- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Ea a făcut să cadă multe jertfe şi mulţi sunt cei pe cari i-a ucis ea.
Proverbe 7:26
În vreme ce Moise era ocupat cu planurile pentru ocuparea Canaanului, israeliţii şi-au găsit timp să stabilească relaţii cu oamenii din cetăţile de pe malul celălalt al Iordanului. Balaam a propus să se organizeze un mare festival, sponsorizat de împăratul Moabului. În taină, s-au făcut aranjamente ca Balaam să-i convingă şi pe israeliţi să participe. Ademeniţi de muzică şi dans, ei au dat frâu liber patimilor, ajutaţi fiind de consumul de vin.
Israeliţii au luptat cu mult curaj împotriva duşmanilor lor, dar acum au căzut pradă şireteniei femeilor păgâne. Conducătorii şi oamenii cu vază au fost primii care au păcătuit. Deodată a izbucnit o molimă cumplită, în urma căreia au murit zeci de mii de oameni; ea i-a făcut conştienţi de enormitatea păcatului săvârşit. Dumnezeu a poruncit ca liderii apostaziei să fie omorâţi şi trupurile lor să fie atârnate înaintea întregului Israel.
Madianiţii – cei care au condus această orgie odioasă – au fost pedepsiţi imediat. Cinci dintre împăraţii lor au fost omorâţi. Balaam a avut parte de aceeaşi soartă.
Poporul lui Dumnezeu a avut întotdeauna de luptat împotriva plăcerilor senzuale, una dintre cele mai de succes ispite ale lui Satana. Astăzi, când ne aflăm la hotarul Canaanului ceresc, acest viciu degradant este deosebit de înşelător.
„Israeliţii au fost ispitiţi să păcătuiască într-un moment când se aflau într-o stare de tihnă şi siguranţă. Au pierdut din vedere să caute fără încetare faţa lui Dumnezeu, au uitat să se mai roage şi s-au lăsat în voia unei deosebite încrederi în sine. […] Un lung proces pregătitor, necunoscut lumii, se desfăşoară în inimă înainte ca un creştin să săvârşească făţiş păcatul. Sufletul nu coboară deodată de la curăţie şi sfinţenie la viaţa de rând, la patimi şi fărădelege. […] Omul care nutreşte în inimă cugete necurate ajunge, în cele din urmă, să aibă plăcere de păcatele pe care altădată la privea cu scârbă.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 459)
Apostazia de la Iordan ne arată că trebuie să lucrăm împreună cu Duhul Sfânt pentru a ne feri de orice ne-ar aduce în minte gânduri degradante, mai ales în lumea de astăzi.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
„Lasă-mă, Te rog, să trec şi să văd ţara aceea bună de dincolo de Iordan, munţii aceia frumoşi şi Libanul!” Dar Domnul S-a mâniat pe mine din pricina voastră şi nu m-a ascultat. Domnul mi-a zis: „Destul! Nu-Mi mai vorbi de lucrul acesta.”
Deuteronom 3:25,26
Înainte să îi încredinţeze lui Iosua poziţia de conducător vizibil al lui Israel, Moise a primit porunca de a repeta înaintea israeliţilor istoria eliberării lor din Egipt, experienţele din pustie şi evenimentul prezentării celor Zece Porunci.
Moise a recapitulat evenimentele din ultimii patruzeci de ani şi poporul l-a ascultat cu o încredere înnoită. Acum, oamenii au înţeles că neîncrederea şi mândria, ambiţia şi egoismul lor i-au făcut să fie nepregătiţi să Îl reprezinte pe Domnul lor când ar fi trebuit să ia în stăpânire Canaanul şi că întârzierea n-a fost din cauza lui Dumnezeu, ci a lor.
De asemenea, Dumnezeu i-a permis lui Moise să privească departe, în viitor, la scenele teribile ale prăbuşirii lui Israel ca naţiune şi la distrugerea Ierusalimului de către armatele romane. Moise şi-a încheiat cuvântarea cu câteva versuri sacre – o cântare pe care le-a cerut israeliţilor să o memoreze şi să îi înveţe şi pe copiii lor să o cânte. Părinţii trebuiau să imprime cuvintele acestei cântări în mintea sensibilă a copiilor lor, astfel ca ei să nu le uite niciodată.
