- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Vai de cei ce numesc răul bine şi binele rău, care spun că întunericul este lumină şi lumina întuneric.
Isaia 5:20
Greu de crezut, dar, după ce sanctuarul a fost ridicat, după ce s-a coborât foc din cer şi a mistuit prima jertfă adusă pe altar, după ce au înălţat cu toţii un imn de laudă şi adorare, asupra familiei lui Aaron, marele-preot, s-a abătut o catastrofă teribilă şi neaşteptată.
Cei doi fii ai lui Aaron, Nadab şi Abihu, au adus „foc străin” odată cu tămâia mirositoare, adică foc obişnuit, şi nu focul sfânt pe care Dumnezeu Însuşi l-a aprins şi a poruncit să fie întrebuinţat pentru aceasta. Urmarea: în văzul poporului, un foc a coborât de la Domnul şi i-a mistuit pe aceşti bărbaţi.
Păcatul lor era o nesocotire a învăţăturii clare a Domnului, mai ales că avuseseră nenumărate ocazii în care au văzut slava Sa. Cineva ar putea spune că greşeala lor a fost neînsemnată, dar Dumnezeu trebuia să îi înveţe pe israeliţi că nici faptele „mici” de neascultare nu puteau fi ignorate, dacă ele erau făcute de conducătorii poporului.
Fiii lui Aaron se măguliseră cu gândul că puteau să păcătuiască fără să fie pedepsiţi, datorită poziţiei lor, însă aceasta a fost o amăgire fatală. Aaron avea o fire slabă şi nu îi învăţase pe fiii lui, în copilărie, despre stăpânirea de sine. Fără o disciplină adecvată, li se îngăduise să îşi urmeze înclinaţiile.
„Dumnezeu mustră acea falsă compasiune pentru păcătosul care caută să-şi scuze păcatul. Ca efect al păcatului, simţurile morale amorţesc până acolo încât cel care săvârşeşte răul nu-şi dă seama de enormitatea abaterilor lui şi, fără puterea convingătoare a Duhului Sfânt, rămâne într-o orbire parţială faţă de păcatul său. […] Aceia care nimicesc efectul avertizărilor, orbind ochii păcătoşilor pentru a nu vedea caracterul real şi urmările păcatului, se mângâie adesea cu gândul că dau dovadă, în felul acesta, de multă iubire.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 361)
Părinţii indulgenţi îi încurajează pe copiii lor să creadă că li se cuvine să primească favoruri speciale. Adesea, părinţii cred că este mai uşor să împlinească dorinţele copiilor lor decât să aplice disciplina de care aceştia au nevoie.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi păzi legământul Meu…, îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un neam sfânt.
Exod 19:5,6
Când Adam şi Eva au păcătuit, Legea nu a fost schimbată, ci a fost instituit un sistem de remediere a situaţiei, prin aducerea omenirii înapoi la ascultare. După ce a scris cele Zece Porunci pe piatră, Dumnezeu i-a poruncit lui Moise să scrie sentinţe şi legi care conţineau îndrumări detaliate pentru copiii lui Israel, nişte foşti sclavi care au dovedit că se lasă duşi în rătăcire foarte uşor. Poruncile acestea erau o explicare pe larg a celor Zece Porunci şi ofereau precizări suplimentare astfel încât nimeni să nu păcătuiască.
Biblia vorbeşte deseori despre două legăminte: un legământ permanent şi un legământ provizoriu. Loialitatea faţă de Legea lui Dumnezeu rămâne condiţia primirii vieţii veşnice. Legământul veşnic, legământul harului, oferă iertare şi har susţinător pentru ascultarea prin credinţa în Hristos. Prevederile celuilalt legământ, legământul „vechi”, erau „ascultă şi vei trăi”. Israeliţii s-au angajat să ţină acest legământ, dar l-au încălcat la scurt timp după aceea. Cu toate acestea, cei care regretau cu adevărat puteau să apeleze la „făgăduinţele mai bune” ale legământului harului, care le promitea iertare şi har şi revenirea la armonia cu principiile Legii lui Dumnezeu.
