Toţi copiii lui Israel au cârtit împotriva lui Moise şi Aaron şi toată adunarea le-a zis: „De ce n-om fi murit noi în ţara Egiptului sau de ce n-om fi murit în pustia aceasta?”
Numeri 14:2
La unsprezece zile după plecarea de la muntele Sinai, israeliţii au ajuns la Cades. Acolo, poporul a propus să fie trimise nişte iscoade în Ţara Făgăduinţei. A fost ales câte un reprezentant din fiecare seminţie. După patruzeci de zile, iscoadele s-au întors cu struguri, smochine şi rodii nemaipomenit de mari. Însă, în acelaşi timp, au adus veşti despre mari primejdii: cetăţi întărite şi uriaşi. Starea de spirit a israeliţilor s-a schimbat. Au uitat minunile pe care le vedeau zi de zi şi L-au dat uitării pe Acela care-i adusese până acolo.
Caleb şi Iosua au încurajat poporul să meargă chiar atunci şi să ia ţara în stăpânire. Dar celelalte zece iscoade au descris situaţia în culori şi mai sumbre. Revolta a fost întărâtată şi răzvrătirea a devenit făţişă, ajungându-se până la acuzaţia că Dumnezeu i-ar fi hrănit cu speranţe deşarte. Aţâţaţi de o ură satanică, israeliţii s-au năpustit să îi omoare cu pietre pe Caleb şi pe Iosua, dar prezenţa lui Dumnezeu a luminat sanctuarul şi i-a oprit. Dumnezeu i-a spus lui Moise să-i anunţe pe israeliţi că acum trebuiau să se întoarcă spre Marea Roşie şi să rătăcească prin pustie patruzeci de ani, câte un an pentru fiecare zi în care iscoadele au cercetat ţara.
Liderii răzvrătiţilor şi-au schimbat din nou părerea şi au încercat să-i cucerească pe canaaniţi. Însă au suferit o înfrângere teribilă.
„Constrânşi în cele din urmă să se recunoască înfrânţi, supravieţuitorii ’s-au întors şi au plâns înaintea Domnului, dar Domnul nu le-a ascultat glasul’ (Deuteronom 1,45). Prin biruinţa lor răsunătoare, vrăjmaşii lui Israel, care aşteptaseră cu frică apropierea acelei mari oştiri, au prins curaj să li se împotrivească. […] Această primă înfrângere a lui Israel, care le-a dat canaaniţilor curaj şi hotărâre, a sporit foarte mult greutăţile cuceririi. Israeliţilor nu le mai rămânea altceva de făcut decât să dea înapoi din faţa vrăjmaşilor lor victorioşi şi să meargă în pustie, ştiind că aici trebuia să fie mormântul unei generaţii întregi.” (Patriarhi şi profeţi, pag. 394)
Cu toţii am trecut prin momente în care am crezut cu nesăbuinţă că putem să ne împlinim visurile fără să mergem pe calea Domnului. În acest caz, putea Dumnezeu să ne susţină planurile?