- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Tu eşti omul acesta! Aşa vorbeşte Domnul, Dumnezeul lui Israel: „Pentru ce dar ai dispreţuit tu cuvântul Domnului, făcând ce este rău înaintea Lui?”
2 Samuel 12:7,9
Păcatul scandalos al lui David faţă de Urie şi Bat-Şeba a avut consecinţe teribile. Simţindu-se condamnat pentru păcatul lui, David nu l-a pedepsit pe Amnon, întâiul lui născut, pentru că a necinstit-o pe sora lui vitregă. La rândul lui, Absalom şi-a făcut dreptate singur şi l-a ucis pe Amnon pentru ceea ce îi făcuse Tamarei. Deşi tardiv, David a simţit nevoia de a lua din nou frâiele conducerii familiei şi l-a alungat pe Absalom. În felul acesta, între el şi fiul lui energic şi ambiţios a apărut înstrăinarea, care a avut un final dureros pentru toţi cei implicaţi.
La intervenţia lui Ioab, David a fost de acord să îl lase pe Absalom să revină în Ierusalim, dar a refuzat să-l întâlnească personal. Poporul a început să îl simpatizeze foarte mult pe Absalom; îl credea un erou şi a început să-i ia apărarea. Absalom nu a făcut nimic pentru a descuraja această atitudine. În tot acest timp, David părea a fi paralizat din punct de vedere moral. Odată fusese curajos şi hotărât, însă acum dădea impresia că vrea să se retragă şi să stea singur.
Toţi îl lăudau pe Absalom, iar David nu a bănuit nimic decât când a fost prea târziu. Complotul s-a transformat în răzvrătire deschisă, iar David a trebuit, în cele din urmă, să părăsească Ierusalimul şi să-i cedeze tronul lui Absalom. Tot ce clădise o viaţă întreagă părea că s-a dus. Însă, din experienţa aceasta amară, el a învăţat că Dumnezeu nu scuză păcatul. David nu şi-a pierdut încrederea în Dumnezeu în ciuda tuturor suferinţelor prin care a trecut.
„Domnul nu l-a părăsit pe David. Capitolul acesta din experienţa lui, când, fiind insultat şi lovit cu multă cruzime, a dovedit că este smerit, neegoist, plin de lepădare de sine şi supus, este unul dintre cele mai frumoase din întreaga lui viaţă. Cu adevărat, niciodată n-a fost cârmuitorul lui Israel mai mare înaintea Cerului ca în vremea aceasta de cea mai profundă manifestare vizibilă de umilinţă.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 738)
Se întâmplă uneori ca părinţii să-şi iubească atât de mult copiii, încât să le facă un mare rău atunci când nu îi corectează la momentul potrivit.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Oare n-am poruncit eu numărătoarea poporului? Eu am păcătuit şi am făcut răul acesta; dar oile acestea, ce au făcut oare? Doamne, Dumnezeul meu, mâna Ta să fie dar peste mine şi peste casa tatălui meu şi să nu piardă pe poporul Tău!
1 Cronici 21:17
Succesul şi onoarea pământească au slăbit atât de mult caracterul lui David, încât Satana a reuşit să-l biruie iar şi iar. Decizia de a face numărătoarea poporului era o dovadă de mândrie păcătoasă şi de neîncredere că Dumnezeu poate să poarte de grijă poporului Său.
Profetul Gad i-a cerut lui David să aleagă una din trei pedepse pentru mândria lui: „Primeşte: sau trei ani de foamete, sau trei luni în timpul cărora să fii nimicit de potrivnicii tăi…, sau trei zile în timpul cărora sabia Domnului şi ciuma să fie în ţară…” (1 Cronici 21,11.12) David a răspuns: „Oh! mai bine să cădem în mâinile Domnului” (2 Samuel 24,14). Ciuma a produs moartea a şaptezeci de mii de israeliţi.
La şaptezeci de ani, puterea lui David slăbise. Solomon fusese ales să-l urmeze la tron, dar fratele lui mai mare, Adonia, a respins această decizie. La răzvrătirea lui s-au aliat Ioab şi mai mulţi simpatizanţi. Tot prin neglijarea datoriei de tată, David a îngăduit ca Adonia să ajungă nesupus şi nesăbuit. David a abdicat în favoarea lui Solomon, care a fost proclamat rege imediat. În felul acesta s-a pus capăt conspiraţiei lui Adonia.
