Cercetează-mă, Dumnezeule, şi cunoaşte-mi inima! Încearcă-mă şi cunoaşte-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea şi du-mă pe calea veşniciei!
Psalmi 139:23,24
Ne întrebăm: „Cum să venim la Hristos? Cum poate cineva să fie îndreptăţit înaintea lui Dumnezeu? Cu alte cuvinte, cum va deveni păcătosul un om neprihănit?” De obicei, atunci când întrebările acestea apar în Biblie, răspunsul este întotdeauna: „Pocăiţi-vă.” Numai prin Hristos putem fi aduşi în armonie cu Dumnezeu.
Pocăinţa înseamnă părerea de rău faţă de păcat şi părăsirea lui. Nu vom renunţa la păcat decât dacă îi vedem grozăvia; dacă nu vom renunţa la el cu inima, nu va exista o schimbare reală a vieţii. Mulţi nu reuşesc să înţeleagă adevărata natură a pocăinţei. Multor oameni le pare rău că au păcătuit şi chiar fac schimbări exterioare, fiindcă se tem că nelegiuirea îi va aduce într-o situaţie neplăcută. Dar nu aceasta este pocăinţa, în sensul ei biblic. Oamenii care fac aşa nu deplâng păcatul, ci situaţia neplăcută. Esau s-a mâhnit când a văzut că a pierdut pentru totdeauna dreptul de întâi născut. Balaam, îngrozit de îngerul care i s-a aşezat în cale şi care avea sabia scoasă, şi-a recunoscut vina, ca să nu-şi piardă viaţa. Dar el nu a simţit o pocăinţă adevărată pentru păcatul lui. Iuda Iscarioteanul, după ce L-a trădat pe Domnul lui, a exclamat: „Am păcătuit, căci am vândut sânge nevinovat” (Matei 27,4). Dar nu s-a pocăit cu adevărat.
Orice obicei păcătos, dacă nu este părăsit, face şi mai uşoară repetarea lui.
„Domnul Hristos este gata să ne elibereze de păcat, dar El nu forţează niciodată voinţa; şi, dacă prin păcătuire continuă însăşi voinţa a ajuns întru totul înclinată spre rău, iar noi nu dorim să fim eliberaţi şi nu suntem dispuşi să primim harul Său, ce ar putea Domnul să facă mai mult? Ne-am nimicit singuri prin respingerea categorică a dragostei Sale. ’Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mântuirii’ (2 Corinteni 6,2). ’Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile’ (Evrei 3,7.8).” (Calea către Hristos, pag. 34)
Fără dispoziţia de a-L lăsa pe Dumnezeu să ne schimbe viaţa şi fără biruirea păcatului, cererea de a primi iertare nu este pocăinţă adevărată.