- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Şi tu, Betleeme Efrata, măcar că eşti prea mic între cetăţile de căpetenie ale lui Iuda, totuşi din tine Îmi va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei.
Mica 5:2
Marea luptă dintre Dumnezeu şi Satana a fost intensă în toate timpurile, de când primii noştri părinţi locuiau în Eden şi până la punctul culminant, în care Isus l-a înfruntat pe Satana pe pământ. Singura speranţă a poporului lui Dumnezeu era venirea unui Eliberator care să izbăvească toată omenirea din păcat. Speranţa aceasta a fost exprimată cel mai clar prin simbolul mielului înjunghiat în cadrul serviciilor de la sanctuar.
Era planul lui Dumnezeu ca speranţa eliberării şi a refacerii să fie vestită în toată lumea prin poporul Israel, care trebuia să proclame cu credincioşie Legea Sa şi jertfa ispăşitoare. Vechiul Testament este plin de făgăduinţe care au fost transmise de patriarhi şi profeţi din generaţie în generaţie. Prin intermediul tabernaculului din pustie şi a Templului din Ierusalim, israeliţii primeau zilnic învăţătură despre marile adevăruri referitoare la Hristos ca Răscumpărător, Preot şi Împărat. O dată pe an, gândurile lor erau îndreptate spre evenimentele finale ale marii lupte – marea lecţie a Zilei Ispăşirii.
Satana nu a precupeţit niciun efort ca să Îl reprezinte greşit pe Dumnezeu şi, în mod special, să răstălmăcească soliile transmise de serviciile de la sanctuar. În timpul Vechiului Testament, poporul lui Dumnezeu a trebuit să înfrunte cea mai hotărâtă împotrivire, aşa cum se arată în istoria lui. Iar umbra aceasta a răului va deveni şi mai mare pe măsură ce se apropie timpul sfârşitului.
„Nu fără cea mai hotărâtă împotrivire a fost adus la îndeplinire planul divin. Pe orice cale posibilă, vrăjmaşul adevărului şi al dreptăţii s-a străduit să-i determine pe urmaşii lui Avraam să uite chemarea lor înaltă şi să se abată către o închinare la dumnezei falşi. Şi, deseori, străduinţele lui au avut reuşită. Timp de secole înainte de prima venire a lui Hristos, întunericul a acoperit pământul şi negură mare popoarele.” (Profeţi şi regi, pag. 687)
Experienţele poporului lui Dumnezeu din trecut sunt pentru noi un exemplu. Din greşelile şi biruinţele lor putem învăţa lecţii preţioase.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Israel va înflori şi va odrăsli şi va umple lumea cu roadele lui.
Isaia 27:6
Făgăduinţa făcută de Dumnezeu lui Avraam – şi întregului Israel – că îl va binecuvânta şi că va face din el o binecuvântare (vezi Geneza 12,2) ar fi trebuit să se împlinească în mare parte în secolele de după întoarcerea israeliţilor din robie. Planul lui Dumnezeu era ca întregul pământ să fie pregătit pentru prima venire a Domnului Hristos, la fel cum va trebui să fie pregătit pentru a doua Sa venire.
Făgăduinţele date poporului Israel erau condiţionate de ascultare. Păcatele de dinainte de robia babiloniană nu ar fi trebuit să se repete. Dacă israeliţii aveau să pună în practică principiile neprihănirii, răsplata – şi vremelnică, şi spirituală – avea să fie bogată. În zilele lui Zorobabel, Ezra şi Neemia, se părea că poporul şi-a însuşit bine lecţia, poate chiar prea bine!
Hotărâţi să se ferească de idolatrie, israeliţii au ridicat în jurul lor nişte ziduri care au împiedicat răspândirea adevărului despre Dumnezeu. Ei au văzut clar că ascultarea de Legea lui Dumnezeu le aducea prosperitate vremelnică, dar, în cea mai mare parte, ascultarea lor nu era o urmare a credinţei şi a iubirii. Ei nu au devenit lumina lumii, fiindcă s-au izolat de lume ca să se apere de idolatrie. În mod repetat, au păstrat pentru ei înşişi binecuvântările pe care ar fi trebuit să le împărtăşească lumii.
Considerându-se neprihăniţi, ei s-au încrezut în faptele lor – în aducerea de jertfe şi în ţinerea rânduielilor – în loc să se bizuie pe meritele Mântuitorului, spre care arătau toate acestea. Totuşi, scopurile lui Dumnezeu aveau să se împlinească, dacă nu prin Israel, atunci prin alţii.