Dorinţa cea mai mare a lui David fusese aceea de a construi un templu pentru a-L onora pe Dumnezeu. Dar el a acceptat planul lui Dumnezeu ca Solomon să realizeze această construcţie măreaţă, folosind materialele şi planurile detaliate pregătite de David.
„Psalmii lui David trec prin şirul experienţelor de la adâncimile recunoaşterii vinovăţiei personale şi osândirii de sine până la credinţa cea mai vie şi legătura cea mai strânsă cu Dumnezeu. Descrierea vieţii lui arată că păcatul nu poate aduce decât durere şi ocară, dar iubirea şi mila lui Dumnezeu pot atinge adâncimi dintre cele mai mari, iar credinţa poate înălţa sufletul care se pocăieşte până la părtăşia celor ce au fost făcuţi copii ai lui Dumnezeu.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 754)
Dumnezeu va îndrepta alegerile noastre greşite şi va înnoi umblarea noastră cu El, dacă ne vom întoarce la El la fel ca David, cu o pocăinţă sinceră şi adevărată.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Înţeleptul să nu se laude cu înţelepciunea lui, cel tare să nu se laude cu tăria lui, bogatul să nu se laude cu bogăţia lui. Ci cel ce se laudă să se laude că are pricepere şi că Mă cunoaşte, că ştie că Eu sunt Domnul, care fac milă, judecată şi dreptate pe pământ! Căci în acestea găsesc plăcere Eu, zice Domnul.
Ieremia 9:23,24
Cât timp au domnit David şi apoi Solomon, Israel a fost un popor puternic şi a avut multe ocazii de a exercita asupra popoarelor învecinate o influenţă profundă în favoarea adevărului şi dreptăţii. Barierele au fost date la o parte, aveau loc convertiri, iar biserica lui Dumnezeu de pe pământ prospera. David l-a încurajat pe tânărul Solomon să manifeste îndurare şi bunătate faţă de toţi oamenii.
Solomon a ascultat sfatul tatălui său şi a umblat pe calea dreaptă ani la rând. El s-a rugat: „Dă dar robului Tău o inimă pricepută, ca să judece poporul cu dreptate şi să deosebească binele de rău” (1 Împăraţi 3,9). Dar Domnul i-a dat şi bogăţiile şi onoarea pe care el nu le ceruse! Mai mult, Dumnezeu i-a promis viaţă lungă. Mulţi ani, experienţa lui Solomon a fost caracterizată de consacrare faţă de Dumnezeu, de integritate şi principii ferme. Numele lui Iehova a fost onorat mult în prima parte a domniei lui. În această perioadă, Israel a fost lumina lumii, vestind măreţia lui Dumnezeu înaintea popoarelor învecinate.
Solomon a devenit specialist în ştiinţele naturii, cunoscând bine plantele şi animalele; el distingea pretutindeni înţelepciunea şi puterea lui Dumnezeu. Cunoştinţele inspirate ale lui Solomon au fost formulate în „trei mii de pilde” şi „o mie cinci cântări”. (1 Împăraţi 4,32)
„Atâta vreme cât rămâne consacrat, omul pe care Dumnezeu l-a înzestrat cu discernământ şi pricepere nu-şi va manifesta dorinţa după o poziţie înaltă, nici nu va căuta să conducă sau să stăpânească. Oamenii trebuie să poarte răspunderi, pentru că aşa este nevoie, dar, în loc să se lupte pentru întâietate, un conducător adevărat se va ruga pentru o inimă înţeleaptă, ca să facă deosebire intre bine şi rău.” (Profeţi şi regi, pag. 31)
Dumnezeu doreşte şi azi să le ofere urmaşilor Săi credincioşi înţelepciune şi discernământ cum i-a dat şi lui Solomon. Înţelepciunea este un dar mai preţios decât puterea, bogăţia şi renumele.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Domnul a zis că vrea să locuiască în întuneric! Şi eu am zidit o casă care-Ţi va fi locuinţa, un loc unde vei locui în veci!
2 Cronici 6:1,2
Șapte ani, Ierusalimul a forfotit de lucrătorii care pregăteau terenul pentru fundaţia măreţului templu. Sub îndrumarea lui Hiram din Tir, alte mii de meseriaşi lucrau podoabele lui deosebite. Pietrele au fost cioplite în cariere, iar obiectele din aur, argint şi aramă au fost prelucrate în altă parte, ca să nu se audă niciun zgomot în zona construcţiei.
Templul somptuos al lui Solomon era o emblemă potrivită pentru biserica vie a lui Dumnezeu de pe pământ. La fel ca şi tabernaculul din pustie, templul lui Solomon era un simbol al poporului lui Dumnezeu, fiind adus la existenţă pentru a fi adevăratul Său locaş pe pământ (vezi 1 Corinteni 3,10-12; Psalmi 144,12).