„Deşi acest legământ a fost făcut cu Adam şi reînnoit cu Avraam, a putut fi ratificat numai la moartea lui Isus Hristos. El existase în chip de făgăduinţă a lui Dumnezeu de la cea dintâi comunicare făcută cu privire la mântuire; fusese primit prin credinţă; şi, cu toate acestea, când a fost ratificat de Domnul Hristos a fost numit un legământ nou. Legea lui Dumnezeu stătea la baza acestui legământ, care, în principiu, era un acord pentru a-i aduce din nou pe oameni în armonie cu voinţa divină, aşezându-i într-o poziţie în care puteau asculta de Legea lui Dumnezeu.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 370, 371)
Când spunem la fel ca Israel, „Vom face tot ce a zis Domnul!”, încercăm de fapt să trăim sub „vechiul” legământ. Cei care trăiesc sub „noul” legământ se încred în făgăduinţa lui Dumnezeu că numai El poate să-i ajute să fie ascultători, prin harul iertării şi prin harul puterii.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Acum, Israele, ascultă legile şi poruncile pe care vă învăţ să le păziţi. Împliniţi-le, ca să trăiţi, şi să intraţi în stăpânirea ţării pe care v-o dă Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri.
Deuteronom 4:1
După un an, lucrările la sanctuar şi diferitele pregătiri esenţiale pentru sistemul civil şi religios al lui Israel s-au încheiat şi a fost sărbătorit primul Paşte.
Tabăra a fost aranjată într-o ordine desăvârşită, fiind formată din trei mari părţi, fiecare seminţie ocupând un loc anume desemnat. Străinii nu aveau permisiunea de a sta la un loc cu seminţiile lui Israel, ci ocupau zona dimprejurul taberei.
Pentru a se asigura o curăţenie perfectă, regulile de igienă erau păstrate cu stricteţe. Când porneau la drum, în frunte se aflau Moise şi Aaron, apoi veneau fiii lui Chehat, cu chivotul sfânt în care se aflau cele Zece Porunci. Preoţii care purtau trâmbiţele de argint erau în imediata lor apropiere.
După un timp, Aaron şi Maria s-au umplut de invidie când au auzit că au fost numiţi şaptezeci de bătrâni care să-l ajute pe Moise. Totodată, erau plini de dispreţ faţă de Sefora, soţia lui Moise. El a răbdat aceste insulte câteva luni la rând fără să protesteze, dar, în cele din urmă, Dumnezeu a intervenit. Maria s-a îmbolnăvit de lepră, iar Aaron a fost aspru mustrat.
„Când s-a dat mana, chiar înainte ca poporul Israel să ajungă la Sinai, Domnul le dăduse carne, ca răspuns la plângerile lor, dar le dăduse numai pentru o zi.
Dumnezeu ar fi putut să le dea carne tot aşa de uşor cum le dădea şi mană, dar asupra lor se pusese o restricţie, şi aceasta pentru binele lor. […] Apetitul pervertit trebuia să fie adus într-o stare mai sănătoasă, pentru ca să se poată bucura de hrana dată omului la început, roadele pământului, pe care Dumnezeu le-a dat lui Adam şi Evei în Eden. Din acest motiv, poporul Israel a fost lipsit, într-o mare măsură, de hrana animală. […] Dacă ar fi fost dispuşi să-şi înfrângă apetitul, în ascultare de înţeleptele Lui oprelişti, slăbiciunea şi boala ar fi fost necunoscute printre ei.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 378)
Domnul le-a dat copiilor Săi îndrumări privitoare la dietă şi la menţinerea sănătăţii pentru a-i putea binecuvânta fizic, mintal şi spiritual.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?”
Numeri 14:2
La unsprezece zile după plecarea de la muntele Sinai, israeliţii au ajuns la Cades. Acolo, poporul a propus să fie trimise nişte iscoade în Ţara Făgăduinţei. A fost ales câte un reprezentant din fiecare seminţie. După patruzeci de zile, iscoadele s-au întors cu struguri, smochine şi rodii nemaipomenit de mari. Însă, în acelaşi timp, au adus veşti despre mari primejdii: cetăţi întărite şi uriaşi. Starea de spirit a israeliţilor s-a schimbat. Au uitat minunile pe care le vedeau zi de zi şi L-au dat uitării pe Acela care-i adusese până acolo.