„Ceea ce Dumnezeu a urmărit să facă pentru lume, prin Israel, naţiunea aleasă, va aduce la îndeplinire, până la urmă, prin biserica Sa de pe pământ, de astăzi. El ’a dat via altor vieri’, poporului care păzeşte legământul Său, celor care, cu credincioşie, ’Îi dau roadele la vremea lor’. Niciodată Domnul nu a îngăduit să rămână fără reprezentanţi adevăraţi pe pământ, care au făcut din interesele Sale propriile interese.” (Profeţi şi regi, pag. 713, 714)
Dumnezeu are încredere că poporul Său le va arăta oamenilor ce înseamnă pacea şi libertatea care vin din înţelegerea iubirii Sale iertătoare şi a puterii Sale.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Nimiceşte moartea pe vecie: Domnul Dumnezeu şterge lacrimile de pe toate feţele şi îndepărtează de pe tot pământul ocara poporului Său; da, Domnul a vorbit.
Isaia 25:8
Una dintre cele mai minunate expresii ale compasiunii lui Dumnezeu faţă de urmaşii Săi este dezvăluirea neîntreruptă a planului Său. În ceasul cel mai întunecat, asigurările prezenţei Sale călăuzitoare şi bucuria finală a întâlnirii cu El faţă către faţă i-au făcut pe credincioşi să cânte chiar pe patul de moarte sau când mureau cuprinşi de flăcările persecuţiei.
Simţământul profund că Dumnezeu iartă şi susţine în acelaşi timp oferă o pace care întrece priceperea omenească. În ceasurile cele mai întunecate ale luptei bisericii cu puterile răului, cei care se încred în Dumnezeu nu se vor teme, fiindcă, atunci când „suflarea asupritorilor este ca vijelia care izbeşte în zid”, Dumnezeu va fi pentru biserica Sa „un adăpost împotriva furtunii”. (Isaia 25,4)
Totodată, Dumnezeu este îndurător faţă de cei care nu s-au hotărât încă să se alăture urmaşilor Săi credincioşi. El îi îndeamnă pe cei nepregătiţi să se pregătească să Îl întâlnească în pace: „Iată, Domnul deşartă ţara şi o pustieşte, îi răstoarnă faţa şi risipeşte locuitorii…; ei călcau legile, nu ţineau poruncile şi rupeau legământul cel veşnic!” (Isaia 24,1.5)
Ziua judecăţii lui Dumnezeu împotriva păcătoşilor este ziua eliberării finale a bisericii Sale.
„Pentru noi, care ne găsim chiar la hotarul împlinirii lor, ce clipă importantă, ce interes viu prezintă aceste descrieri amănunţite cu privire la lucrurile care vor veni, evenimente pe care, încă de când primii noştri părinţi au păşit afară din Eden, copiii lui Dumnezeu le-au urmărit, le-au aşteptat, le-au dorit şi pentru care s-au rugat! […] Să privim prin credinţă viitorul binecuvântat, aşa cum a fost descris de mâna lui Dumnezeu.” (Profeţi şi regi, pag. 731)
În lume suntem adesea înconjuraţi de cele mai grave manifestări ale senzualităţii şi ale îngăduinţei de sine. De aceea este cu atât mai important să ne păstrăm privirea şi urechile aţintite spre tot ce este curat şi vrednic de cinste şi spre lucrurile care ne învaţă tăgăduirea de sine.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Care Dumnezeu este ca Tine, care ierţi nelegiuirea şi treci cu vederea păcatele rămăşiţei moştenirii Tale? El nu-Şi ţine mânia pe vecie, ci Îi place îndurarea! El va avea iarăşi milă de noi, va călca în picioare nelegiuirile noastre.
Mica 7:18,19
Deşi este o carte de mici dimensiuni, Calea către Hristos este plină de semnificaţie, întrucât explică aspectele principale ale marii lupte şi ne arată cum să ne aşezăm de partea lui Hristos ca să găsim iertare şi răscumpărare. Prin Hristos, tot ceea ce s-a pierdut din cauza păcatului va fi refăcut atât pe pământ, cât şi în viaţa fiecărui individ.
