lumii decât orice declaraţie de credinţă.
Ia-ţi ce ţi se cuvine şi pleacă. Eu vreau să plătesc şi acestuia din urmă ca şi ţie. Nu pot să fac ce vreau cu ce-i al meu? Ori este ochiul tău rău, fiindcă eu sunt bun?
Matei 20:14,15
Petru L-a auzit pe Isus spunându-i tânărului bogat: „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer! Apoi vino şi urmează-Mă” (vezi Matei 19,21). Pe Petru îl interesa să afle mai multe despre această „comoară din cer”. De aceea, a venit la Isus şi a subliniat că el şi ceilalţi ucenici au lăsat totul ca să-L urmeze. Ce răsplată aveau să primească? era întrebarea lui.
Însă această întrebare dovedea o motivaţie egoistă de a-L urma pe Isus. De aceea, Isus a spus o parabolă ca să ilustreze modul cum Se poartă Dumnezeu cu slujitorii Săi şi spiritul pe care aceştia trebuie să-l aibă când lucrează pentru El. Lucrătorii nu au muncit un timp egal, dar au primit aceeaşi răsplată. Ideea ilustraţiei lui Isus este aceea că Dumnezeu manifestă har în mod egal faţă de toţi oamenii. Mântuirea nu este oferită ca o plată pentru serviciile aduse, ci ca un dar fără plată. Răsplata pe care o vom primi nu este în funcţie de cât timp am lucrat pentru Domnul sau în funcţie de cât de mult am realizat. Dumnezeu pune valoare pe dispoziţia şi credincioşia cu care Îi slujim.
Când Hristos rămâne în sufletul nostru, când avem motivaţia corectă pentru a-I sluji, răsplata nu este primul gând care ne vine în minte. Da, apreciem răsplata pe care El ne-a promis-o – mântuirea şi toate celelalte binecuvântări –, dar Îi slujim din dragoste şi avem încredere că El va împlini tot ce a promis, după cum consideră că este mai bine, oferindu-ne tot ce avem nevoie.
„Secretul succesului nu constă în pregătirea noastră intelectuală, în numărul şi în complexitatea talentelor noastre şi nici în voinţa omenească. Trebuie să-L contemplăm pe Domnul Hristos, recunoscând neputinţa noastră şi, prin Acela care este izvorul întregii puteri, […] cel ascultător şi hotărât va câştiga biruinţă după biruinţă.” (Parabolele Domnului Hristos, pag. 404)
Fără harul iertării lui Hristos şi fără puterea Sa, realizările noastre cele mai mari nu sunt altceva decât o aramă zăngănitoare.