„După ce Moise a repetat Legea înaintea tuturor, a încheiat şi lucrarea de a scrie toate legile, rânduielile şi poruncile date de Dumnezeu, precum şi rânduielile privitoare la jertfe. Cartea care cuprindea toate acestea a fost încredinţată câtorva slujbaşi, iar pentru a fi păstrată cu şi mai multă grijă, a fost aşezată lângă chivotul mărturiei. Marele conducător încă se mai temea că poporul se va îndepărta de Dumnezeu. Într-o cuvântare deosebit de solemnă şi impresionantă, el le-a înfăţişat binecuvântările care le vor reveni dacă ascultă de Dumnezeu, cum şi blestemele ce vor veni dacă se abat de la El.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 466)
Dumnezeu ne-a încredinţat responsabilitatea solemnă de a le împărtăşi copiilor şi nepoţilor noştri marile adevăruri ale intervenţiei Sale în istoria bisericii din vremea sfârşitului.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Moise, robul Domnului, a murit acolo, în ţara Moabului, după porunca Domnului. Şi Domnul l-a îngropat în vale, în ţara Moabului, faţă în faţă cu Bet-Peor. Nimeni nu i-a cunoscut mormântul până în ziua de azi.
Deuteronom 34:5,6
Istoria lui Israel a arătat în modul cel mai clar cu putinţă că dragostea şi mila lui Dumnezeu se îmbină cu dreptatea Lui strictă şi imparţială. Când Dumnezeu i-a spus că nu îi va conduce pe israeliţi în Ţara Făgăduinţei, Moise s-a hotărât să-şi încredinţeze viaţa în mâna Creatorului fără să se împotrivească. Dar Dumnezeu dorea ca el să mai îndeplinească încă o lucrare înainte de a muri singur pe muntele Nebo. El trebuia să rostească o binecuvântare în dreptul fiecărei seminţii şi să-l prezinte pe cel care trebuia să-i urmeze la conducerea lui Israel. Modul în care Moise şi-a îndeplinit această sarcină ne arată frumuseţea caracterului său.
În ultima cuvântare pe care a ţinut-o înaintea copiilor lui Israel, Moise le-a descris ceea ce îi aştepta în Ţara Făgăduinţei. El a prezis prima venire a lui Isus şi primirea teribilă de care urma să aibă parte. El a văzut că urmaşii Domnului aveau să fie chemaţi, la fel ca Avraam, să păzească Legea lui Dumnezeu şi Evanghelia lui Isus şi să le vestească lumii.
„Înainte de a se fi arătat în jertfa Domnului Hristos, dreptatea şi iubirea lui Dumnezeu nu s-au desfăşurat niciodată mai pe larg ca în purtarea Lui cu Moise. Dumnezeu l-a exclus pe Moise din Canaan pentru a da o învăţătură care nu trebuie uitată niciodată: că El cere ascultare strictă şi că oamenii nu trebuie să-şi însuşească o cinste care I se cuvine Creatorului lor. El n-a putut să dea ascultare rugăciunii lui Moise de a avea parte de moştenirea lui Israel, dar nu l-a uitat şi nu l-a părăsit pe slujitorul Său. Dumnezeul cerului a înţeles durerea încercată de Moise; El notase fiecare faptă de slujire credincioasă în decursul anilor lungi de luptă şi încercare. Pe înălţimile muntelui Pisga, Dumnezeu l-a chemat pe Moise la o moştenire infinit mai măreaţă decât aceea a Canaanului pământesc.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 479)
Chiar şi unui om atât de credincios şi de curajos ca Moise, i s-a cerut socoteală de păcatele sale; însă Domnul Isus poate să ne ierte şi să ne dea putere să biruim păcatul.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Nimeni nu va putea să stea împotriva ta, cât vei trăi. Eu voi fi cu tine, cum am fost cu Moise; nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi.
Iosua 1:5
Iosua, acum conducătorul recunoscut al lui Israel, fusese un fel de prim-ministru în timpul lui Moise. Loialitatea lui tăcută şi modestă şi statornicia lui, când alţii au şovăit, au fost dovada că el era omul potrivit pentru această poziţie. Mai mult chiar, Iosua era un războinic bine-cunoscut, iar darul şi capacităţile lui militare erau în situaţia aceea deosebit de valoroase.