Satana şi-a pus toată răutatea la lucru ca să Îl reprezinte greşit pe Dumnezeu. În cer, el şi-a prezentat minciunile cu atâta dibăcie, încât o treime din îngeri (vezi Apocalipsa 12,4) au crezut că Dumnezeu este sever şi neiertător. El i-a convins pe îngeri, iar acum îi convinge şi pe oameni, că trăsătura principală a caracterului lui Dumnezeu este dreptatea strictă, că El este un judecător sever, aspru şi pretenţios. Satana L-a înfăţişat pe Dumnezeu ca pe cineva care urmăreşte cu gelozie toate slăbiciunile şi greşelile oamenilor, ca să le aplice pedepse.
Adevărul este că Dumnezeu ne iubeşte pe toţi – atât pe păcătoşi, cât şi pe cei care au primit harul Său – cu o dragoste nemărginită. Isus a venit în lumea aceasta întunecată ca să împrăştie umbrele aduse de Satana peste caracterul Tatălui. Isus S-a făcut om ca noi, ca să ne spună adevărul despre Dumnezeu. Când înţelegem dragostea Lui pentru noi, Îi răspundem cu dragoste, laudă şi credincioşie. Mai mult decât atât, când rămânem în legătură cu Hristos, suntem demni să purtăm numele de „copii ai lui Dumnezeu”. Isus a purtat păcatele noastre pentru ca Dumnezeu să fie îndreptăţit să ne răscumpere.
„Domnul Hristos trebuia să Se identifice pe Sine cu interesele şi nevoile omenirii. El, care era una cu Dumnezeu, S-a legat de fiii oamenilor cu legături care nu aveau să fie rupte niciodată, […] purtând chipul nostru omenesc înaintea tronului Tatălui.” (Calea către Hristos, pag. 14)
Dragostea lui Dumnezeu faţă de oamenii căzuţi şi păcătoşi este tema Bibliei, de la început până la sfârşit. Acesta este mesajul pe care ni-l transmite fiecare pagină.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Umblarea după lucrurile firii pământeşti este vrăjmăşie împotriva lui Dumnezeu, căci ea nu se supune Legii lui Dumnezeu şi nici nu poate să se supună.
Romani 8:7
Dumnezeu i-a creat pe Adam şi pe Eva desăvârşiţi. Mintea şi firea lor erau în armonie totală cu El; gândurile lor erau curate şi sfinte. Dar neascultarea a stricat această armonie. Egoismul a luat locul dragostei. Înainte de păcat, le plăcea să Îl întâlnească pe Creator şi să aibă comuniune cu El, se desfătau nespus în prezenţa Sa. Însă, după neascultare, au încercat să se ascundă de El, fiindcă le era frică. Din cauza păcatului lor, oamenii au devenit robi ai lui Satana şi ai păcatului şi ar fi rămas aşa pentru totdeauna dacă Dumnezeu nu ar fi intervenit. Noi ne-am născut cu o fire păcătoasă, care este în vrăjmăşie cu Dumnezeu şi cu adevărul Său.
Inima nerenăscută nu găseşte plăcere în Dumnezeu şi nu poate să se bucure de prezenţa Sa. Cerul nu ar fi o bucurie pentru păcătos. Dimpotrivă ar fi o tortură, fiindcă firea lui este străină de spiritul dragostei neegoiste care se găseşte acolo.
Omul păcătos nu poate ieşi prin propria putere din condiţia în care se află. Inima noastră este rea din fire şi nu putem să o schimbăm. Dar Dumnezeu ne-a pus la dispoziţie o cale de scăpare. El ne iubeşte mai mult decât ne iubesc părinţii noştri pământeşti. El ne-a dat cel mai preţios dar pe care îl putea oferi atunci când Isus a părăsit cerul, ca să vină şi să ne mântuiască din păcatele noastre. El ne invită să venim la El şi să găsim iertare, o viaţă schimbată şi mântuire veşnică. Domnul Isus este singura soluţie la problema păcatului.
„Visurile omeneşti de progres sunt zadarnice şi toate eforturile pentru înălţarea omenirii sunt inutile, dacă oamenii neglijează singura Sursă de speranţă şi de ajutor pentru neamul omenesc căzut în păcat. Căci ’orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, pogorându-se de la Tatăl luminilor’ (Iacov 1,17). Fără Dumnezeu, nu există niciun caracter cu adevărat excelent. Iar singura cale spre Dumnezeu este Domnul Hristos. El spune: ’Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine’ (Ioan 14,6).” (Calea către Hristos, pag. 21)
Noi nu putem să ne schimbăm firea păcătoasă prin propria putere şi de aceea trebuie să ne naştem din nou prin puterea Duhului Sfânt.