Oare nu este scris: „Casa Mea se va chema o casă de rugăciune pentru toate neamurile”? Dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.
Marcu 11:17
La începutul lucrării Sale, Isus i-a alungat din templu pe cei care îl dezonorau prin negoţul lor nesfânt. Acum, la încheierea lucrării Sale, a intrat din nou în templu şi a constatat că situaţia era mai rea decât la început. Tocmai simbolurile care arătau spre Mielul lui Dumnezeu fuseseră transformate în mijloace pentru obţinerea de câştig.
Isus ştia că eforturile de a reforma preoţia coruptă aveau să fie zadarnice, dar dorea să îi ofere acestui popor necredincios o nouă dovadă cu privire la misiunea Sa divină. Toţi ochii s-au îndreptat către El cu veneraţie, în timp ce divinitatea a străfulgerat prin natura Sa umană. Nemulţumirea Sa părea un foc mistuitor.
După ce i-a alungat din templu pe cei care îl întinau, s-a reinstalat pacea. Şi de data aceasta, El a început să vindece bolnavii şi să înveţe mulţimile. Fariseii erau înmărmuriţi; Acela pe care nu puteau să-L intimideze Se afla la conducere. Sinedriul a insistat ca Isus să le dea un semn că El este Mesia. Dovezile autorităţii Sale se aflau chiar sub ochii lor, dar ei au cerut mai multe, fiindcă El nu corespundea aşteptărilor lor.
„Oamenii care L-au respins pe Hristos urmau să vadă, curând, cum cetatea şi naţiunea lor vor fi distruse. Slava lor urma să fie nimicită şi risipită ca praful în bătaia vântului. Şi ce anume i-a distrus pe iudei? Tocmai stânca pe care, dacă ar fi clădit, ar fi putut rămâne în siguranţă. Bunătatea lui Dumnezeu fusese dispreţuită, neprihănirea respinsă, iar harul neglijat. Oamenii s-au aşezat împotriva lui Dumnezeu şi tot ce ar fi fost spre mântuirea lor s-a întors spre distrugerea lor. […] Aşa va fi şi în marea zi finală, când judecata va cădea asupra acelora care au respins harul lui Dumnezeu. Hristos, piatra lor de poticnire, Se va arăta atunci ca un munte răzbunător. […] Pentru că a respins şi a dispreţuit iubirea şi harul, păcătosul va fi distrus.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 600)
Isus este ca un foc mistuitor pentru cei care se opun harului Său şi Îi întorc spatele. Însă El este un Răscumpărător îndurător şi un Vindecător pentru toţi cei care acceptă mila Sa.
Unii dintre cărturari au luat cuvântul şi au zis: „Învăţătorule, bine ai zis.” Şi nu mai îndrăzneau să-I mai pună nicio întrebare.
Luca 20:39,40
Conducătorii evrei au încercat să-I întindă capcane lui Isus, prezentându-I câteva probleme controversate. „Este bine ca evreii să plătească taxele cerute de Roma?” L-au întrebat fariseii. Răspunsul lui Hristos nu a fost o evitare a problemei, ci un răspuns sincer: „Daţi… lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu” (Luca 20,25). Dacă poporul iudeu şi-ar fi îndeplinit cu adevărat obligaţiile faţă de Dumnezeu, nu ar fi ajuns în situaţia de a plăti tribut unei puteri străine. Răspunsul Său i-a redus la tăcere pe farisei.
Saducheii au ales să Îi pună lui Isus o întrebare teologică referitoare la înviere – lucru despre care ei nu credeau că este posibil. „Ce se va întâmpla”, au întrebat ei, „când va fi înviată o femeie care a fost căsătorită de mai multe ori? Cu care dintre soţi va trăi în ceruri?”
Răspunsul lui Isus le-a arătat că ei, de fapt, nu cunoşteau Scriptura, deşi se lăudau că sunt oameni învăţaţi. Şi au fost aduşi la tăcere.
Un învăţător al Legii a întrebat care este cea mai mare poruncă, iar Isus i-a răspuns oferindu-i o perspectivă mai largă decât se aşteptase. El a recunoscut puterea de pătrundere a lui Isus. Acest om sincer a manifestat un spirit cu totul diferit de cel al fariseilor şi saducheilor. Şi a fost apreciat de Isus.