În faţa israeliţilor se afla Iordanul care, în acea perioadă, se revărsa peste maluri datorită topirii zăpezii de pe munţi. Dincolo de râu era Ierihonul, o cetate foarte bine fortificată. Dar Iosua ştia că Dumnezeu va deschide o cale pentru ca poporul Său să aducă la îndeplinire voia Sa. Când a venit timpul să treacă râul, în frunte au pornit preoţii care duceau chivotul cu cele Zece Porunci, iar după ei, la vreo opt sute de metri, venea restul poporului. În clipa în care preoţii au păşit în râu, apele Iordanului s-au tras înapoi până ce albia lui s-a golit complet. Apoi, preoţii au rămas în mijlocul râului până când a trecut tot Israelul. Minunea aceasta a făcut o impresie extraordinară atât asupra lui Israel, cât şi asupra duşmanilor lui, umplând de spaimă naţiunile dimprejur.
La Ghilgal, primul loc de popas în Ţara Făgăduinţei, israeliţii au sărbătorit primul Paşte de după răzvrătirea de la Cades. Mana a încetat a doua zi; acum puteau să mănânce din roadele ţării Canaanului.
„Popoarele păgâne aruncaseră ocară asupra Domnului şi asupra poporului Său, pentru că evreii nu fuseseră în stare să ia în stăpânire Canaanul [...] îndată după ieşirea lor din Egipt. Vrăjmaşii lor triumfaseră, pentru că Israel pribegise atâta timp prin pustie, şi spuseseră batjocoritor că Dumnezeul evreilor nu a fost în stare să-i ducă în ţara făgăduită. Acum, Domnul Îşi dovedise vizibil puterea prin faptul că despicase Iordanul în faţa poporului Său, iar vrăjmaşii nu-l mai puteau ocărî.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 486)
Când ne simţim singuri şi neputincioşi, Domnul lucrează adesea în favoarea noastră pentru a despica „Iordanul” din viaţa noastră.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Prin credinţă au căzut zidurile Ierihonului, după ce au fost ocolite şapte zile.
Evrei 11:30
Ierihonul, una dintre cele mai puternice şi mai bogate fortăreţe din Canaan, era totodată şi sediul principal al închinării la idoli, o cetate păcătoasă şi decăzută, devotată zeiţei Lunii, Aştarot (Astarteea).
Dumnezeu a dat îndrumări exacte cu privire la nimicirea Ierihonului. Israeliţii nu trebuiau să asedieze cetatea, ci, timp de şase zile, doar să mărşăluiască în ordine împrejurul ei. În a şaptea zi, trebuiau să înconjoare cetatea de şapte ori şi să aştepte sunetul puternic de trâmbiţă. La sunetul trâmbiţei, pământul s-a cutremurat, iar zidurile solide de piatră s-au dărâmat, făcându-i pe locuitorii Ierihonului să încremenească de frică.
Toţi israeliţii au înţeles că această biruinţă Îi aparţinea în întregime Domnului şi că ei nu erau decât uneltele Lui. Dumnezeu i-a descoperit dinainte planurile Sale numai lui Iosua, fiindcă dorea ca poporul să aibă încredere în el.
După înfrângerea de la Ai, Domnul a arătat că în tabără exista un păcat ascuns. A urmat o cercetare solemnă, Acan şi-a mărturisit păcatul şi a fost executat imediat. Furtul din prada de război era o sfidare directă a poruncii clare a lui Dumnezeu de a nu fi păstrat nimic din ceea ce trebuia să fie „dat spre nimicire”.
Păcatul lui Acan a fost lăcomia, unul dintre păcatele cele mai comune, căruia nu i se dă prea multă importanţă. Din cauza păcatului unui om, Dumnezeu va privi cu neplăcere la biserica Sa, reţinând binecuvântările de care ea are nevoie pentru încheierea lucrării de evanghelizare.
„Când se vor deschide cărţile cerului, Judecătorul nu-i va arăta omului vinovăţia, ci îl va privi pătrunzător, convingător, şi fiecare faptă, fiecare purtare din viaţă se va împrospăta în memoria făcătorului de rele. Nu va mai fi nevoie ca vinovatul să fie căutat, ca pe timpul lui Iosua [...], ci chiar buzele lui vor mărturisi faptele ruşinoase. Păcatele ţinute ascunse faţă de oameni vor fi atunci cunoscute întregii lumi.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 498)
Obiceiurile păcătoase care nu sunt înfrânte vor duce la amânarea planului Domnului de a încheia lucrarea în aceste zile de pe urmă.