Dedicarea noului templu a fost stabilită pentru luna a şaptea, când poporul din toată împărăţia era aşteptat să participe la Sărbătoarea Corturilor, o sărbătoare a bucuriei. Unul dintre primele semne ale aprobării lui Dumnezeu a fost norul care a cuprins templul ca într-o îmbrăţişare, o mare încurajare pentru tot Israelul şi pentru invitaţii din ţările străine.
Solomon a condus serviciul de închinare şi a înălţat rugăciunea de consacrare, care merită să fie citită adesea (vezi 2 Cronici 6). La încheierea rugăciunii lui, „s-a pogorât foc din cer şi a mistuit arderea-de-tot şi jertfele”. (2 Cronici 7,1)
Dacă Israel I-ar fi rămas credincios lui Dumnezeu, clădirea aceasta măreaţă ar fi rămas în picioare pentru totdeauna, ca un semn neîntrerupt al favorii speciale a lui Dumnezeu faţă de poporul Său ales.
„Cu toate că Dumnezeu nu locuieşte în temple făcute de mâini, El onorează cu prezenţa Sa adunările copiilor Săi. El a făgăduit că, atunci când ei se adună să Îl caute, să-şi recunoască păcatele şi să se roage unul pentru altul, El Se va întâlni cu ei prin Duhul Său. […] Dacă nu I se închină în duh şi în adevăr, adunarea lor laolaltă nu are niciun rost.” (Profeţi şi regi, pag. 50)
Dumnezeu este infinit de mare, dar este şi aproape de noi, după cum se arată în ocazia consacrării templului, când norul slavei Domnului a umplut casa.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Să n-aibă un mare număr de neveste, ca să nu i se abată inima; şi să nu strângă mari grămezi de argint şi aur.
Deuteronom 17:17
Foarte puţini oameni au avut şi au pierdut atât de multe ca Solomon. Primii lui ani de domnie au fost fără cusur. Dar, treptat, el a început să gândească la fel ca alţi monarhi: a căutat să-şi consolideze puterea prin căsătorii cu femei din popoarele păgâne învecinate. El şi-a justificat faptele, spunându-şi că aceste alianţe politice vor ajuta popoarele să Îl cunoască pe Dumnezeul adevărat şi că exemplul lui le va determina pe sutele lui de soţii să renunţe la idolatrie şi să dorească să cunoască adevărul despre Dumnezeu. Ce speranţă deşartă!
Solomon credea că este suficient de puternic pentru a se împotrivi influenţei acestor femei păgâne, dar faptele i-au dovedit că se înşela. Îndepărtarea lui de Dumnezeu s-a făcut încetul cu încetul, astfel că el nici nu a reuşit să-şi dea seama. Ambiţia de a întrece celelalte popoare în privinţa puterii şi a grandorii l-a determinat pe Solomon să folosească în scopuri egoiste darurile cereşti pe care până atunci le folosise spre slava lui Dumnezeu.
Din cel mai înţelept şi mai milos conducător, Solomon a devenit un domnitor crud şi tiran. Pentru a păstra luxul de la curtea împărătească, el a impus poporului mai multe taxe. Mai rău chiar, pentru a le face pe plac nevestelor lui, a ridicat altare idolatre impunătoare, unde aveau lor ritualurile păgâne cele mai degradante, chiar pe Muntele Măslinilor. Solomon nu a mai fost stăpân pe sine. A încercat să unească lumina cu întunericul. El a devenit slab şi frivol şi a început chiar să nutrească gânduri ateiste.
„Bogăţiile şi onoarea au pus întotdeauna în primejdie umilinţa şi spiritualitatea. Nu vasul gol este greu de purtat; vasul plin până sus trebuie echilibrat cu atenţie. Necazul şi împotrivirea pot produce amărăciune, dar prosperitatea este cât se poate de primejdioasă pentru viaţa spirituală. Dacă elementul omenesc nu este în continuă supunere faţă de voia lui Dumnezeu, dacă nu este sfinţit prin adevăr, atunci prosperitatea va trezi cu siguranţă tendinţa naturală către îngâmfare.” (Profeţi şi regi, pag. 59, 60)
Chiar şi deciziile „minore” pot să ducă treptat la încumetare şi la o mare apostazie. Ambiţia nesfântă este una dintre capcanele pe care le foloseşte Satana cu cel mai mare succes.