Caleb şi Iosua au încurajat poporul să meargă chiar atunci şi să ia ţara în stăpânire. Dar celelalte zece iscoade au descris situaţia în culori şi mai sumbre. Revolta a fost întărâtată şi răzvrătirea a devenit făţişă, ajungându-se până la acuzaţia că Dumnezeu i-ar fi hrănit cu speranţe deşarte. Aţâţaţi de o ură satanică, israeliţii s-au năpustit să îi omoare cu pietre pe Caleb şi pe Iosua, dar prezenţa lui Dumnezeu a luminat sanctuarul şi i-a oprit. Dumnezeu i-a spus lui Moise să-i anunţe pe israeliţi că acum trebuiau să se întoarcă spre Marea Roşie şi să rătăcească prin pustie patruzeci de ani, câte un an pentru fiecare zi în care iscoadele au cercetat ţara.
Liderii răzvrătiţilor şi-au schimbat din nou părerea şi au încercat să-i cucerească pe canaaniţi. Însă au suferit o înfrângere teribilă.
„Constrânşi în cele din urmă să se recunoască înfrânţi, supravieţuitorii ’s-au întors şi au plâns înaintea Domnului, dar Domnul nu le-a ascultat glasul’ (Deuteronom 1,45). Prin biruinţa lor răsunătoare, vrăjmaşii lui Israel, care aşteptaseră cu frică apropierea acelei mari oştiri, au prins curaj să li se împotrivească. […] Această primă înfrângere a lui Israel, care le-a dat canaaniţilor curaj şi hotărâre, a sporit foarte mult greutăţile cuceririi. Israeliţilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să dea înapoi din faţa vrăjmaşilor lor victorioşi şi să meargă în pustie, ştiind că aici trebuia să fie mormântul unei generaţii întregi.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 394)
Cu toţii am trecut prin momente în care am crezut cu nesăbuinţă că putem să ne împlinim visurile fără să mergem pe calea Domnului. În acest caz, putea Dumnezeu să ne susţină planurile?
- Detalii
- Scris de: Livia Avramescu
- Categorie: Devoțional de seară
Core… s-a răsculat împreună cu Datan şi Abiram… S-au răsculat împotriva lui Moise, împreună cu două sute cincizeci de oameni din copiii lui Israel, din fruntaşii adunării, din cei ce erau chemaţi la sfat şi care erau oameni cu nume. Ei s-au adunat împotriva lui Moise şi Aaron şi le-au zis: „Destul! Căci toată adunarea, toţi sunt sfinţi şi Domnul este în mijlocul lor. Pentru ce vă ridicaţi voi mai presus de adunarea Domnului?”
Numeri 16:1-3
Core, un om capabil şi cu influenţă, era levit şi era vărul lui Moise. El a fost nemulţumit de poziţia lui de îngrijitor al sanctuarului şi aspira să fie preot. El şi-a găsit mulţi simpatizanţi în rândul celor care nu au acceptat hotărârea lui Dumnezeu de a rămâne în deşert încă patruzeci de ani şi care se opuneau în ascuns autorităţii lui Moise şi Aaron.
În confruntarea finală, Core şi cei două sute cincizeci de fruntaşi au chemat poporul să fie martor al victoriei lor împotriva lui Moise şi Aaron. Dar, la porunca lui Dumnezeu, Moise i-a avertizat pe Core şi pe adepţii lui că Domnul Se va pronunţa în favoarea lui şi a lui Aaron printr-un cutremur, că pământul se va deschide şi îi va înghiţi pe toţi răzvrătiţii. Cutremurul şi focul care l-a urmat i-au nimicit pe Core, pe fruntaşi şi pe adepţii lor – în total paisprezece mii de răzvrătiţi.
Folosind aceleaşi metode pe care le-a întrebuinţat Satana în ceruri, Core i-a determinat pe mulţi să creadă că Moise le-a făcut rău şi că dreptatea e de partea lor. Ei doreau de fapt să schimbe modul de organizare cu unul în care lauda să înlocuiască mustrarea, iar tihna să ia locul răspunderilor şi luptelor.
„Ei l-au acuzat pe Moise că pretinde că lucrează sub călăuzire divină, folosind aceasta ca un mijloc de a-şi întări autoritatea, şi au declarat că nu vor mai admite să fie conduşi, ca nişte orbi, când spre Canaan, când spre pustie, după cum se potriveşte mai bine planurilor sale ambiţioase.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 399)
Răzvrătirea lui Core este repetată astăzi de cei care caută motive să-i privească pe conducătorii bisericii cu suspiciune. Ei pretind că sunt drepţi şi, în acelaşi timp, subminează autoritatea celor numiţi de Dumnezeu la conducerea bisericii Sale.