- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Dacă va fi la tine vreun sărac dintre fraţii tăi, în vreuna din cetăţile tale, în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul tău, să nu-ţi împietreşti inima şi să nu-ţi închizi mâna înaintea fratelui tău celui lipsit.
Deuteronom 15:7
A doua zecime a fost hotărâtă pentru cei săraci şi pentru susţinerea cheltuielilor adunării poporului la serviciile religioase. Ea consta în bani, în alimente sau în întâii născuţi ai vitelor şi era adusă la sanctuar pentru o sărbătoare religioasă la care erau invitaţi leviţii, străinii, orfanii şi văduvele. O dată la trei ani, această a doua zecime trebuia folosită acasă pentru susţinerea leviţilor şi a săracilor. Ea era un fond de caritate şi ospitalitate.
A doua zecime, care era destinată în mod special săracilor şi celor mai puţin privilegiaţi, este un element care face ca legile date de Moise să fie cu mult deosebite faţă de legile împărăţiilor păgâne. Atâta timp cât se respectau învăţăturile lui Dumnezeu, între israeliţi nu trebuia să existe niciun cerşetor.
Mai mult chiar, săracii aveau dreptul să primească o parte din roadele pământului. Dacă îţi era foame, puteai să mănânci din cerealele sau din fructele de pe câmpul, din via sau din livada vecinului ca să-ţi potoleşti foamea. Roadele rămase în urma culesului cerealelor sau fructelor erau ale săracului.
O dată la şapte ani, se lua o măsură specială pentru săraci. În acest an sabatic nu se cultiva nimic şi nici viile nu erau îngrijite. Toate roadele care creşteau de la sine puteau fi mâncate imediat, dar nu puteau fi adunate şi depozitate. Cum era posibil aşa ceva? În al şaselea an, Domnul avea să dea roade din belşug, care să le ajungă şi anul următor.
„Cât de deosebită ar fi starea lumii din punct de vedere moral, spiritual şi material, dacă ar fi pusă în practică legea dată de Dumnezeu pentru binele celor săraci! Egoismul şi înălţarea de sine nu ar fi date pe faţă aşa cum se întâmplă acum, ci fiecare ar arăta o înclinaţie prietenească pentru a susţine fericirea şi bunăstarea altora şi nu s-ar mai vedea atâta nefericire câtă există acum în multe ţări.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 536)
Putem să ne aşezăm la dispoziţia lui Dumnezeu ca să avem grijă de săraci prin oferirea de daruri din veniturile noastre. Dumnezeu ne binecuvântează pentru ca, la rândul nostru, şi noi să îi binecuvântăm pe cei care au nevoie de ajutorul nostru.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
De trei ori pe an să prăznuieşti sărbători în cinstea Mea.
Exod 23:14
În pofida faptului că erau înconjuraţi de canaaniţi şi de alte popoare care de-abia aşteptau prilejul de a pune stăpânire pe pământurile lor, toţi bărbaţii în putere din Israel trebuiau să meargă la sanctuar de trei ori pe an şi să ţină sărbătorile anuale. Domnul a făgăduit că îi va împiedica pe vrăjmaşii lor să îi atace în timpul în care ei erau plecaţi de acasă.
Prima dintre aceste sărbători, Paştele, avea loc primăvara şi marca începutul Sărbătorii Azimilor (a Pâinii Nedospite), care dura şapte zile. A doua adunare anuală era Cincizecimea, cunoscută şi sub numele de Sărbătoarea Secerişului. A treia, Sărbătoarea Corturilor, era o ocazie de recunoaştere a faptului că rodul livezilor, al măslinilor şi al viei era un dar de la Dumnezeu. Sărbătoarea aceasta era o ocazie de bucurie. Ea avea loc după marea Zi a Ispăşirii, ocazie în care oamenii primeau asigurarea că nelegiuirea lor a fost ştearsă şi că nu avea să mai fie pomenită niciodată.
Aceste adunări anuale îi încurajau pe tineri şi pe vârstnici să Îi slujească lui Dumnezeu şi consolidau relaţiile dintre seminţiile lui Israel şi relaţia lor cu Dumnezeu. Cei care locuiau departe de sanctuar aveau nevoie, probabil, de cel puţin o lună ca să participe la aceste sărbători anuale.