„Cărturarul era aproape de Împărăţia lui Dumnezeu, în sensul că recunoştea că faptele neprihănirii sunt mai plăcute înaintea lui Dumnezeu decât arderile-de-tot şi jertfele. Dar avea nevoie să recunoască, de asemenea, caracterul divin al lui Hristos şi, prin credinţa în El, să primească putere pentru a face faptele neprihănirii. Ritualurile nu erau de nicio valoare, dacă nu erau legate de Hristos prin credinţă vie. Nici Legea morală nu-şi atinge scopul, dacă nu este înţeleasă în legătura ei cu Mântuitorul. Hristos a arătat de repetate ori că Legea Tatălui Său conţine ceva mai adânc decât nişte porunci aspre. [...] Legea scoate în evidenţă datoria omului şi-i descoperă vinovăţia. El trebuie să caute la Hristos atât iertarea, cât şi puterea de a împlini ceea ce cere Legea.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 608)
Credinţa nu cere ca toate întrebările să primească răspuns, ca toate îndoielile să fie îndepărtate, înainte de a crede.
Iată că vi se lasă casa pustie.
Matei 23:38
Ultima zi în care Isus i-a învăţat pe oameni în templu – în ultima săptămână de dinaintea Calvarului – a fost la fel ca toate celelalte de până atunci. Oamenii de rând erau fermecaţi de cuvintele Sale; ei nu înţelegeau de ce preoţii şi rabinii I se împotriveau atât de mult. Isus ştia că adevăratul caracter al acestor învăţători evrei trebuia demascat pe deplin.
El a spus exact ceea ce gândea. A vorbit despre jugul robiei pe care aceşti conducători religioşi îl aşezaseră pe umerii poporului evreu şi despre faptul că ei nu îşi respectau propriile învăţături (vezi Matei 23,3). Isus i-a numit făţarnici, povăţuitori orbi, nebuni, şerpi, pui de năpârci şi ucigaşi. Ei se arătau a fi foarte credincioşi, însă aceasta nu era decât o mască sub care se ascundeau ambiţia lor lumească, despotismul şi păcatele lor josnice.
În timp ce vorbea, Isus a văzut o văduvă săracă. Aceasta îşi aducea darul încercând să treacă neobservată. Isus a atras atenţia asupra faptului că ea a adus ca dar tot ce avea şi a lăudat generozitatea ei, dând-o ca exemplu pentru cei care aduceau daruri mult mai mari, dar din motive greşite, şi pentru cei care puteau să aducă mai mult.
Evreii erau renumiţi pentru construirea de morminte pentru profeţii lor, pe care mai întâi îi persecutaseră sau chiar îi omorâseră. Însă respingerea lui Isus avea să fie greşeala lor cea mai tragică.
„O milă divină a cuprins faţa Fiului lui Dumnezeu când a aruncat o lungă privire de regret asupra templului şi apoi asupra ascultătorilor Lui. Cu vocea înecată de durere şi de lacrimi amare, a exclamat: ’Ierusalime, Ierusalime, care îi omori pe proroci şi îi ucizi cu pietre pe cei trimişi la tine! De câte ori am vrut să-i strâng pe copiii tăi, cum îşi strânge găina puii sub aripi, şi n-aţi vrut.’ Aceasta este lupta despărţirii. În plângerile lui Isus se revărsa însăşi inima lui Dumnezeu. Acesta fusese tainicul rămas-bun al iubirii îndelung răbdătoare a Dumnezeirii.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 620)
Valoarea darurilor pe care I le aducem Domnului Isus nu este dată de suma adusă, ci de motivul dăruirii şi de sacrificiul făcut.
Nişte greci dintre cei ce se suiseră să se închine la praznic s-au apropiat de Filip, care era din Betsaida Galileii, l-au rugat şi au zis: „Domnule, am vrea să-L vedem pe Isus.”
Ioan 12:20,21
În ceasul în care lucrarea Sa părea că suferise o înfrângere zdrobitoare, Isus a văzut în cererea grecilor o garanţie a marelui seceriş care urma să aibă loc în rândul neevreilor, atunci când zidul prejudecăţii dintre evrei şi neevrei avea să fie dărâmat. Aceşti greci aflaseră despre intrarea triumfală a lui Hristos în Ierusalim şi despre confruntarea de la templu cu preoţii şi conducătorii. Ei auziseră că oamenii se aşteptau ca El să-Şi inaugureze în curând împărăţia. Acum voiau să afle adevărul despre misiunea Sa.
