Dar cum au mâncat din ciorba aceea, au strigat: „Omule al lui Dumnezeu, moartea este în oală!” Şi n-au putut să mănânce. Elisei a zis: „Luaţi făină”. A aruncat făină în oală şi a zis: „Dă oamenilor acestora să mănânce.” Şi nu mai era nimic vătămător în oală.
2 Împăraţi 4:40,41
Dumnezeu i-a încredinţat lui Ilie solii de mustrare şi condamnare, însă lui Elisei i-a fost încredinţată o misiune mai paşnică: aceea de a consolida lucrarea începută de Ilie. Totuşi, la începutul lucrării lui, câţiva tineri gălăgioşi l-au batjocorit, râzând de capul lui pleşuv şi de înălţarea lui Ilie la cer. Elisei, învăţătorul blând şi binevoitor, a rostit un blestem asupra lor şi patruzeci şi doi dintre ei au fost sfâşiaţi de doi urşi. Această pedeapsă foarte severă a fost suficientă pentru a impune respect faţă de profet pentru tot restul vieţii lui. Autoritatea trebuie păstrată în faţa batjocurii şi a dispreţului.
Experienţa de la Sunem ne descoperă însă bunătatea lui Elisei. Familia de acolo i-a pregătit o cameră în care să stea atunci când avea nevoie. Când a murit singurul lor copil, Elisei s-a întins peste băiat până când acesta a fost readus la viaţă prin puterea lui Hristos – prin aceeaşi putere care îi va învia pe morţi, la a doua Sa venire.
La fel ca Isus, Elisei a îmbinat lucrarea de vindecare cu lucrarea de învăţare, iar poporul a observat în viaţa lui influenţa Duhului Sfânt. El a fost, în mai multe privinţe, un simbol al lui Isus Hristos.
„Când Domnul dă o lucrare de făcut, oamenii să nu stea şi să se întrebe cât de înţeleaptă este porunca sau care va fi rezultatul probabil al eforturilor de a asculta. Hrana din mâna lor poate părea puţină pentru nevoile ce trebuie împlinite, dar, în mâinile Domnului, se va dovedi mai mult decât îndestulătoare. […]
El va înmulţi darul adus cu mulţumire şi cu rugăciune, ca să fie binecuvântat din partea Sa, aşa cum a înmulţit hrana dată fiilor profeţilor şi mulţimii obosite.” (Profeţi şi regi, pag. 243)
Putem să-L reprezentăm pe Domnul Isus înaintea celor din jur prin activităţile noastre zilnice.
Martorul mincinos nu rămâne nepedepsit şi cel ce spune minciuni nu va scăpa.
Proverbe 19:5
După bătălia dintre Ahab şi Ben-Hadad, împăratul Siriei, la graniţă au continuat jafurile. Într-unul din aceste jafuri, a fost luată ca ostatică o adolescentă israelită care a devenit sclava soţiei lui Naaman. Ea şi-a îndeplinit sarcinile cu credincioşie şi şi-a arătat compasiunea faţă de Naaman, generalul sirian, care era bolnav de lepră. Ea cunoştea multele minuni făcute de Elisei şi i-a spus stăpânei ei despre puterea profetului lui Dumnezeu. În comportamentul ei vedem influenţa educaţiei primite în cămin în ceea ce priveşte lucrurile spirituale. Încrederea fetei în Elisei l-a încurajat pe Naaman să-i ceară lui Ben-Hadad permisiunea de a merge la omul lui Dumnezeu. El a adus o mulţime de daruri costisitoare.
Când a ajuns la Elisei, Naaman se aştepta să fie martorul unei manifestări uimitoare a puterii dumnezeieşti vindecătoare. Însă profetul i-a spus doar să se spele în Iordan. Naaman s-a simţit ofensat şi a refuzat, dar slujitorii lui l-au îndemnat să facă ce i-a spus profetul. Mândria din inima lui Naaman se lupta cu o nouă experienţă: credinţa. După ce s-a cufundat în apă de şapte ori, a fost vindecat de lepră. Plin de recunoştinţă, a încercat să-l răsplătească pe Elisei cu darurile lui bogate, însă profetul nu a dorit să primească nicio plată pentru o binecuvântare care venise de la Dumnezeu. Dar Ghehazi, slujitorul lui Elisei, a cedat în faţa lăcomiei şi a ispitei. El l-a minţit pe Naaman ca să obţină o parte din darurile lui. Dar, în final, el „a beneficiat” de lepra lui Naaman, şi nu darurile sale!