„Israeliţii Îl lăudau pe Dumnezeu cu prilejul Sărbătorii Corturilor, gândindu-se la îndurarea Lui, dovedită în eliberarea din Egipt, şi la duioasa purtare de grijă în timpul peregrinajului prin pustie. Se mai bucurau şi de siguranţa iertării şi a primirii lor prin serviciul Zilei Ispăşirii, care tocmai se sfârşise. Dar, când vor fi adunaţi în loc sigur în Canaanul ceresc, pentru a fi scăpaţi pentru veşnicie de jugul blestemului, sub care, ’până în ziua de azi, toată firea suspină şi suferă’ (Rom. 8,22), răscumpăraţii Domnului se vor bucura cu o bucurie ce nu poate fi descrisă şi în deplină slavă. Marea lucrare de ispăşire a Domnului Hristos pentru omenire va fi atunci încheiată, iar păcatele, şterse pentru veşnicie.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 542)
Când participăm la adunările de închinare şi părtăşie ale poporului lui Dumnezeu, avem făgăduinţa că Dumnezeu ne va binecuvânta şi ne va face o binecuvântare pentru cei din jur.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Când Israel a fost destul de tare, a supus pe cananiţi la un bir, dar nu i-a izgonit.
Judecători 1:28
Domnul a împlinit făgăduinţa pe care le-a făcut-o israeliţilor; Iosua a zdrobit puterea canaaniţilor şi i-a dat fiecărei seminţii câte o parte din ţară. Dar cele douăsprezece seminţii nu au reuşit să-i alunge pe canaaniţi, ci doar le-au cerut un tribut, uitând de avertizarea dată de Dumnezeu cu privire la idolatrie.
Dumnezeu i-a aşezat pe israeliţi în Canaan din dorinţa ca ei să fie o stavilă solidă care să îngrădească extinderea valului imoralităţii în toată lumea. Atâta timp cât rămâneau ascultători, Dumnezeu avea să-i supună pe vrăjmaşii lor. Însă copiii lui Israel au ignorat destinul lor înalt şi au ales viaţa comodă şi îngăduinţa de sine. S-au căsătorit cu canaaniţii şi idolatria s-a răspândit ca un flagel.
Puţini I-au rămas credincioşi Domnului şi, dintre aceştia, El a ridicat oameni plini de credinţă şi curajoşi care să îndepărteze idolatria şi să elibereze poporul de vrăjmaşi. Ghedeon s-a remarcat pentru curajul şi integritatea lui; el a ascultat chemarea lui Dumnezeu de a elibera poporul de madianiţi. Prima lui misiune a fost aceea de a declara război idolatriei şi abia apoi aceea de a ieşi la luptă împotriva duşmanilor. El le-a îndeplinit pe amândouă cu succes.
„Ca şi Israel, prea adesea şi creştinii se lasă sub influenţa lumii şi se obişnuiesc cu principiile şi moravurile ei, pentru a câştiga prietenia nelegiuiţilor; dar, în cele din urmă, se va dovedi că aceşti amici aparenţi sunt cei mai primejdioşi inamici. Biblia ne învaţă clar că nu poate exista armonie între poporul lui Dumnezeu şi lume. ’Nu vă miraţi, fraţilor, dacă vă urăşte lumea’ (1 Ioan 3,13). […] Satana lucrează prin mijlocirea nelegiuiţilor să-l atragă pe poporul lui Dumnezeu la păcat, sub aparenţa prieteniei, şi să-l despartă de El, iar atunci când pavăza şi scutul copiilor lui Dumnezeu sunt date la o parte, el îi îndeamnă pe ai lui să se ridice împotriva lor şi caută să-i nimicească.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 559)
Dacă avem curajul şi supunerea lui Ghedeon, Dumnezeu va reuşi să demonstreze prin noi ce înseamnă tăria de caracter şi puritatea morală înaintea unei lumi care are nevoie disperată de aceste lucruri.
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Şi Samson a zis tatălui său: „Ia-mi-o, căci îmi place.”
Judecători 14:3
În făgăduinţa dată de înger lui Manoah şi soţiei lui, descoperim dovezi clare cu privire la efectul considerabil al influenţei prenatale. Mama lui Samson trebuia să trăiască în conformitate cu principiile cumpătării şi tăgăduirii de sine; ea nu trebuia să aibă obiceiul des întâlnit al satisfacerii fiecărei dorinţe şi a fiecărui impuls. Atât taţii, cât şi mamele le transmit copiilor trăsăturile lor mentale şi fizice, înclinaţiile şi poftele.
Când şi-a ales soţia, Samson nu s-a întrebat dacă el Îi dădea slavă lui Dumnezeu prin unirea cu o femeie idolatră. Dumnezeu le-a făgăduit înţelepciune tuturor celor care ascultă, însă cei care urmăresc să-şi facă pe plac nu au nicio făgăduinţă.