Isus a folosit o ilustraţie în care a explicat în mod impresionant de ce urma El să moară. An de an, fermierul alege cea mai bună parte din recoltă şi o păstrează ca sămânţă pentru recolta din anul următor. S-ar putea spune că el „aruncă” o parte semnificativă din venitul lui. Însă fermierul are în vedere recoltele viitoare. În acelaşi fel, moartea Domnului Hristos ar putea să ni se pară un sfârşit tragic. Însă El putea să le ofere viaţă oamenilor numai dacă Îşi dădea viaţa.
Principiul sacrificiului de sine este asemenea unui fir roşu care străbate tot ce a făcut Dumnezeu în cadrul marii lupte. Iubirea de sine, preocuparea de sine sunt sortite pierzării. Însă legea sacrificiului de sine este legea autoconservării.
„Salvarea oamenilor nu e singurul lucru realizat prin cruce. Iubirea lui Dumnezeu se manifestă în univers. Domnul acestei lumi este alungat. Acuzaţiile aduse de Satana împotriva lui Dumnezeu se dovedesc a fi mincinoase. Ocara pe care el o aruncase este îndepărtată pentru totdeauna. Atât îngerii, cât şi oamenii sunt atraşi către Mântuitorul. ’După ce voi fi înălţat de pe pământ’, a zis El, ’voi atrage la Mine pe toţi oamenii.’” (Hristos, Lumina lumii, pag. 626)
Numai dacă punem sămânţa în pământ ca să „moară”, vom obţine o viaţă nouă. Domnul Hristos a murit pentru păcatele noastre, iar noi trebuie să murim faţă de păcatele noastre şi să-L lăsăm să ne dea o viaţă nouă.
Cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit.
Matei 24:13
Când a răspuns la întrebarea despre distrugerea Ierusalimului şi despre sfârşitul lumii, Isus a suprapus descrierile acestor două evenimente. El a ţinut cuvântarea aceasta nu numai pentru ucenici, ci şi pentru cei care vor fi martorii scenelor finale ale istoriei pământului.
„Băgaţi de seamă să nu vă înşele cineva”, ne-a avertizat El (Matei 24,4). Aceleaşi amăgiri care au avut loc înainte de distrugerea Ierusalimului au mai apărut de-a lungul secolelor şi vor reapărea. Mai mult decât atât, Isus voia ca urmaşii Săi să ştie că lumea nu va deveni mai bună – că războaiele, bolile, cutremurele etc. vor continua şi se vor intensifica. După cum durerile devin tot mai intense şi mai frecvente înainte de naştere, tot la fel aceste calamităţi vor atinge un nivel critic, arătând că sfârşitul este aproape.
Hristos a văzut dinainte secolele lungi de întuneric – secolele marcate de sânge, lacrimi şi agonie – prin care avea să treacă biserica Sa. Timp de peste o mie de ani, urmaşii Săi aveau să îndure o mare persecuţie.
Totodată, El a arătat limpede că oamenii pot, practic, să grăbească ceasul revenirii Sale, prin răspândirea soliei Evangheliei în lume. Suntem îndemnaţi să aşteptăm, dar şi să grăbim venirea Sa (2 Petru 3,12). Dacă biserica şi-ar fi îndeplinit lucrarea care i-a fost poruncită de Domnul, întreaga lume ar fi fost deja avertizată de mult, iar Domnul Isus ar fi venit cu putere şi cu mare slavă.
„Criza se furişează asupra noastră. […] Oamenii încă mai mănâncă şi beau, sădesc şi zidesc, se căsătoresc şi dau în căsătorie. Negustorii încă mai cumpără şi mai vând. […] Deşi se manifestă cea mai mare agitaţie, ceasul de probă este aproape să se încheie şi fiecare caz este pe punctul de a fi hotărât pentru veşnicie. Satana vede că timpul lui este scurt. El şi-a pus toţi agenţii la lucru pentru ca oamenii să fie amăgiţi, înşelaţi, ocupaţi şi vrăjiţi până când trece ziua cercetării şi uşa milei se va închide pentru totdeauna.” (Hristos, Lumina lumii, pag. 636)
Putem şti că revenirea Domnului Isus este aproape dacă privim la starea lumii contemporane. Sfatul Său este să fim vigilenţi şi pregătiţi.