Adevărul vine de la Dumnezeu; minciuna, în toate formele ei, vine de la Satana.
„Astăzi, în toate ţările lumii, sunt oameni cu inima sinceră, asupra cărora străluceşte lumina cerului. Dacă vor continua să urmeze cu credincioşie ceea ce ei înţeleg că este datoria lor, le va fi dată o lumină mai mare până când, asemenea lui Naaman de pe vremuri, vor fi constrânşi să recunoască faptul că ’nu este Dumnezeu pe tot pământul’, afară de Dumnezeul cel viu – Creatorul.” (Profeţi şi regi, pag. 253)
Harul lui Dumnezeu este pus la dispoziţia tuturor. Uneori, oameni despre care credem că nu pot primi harul Său se află la poarta Împărăţiei şi aşteaptă ca noi să le dăm mărturie despre puterea Sa.
„Nu te teme, căci mai mulţi sunt cei cu noi decât cei cu ei.” Elisei s-a rugat şi a zis: „Doamne, deschide-i ochii să vadă.”
2 Împăraţi 6:16,17
Elisei a susţinut reformele spirituale ale lui Iehu şi i-a ajutat pe mulţi israeliţi să renunţe la închinarea la Baal. El s-a confruntat cu multă împotrivire, dar nimeni nu putea nega forţa cuvintelor lui.
Odată, împăratul Siriei a luat decizia de a-l găsi pe Elisei şi de a-l ucide, fiindcă dejuca atacurile sirienilor asupra israeliţilor. Aflând că Elisei se afla în Dotan, împăratul sirian a adunat carele de luptă şi o armată uriaşă, ca să atace cetatea. Slujitorul lui Elisei privea îngrozit la armata care-i încercuise. Dar Elisei l-a asigurat că nu avea de ce să se teamă – oştirile cereşti erau de partea lor, iar Dumnezeu dorea să folosească această ocazie ca să Îşi manifeste puterea şi bunătatea.
Dumnezeu i-a orbit pe sirieni, iar Elisei a pregătit pentru ei o masă îmbelşugată. Pentru un timp, Israel nu a mai fost atacat de Siria.
Oamenii au ştiut că Elisei era solul lui Dumnezeu. Pe tot parcursul lucrării lui, curajul nu i-a slăbit şi acest om al lui Dumnezeu i-a întors pe mulţi israeliţi la încrederea în Dumnezeu. El i-a fost credincios lui Dumnezeu până când a trecut la odihnă.
„Lui Elisei nu i-a fost dat să-şi urmeze stăpânul într-un car de foc. Domnul a îngăduit să vină asupra lui o suferinţă îndelungată. În orele lungi de slăbiciune omenească şi de suferinţă, credinţa lui s-a prins de făgăduinţele lui Dumnezeu şi a văzut în jurul său soli cereşti ai mângâierii şi păcii. Aşa cum pe înălţimile Dotanului văzuse oştile cerului care-l înconjurau, carele de foc ale lui Israel şi călărimea lui, acum era conştient de prezenţa îngerilor care simţeau cu el şi a fost sprijinit. În toată viaţa lui, manifestase o credinţă puternică şi, pe măsură ce înaintase în cunoaşterea căilor lui Dumnezeu şi a bunătăţii Sale pline de milă, credinţa rodise o încredere dăinuitoare în Dumnezeu, iar când moartea l-a chemat, el a fost gata să se odihnească de ostenelile lui.” (Profeţi şi regi, pag. 263)
Şi noi putem avea aceeaşi încredere, acelaşi curaj şi aceeaşi credincioşie ca Elisei şi putem aduce lumină în viaţa celor din jurul nostru.
Dumnezeu a văzut ce făceau ei şi că se întorceau de la calea lor cea rea. Atunci, Dumnezeu S-a căit de răul pe care Se hotărâse să li-l facă şi nu l-a făcut.
Iona 3:10
Ninive era una dintre cele mai mari cetăţi din Antichitate. Era cunoscută pentru nelegiuirile şi răutatea locuitorilor ei (vezi Naum 3,1), însă Dumnezeu dorea să le mai acorde acestora cel puţin încă o şansă de a auzi adevărul şi l-a ales pe Iona ca sol al Său.
Iona s-a împotrivit chemării Domnului, iar Satana l-a copleşit cu sentimente de deznădejde. El a încercat să fugă la Tars, dar Dumnezeu nu l-a părăsit. Printr-o serie de încercări şi intervenţii neobişnuite, El l-a adus pe Iona la Ninive şi i-a revigorat credinţa.