Samson a obţinut câteva biruinţe remarcabile pe câmpul de luptă, şi israeliţii l-au ales judecător. El a fost conducător în Israel douăzeci de ani. Dar şi-a pierdut stăpânirea de sine şi a crezut cu nesăbuinţă că, dată fiind forţa lui, nu i se putea întâmpla nimic rău, chiar dacă se ducea la o prostituată filisteancă. Dar şi atunci, Dumnezeu i-a vorbit şi el a avut mustrări de conştiinţă.
În cele din urmă, pasiunea nebună după femeile uşoare i-a biruit judecata. Relaţia lui cu Dalila este un exemplu clasic de „atracţie fatală”. Biruit de filisteni, cu ochii scoşi, şi-a sfârşit zilele muncind ca rob pentru ei. Într-un final, el a reuşit să îndrepte cumva lucrurile. Cei care au murit împreună cu el „au fost mai mulţi decât cei pe care-i omorâse în timpul vieţii”. (Judecători 16,30)
Viaţa lui Samson ne învaţă că Dumnezeu are grijă de noi şi ne pregăteşte pentru o lucrare specială, atâta timp cât suntem dispuşi să trăim sub ocrotirea Sa providenţială.
„Fizic, Samson era cel mai puternic om de pe pământ, dar în ce priveşte stăpânirea de sine, cinstea şi tăria sufletească se găsea printre cei mai slabi. Mulţi privesc în chip greşit patimile tari ca fiind tărie de caracter, când, de fapt, omul care se lasă stăpânit de patimile sale este un om slab. Adevărata mărime a unui om se măsoară după tăria sentimentelor pe care şi le stăpâneşte, şi nu după a acelora care-l stăpânesc.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 567, 568)
Fiecare are slăbiciunea lui. Care este slăbiciunea mea? Cum lucrează Satana ca să mă determine să îndrăgesc ce ar trebui să dispreţuiesc?
- Detalii
- Scris de: Herbert Edgar Douglass
- Categorie: Devoțional de seară
Eli a luat din nou cuvântul şi a zis: „Du-te în pace şi Dumnezeul lui Israel să asculte rugăciunea pe care I-ai făcut-o!”
1 Samuel 1:17
Elcana, un levit bogat, se temea de Domnul şi îşi dorea un fiu care să-i ducă numele mai departe. Prima lui soţie, Ana, era o femeie credincioasă, blândă şi modestă, dar nu putea să aducă pe lume copii. De aceea, Elcana, repetând greşeala lui Avraam, şi-a luat o a doua soţie, pe Penina. Aceasta i-a născut fii şi fiice.
Penina a văzut dragostea lui Elcana faţă de Ana şi, an de an, râdea de situaţia ei de femeie stearpă. În cele din urmă, Ana nu a mai putut să suporte şi I-a cerut ajutor Domnului. Pe când se ruga, a fost văzută de marele-preot Eli. Ana i-a povestit ce avea pe suflet, iar el i-a făcut o făgăduinţă – că va fi răsplătită cu un fiu.
Ana i-a pus băieţelului ei numele Samuel („Dumnezeu a ascultat”). Când Samuel a fost destul de mare ca să nu mai fie dependent de ea, Ana şi-a împlinit jurământul şi l-a dus la Eli, ca să-l lase în slujba lui Dumnezeu. Pentru ea, aceasta a însemnat un mare sacrificiu. Duhul Sfânt a venit peste ea şi a inspirat-o să rostească o rugăciune profetică (1 Samuel 2,1-10).
Ana l-a învăţat pe băiatul ei să-L respecte pe Dumnezeu şi să se considere al Lui, înălţându-şi mereu gândurile spre cer. În fiecare an, ea mergea la Silo şi îi ducea lui Samuel câte o haină cusută de mâna ei. Rugăciunile ei au fost împlinite: „Tânărul Samuel creştea mereu şi era plăcut Domnului şi oamenilor.” (1 Samuel 2,26)
„Tinerii zilelor noastre pot ajunge tot atât de scumpi înaintea Domnului ca şi Samuel. Prin faptul că îşi menţin cu credincioşie integritatea creştină, ei pot să exercite o influenţă puternică în lucrarea de reformă. De astfel de oameni este nevoie astăzi. [...] Niciodată n-au izbutit oamenii să aibă rezultate mai mari pentru Dumnezeu şi pentru oameni decât cele ce pot fi realizate chiar în zilele noastre de aceia care vor fi credincioşi în cele încredinţate lor de Dumnezeu.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 574)
Ce lecţie remarcabilă din credincioşia unei femei! Ca părinte, îmi îndeplinesc eu conştiincios răspunderea de a-i învăţa şi a-i îndruma pe copiii mei către cer?