Samuel a luat o piatră pe care a pus-o între Miţpa şi Şen şi i-a pus numele Eben-Ezer (Piatră de ajutor), zicând: „Până aici Domnul ne-a ajutat”.
1 Samuel 7:12
Perioada aceasta a fost una sumbră pentru Israel. „Cuvântul Domnului era rar în vremea aceea şi vedeniile nu erau dese” (1 Samuel 3,1). Dar Dumnezeu nu l-a părăsit. Eli I-a înşelat aşteptările, dar Domnul a văzut în Samuel omul potrivit pentru acel moment.
După o bătălie pierdută, bătrânii lui Israel au sfătuit armata să ia chivotul de la Silo şi să-i atace pe filisteni. Dar filistenii au contraatacat cu putere şi au capturat chivotul, după ce au ucis treizeci de mii de israeliţi. Israeliţii nu înţeleseseră că a avea credinţă în Dumnezeu nu e totuna cu a avea credinţă în chivot – închinarea la chivot i-a condus la formalism, ipocrizie şi idolatrie.
De partea lor, filistenii au descoperit că acest chivot era mai mult decât o cutie magică. Când l-au aşezat în templul lui Dagon, statuia zeului filistean a căzut şi s-a sfărâmat. Oriunde era dus chivotul, izbucneau molime. De aceea, filistenii au ajuns să-şi dorească să-l trimită înapoi. Timp de şapte luni, israeliţii nu au făcut niciun efort să-l recupereze. În cele din urmă, filistenii au abandonat chivotul în câmp deschis, în apropiere de o cetate din Israel. Uimitor este faptul că israeliţii nu au înţeles însemnătatea chivotului şi l-au deschis, să vadă ce era înăuntru. Mulţi dintre ei au murit pe loc. După aceea, chivotul a fost dus în casa unui levit, pe nume Abinadab, unde a rămas mulţi ani.
„Atât pentru naţiuni, cât şi pentru indivizi, calea ascultării de Dumnezeu este calea siguranţei şi a fericirii, în timp ce calea abaterii conduce numai la nefericire şi la înfrângere. Filistenii au fost în mod categoric înfrânţi. Ei au predat cetăţile pe care le luaseră de la israeliţi şi mulţi ani s-au abţinut de la orice acţiune ostilă. Şi alte naţiuni au urmat pilda aceasta şi israeliţii s-au bucurat de pace cât timp Samuel a fost în slujbă.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 591)
Să privim înapoi la experienţa noastră şi să numărăm de câte ori am avut motive să înălţăm un semn de aducere-aminte, ca să nu uităm evenimentele prin care am trecut şi să spunem: „Până aici Domnul ne-a ajutat.”