La sosirea în cetate, profetul îndărătnic a proclamat solia lui Dumnezeu, care declara că, în patruzeci de zile, cetatea avea să fie distrusă. Toţi locuitorii au auzit vestea tulburătoare şi s-au temut din cauza păcatelor lor. Spre uimirea lui Iona, oamenii din Ninive, de la mare la mic, „s-au pocăit la propovăduirea lui”. (Matei 12,41)
Iona ar fi trebuit să fie cel dintâi care să tresalte de bucurie. Însă el s-a gândit că acum, din cauză că Dumnezeu Şi-a manifestat harul faţă de Ninive, el putea să fie considerat un profet mincinos. Deznădejdea l-a cuprins din nou şi a fost nevoie ca Dumnezeu să-i dea o lecţie despre încredere şi umilinţă. Lecţia aceasta este valabilă şi pentru noi: oraşele lumii noastre au nevoie să Îl cunoască pe Dumnezeu, la fel ca locuitorii din vechea cetate Ninive.
„Dumnezeu le îngăduie oamenilor un timp de probă; dar este o limită dincolo de care răbdarea divină nu mai poate merge, iar judecăţile lui Dumnezeu trebuie să urmeze cu siguranţă. Domnul îi tolerează multă vreme pe oameni şi cetăţile lor, dând avertizări pline de milă pentru a-i salva de mânia Sa; dar vine o vreme când rugăminţile pentru milă nu vor mai fi ascultate şi răzvrătiţii care continuă să respingă lumina adevărului vor fi spulberaţi, din milă pentru ei şi pentru aceia care altfel ar fi fost influenţaţi prin exemplul lor.” (Profeţi şi regi, pag. 276)
Trebuie să acordăm mai multă atenţie puterii şi bunătăţii lui Dumnezeu decât obstacolelor şi „imposibilităţilor” care par să ne stea în cale.
Au pus împăraţi fără porunca Mea şi căpetenii fără ştirea Mea.
Osea 8:4
Ultimii ani din existenţa lui Israel, Regatul de Nord, au fost marcaţi de violenţă şi de vărsare de sânge. Regii au fost asasinaţi rând pe rând şi toate principiile dreptăţii au fost date uitării.
Dumnezeu a trimis solii după solii, prin Ilie, Elisei, Osea şi Amos, îndemnându-i să se pocăiască din toată inima, atrăgând atenţia că asupra lor se va abate nenorocirea ca urmare a neascultării. Amos a consemnat faptele lor în cuvintele următoare: „Ei urăsc pe cel ce-i mustră la poarta cetăţii şi le este scârbă de cel ce vorbeşte din inimă… Asupriţi pe cel drept, luaţi mită şi călcaţi în picioare la poarta cetăţii dreptul săracilor.” (Amos 5,10.12)
Cele zece seminţii aveau să culeagă acum roadele apostaziei apărute odată cu altarele de la Betel şi Dan. Profeţia lui Amos că „Israel va fi dus în robie” (Amos 7,17) s-a împlinit literal în nimicirea regatului de către asirieni. Prin judecăţile cumplite care au căzut asupra seminţiilor din Regatul de Nord, Domnul a avut un plan înţelept şi plin de îndurare – ca mulţimile din Asiria să poată descoperi caracterul Său şi beneficiile Legii Sale prin mărturia câtorva israeliţi credincioşi care au fost duşi în robie.
„Nelegiuirea lui Israel din ultima jumătate de veac înainte de robia asiriană a fost ca aceea din zilele lui Noe şi ca aceea a oricărui alt veac, când oamenii L-au renegat pe Dumnezeu şi s-au dedat cu totul săvârşirii răului. Înălţarea naturii mai presus de Dumnezeul naturii şi închinarea adusă creaturii în loc Creatorului au întotdeauna ca rezultat păcatele cele mai josnice. Astfel, atunci când poporul Israel, prin închinarea la Baal şi Astarteea, a dat omagiul suprem forţelor naturii, el a întrerupt legătura cu tot ce este înălţător şi nobil şi a căzut pradă uşoară ispitei. Cu zidurile de apărare ale sufletului dărâmate, pentru închinătorii călăuziţi greşit n-a mai fost nicio barieră împotriva păcatului şi ei s-au supus patimilor păcătoase ale inimii omeneşti.” (Profeţi şi regi, pag. 281, 282)
Marea luptă continuă pentru a demonstra astăzi că păcatul are consecinţe sigure şi clare. Credincioşia faţă de Dumnezeu este singura cale spre pace şi fericire.