- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Exemplul lui Hristos nu îngăduie ca cineva să fie exclus de la masa Domnului. Este adevărat că păcatul cunoscut îl exclude pe păcătos. Acest fapt este arătat clar de Duhul Sfânt (1 Corinteni 5:11). Dar, dincolo de aceasta, nimeni nu trebuie să judece. Dumnezeu n-a lăsat în seama oamenilor să spună cine poate să ia parte la asemenea ocazii. Pentru că cine poate să citească inimile? Cine poate deosebi grâul de neghină? „Fiecare să se cerceteze dar pe sine însuşi şi aşa să mănânce din pâinea aceasta şi să bea din paharul acesta.” Deoarece „oricine mănâncă pâinea aceasta sau bea paharul Domnului în chip nevrednic va fi vinovat de trupul şi sângele Domnului”. „Căci cine mănâncă şi bea îşi mănâncă şi bea osânda lui însuşi, dacă nu deosebeşte trupul Domnului” (1 Corinteni 11:27-29).
Când credincioşii se adună să serbeze sfintele rânduieli, sunt de faţă soli nevăzuţi de ochii omeneşti. În adunare poate să fie un Iuda şi, în cazul acesta, sunt acolo soli de la domnul întunericului, deoarece ei îi însoţesc pe toţi aceia care nu se lasă conduşi de Duhul Sfânt. Îngeri cereşti sunt şi ei de faţă. Aceşti vizitatori nevăzuţi sunt prezenţi în orice ocazie de felul acesta. Pot veni în adunare oameni care nu sunt cu toată inima slujitori ai adevărului şi ai sfinţeniei, dar care ar dori să ia parte la actul sfânt. Lor nu trebuie să li se spună că nu au voie. Sunt de faţă martori care erau şi atunci când Iisus le-a spălat picioarele ucenicilor şi ale lui Iuda. Ochi mai presus de cei omeneşti privesc scena.
Hristos este prezent prin Duhul Său cel Sfânt pentru a pune sigiliul asupra întocmirilor Sale. El este acolo pentru a convinge şi înduioşa inima. Lui nu-I scapă niciun gând de întristare. El îi aşteaptă pe cei pocăiţi şi cu inima zdrobită. Totul este pregătit pentru primirea unui astfel de suflet. Acela care a spălat picioarele lui Iuda doreşte să spele orice inimă de întinarea păcatului.
Nimeni nu trebuie să se retragă de la împărtăşire pentru că sunt de faţă persoane nevrednice. Se cere de la fiecare ucenic să participe în mod public şi să mărturisească în felul acesta că Îl primeşte pe Hristos ca Mântuitor personal. Tocmai în aceste întocmiri ale Sale, Hristos Se întâlneşte cu poporul Său şi îi dă puteri prin prezenţa Sa. Se poate ca mâini şi inimi întinate să servească Cina, totuşi Hristos Însuşi îi serveşte pe copiii Săi. Toţi cei care vin cu credinţă la El vor fi foarte mult binecuvântaţi. Toţi cei care neglijează aceste ocazii de privilegii dumnezeieşti vor pierde. Despre ei se poate spune foarte bine: „Voi nu sunteţi cu toţii curaţi.”
Împărţind cu ucenicii pâinea şi vinul, Hristos S-a obligat să le fie Răscumpărător. El le-a încredinţat Noul Legământ, prin care toţi cei care Îl primesc devin copii ai lui Dumnezeu şi moştenitori împreună cu Hristos. Prin acest legământ, primesc orice binecuvântare pe care cerul o poate da pentru viaţa aceasta şi pentru cea viitoare. Acest act al legământului trebuie să fie ratificat cu sângele lui Hristos. Iar aducerea la îndeplinire a actului sfânt trebuia să le amintească ucenicilor jertfa Sa nemărginită, adusă pentru fiecare ca o parte din marele întreg al neamului omenesc decăzut.
Dar serviciul de împărtăşire nu trebuie să fie o ocazie de întristare. Nu acesta a fost scopul lui. Când ucenicii Domnului se adună în jurul mesei Sale, nu trebuie să-şi amintească de slăbiciunile lor, nici să le deplângă. Nu trebuie să se ocupe de experienţele lor religioase trecute, fie că acestea sunt înălţătoare, fie că sunt descurajatoare. Nu trebuie să dezgroape neînţelegerile cu fraţii lor. Serviciul pregătitor a cuprins toate acestea. Totul s-a făcut înainte: cercetarea de sine, mărturisirea păcatelor, rezolvarea neînţelegerilor. Acum, ucenicii vin să-L întâlnească pe Hristos. Ei nu trebuie să stea în umbra crucii, ci în lumina ei mântuitoare. Trebuie să-şi deschidă sufletul în faţa razelor strălucitoare ale Soarelui Neprihănirii. Cu inima curăţită prin sângele scump al lui Hristos, în deplină cunoştinţă a prezenţei Lui, deşi nevăzut, ei urmează să audă cuvintele: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea” (Ioan 14:27).
Domnul nostru zice: Când eşti convins de păcat, adu-ţi aminte că Eu am murit pentru tine. Când eşti urmărit, persecutat şi întristat pentru numele Meu şi pentru Evanghelie, adu-ţi aminte de iubirea Mea atât de mare, încât pentru tine Mi-am dat viaţa. Când îndatoririle tale îţi par prea aspre şi dureroase şi poverile prea greu de purtat, adu-ţi aminte că pentru tine am purtat crucea, dispreţuind ruşinea. Când inima ta se strânge de teama celor ce-i stau în faţă, aminteşte-ţi că Răscumpărătorul tău trăieşte, ca să mijlocească pentru tine.
Serviciul de împărtăşire arată spre a doua venire a lui Hristos. El a fost destinat să ţină vie în mintea ucenicilor tocmai această nădejde. Ori de câte ori se întâlneau pentru a comemora moartea Lui, îşi reaminteau cum „El a luat un pahar şi, după ce a mulţumit lui Dumnezeu, li l-a dat zicând: «Beţi toţi din el; căci acesta este sângele Meu, sângele legământului celui nou, care se varsă pentru mulţi, spre iertarea păcatelor. Vă spun că, de acum încolo, nu voi mai bea din acest rod al viţei până în ziua când îl voi bea cu voi nou în Împărăţia Tatălui Meu.»” În necazul lor, ei au găsit mângâiere în speranţa că El va reveni. Nepreţuit a fost pentru ei gândul: „Ori de câte ori mâncaţi din pâinea aceasta şi beţi din paharul acesta vestiţi moartea Domnului până va veni El” (1 Corinteni 11:26).
Acestea sunt lucrurile pe care niciodată nu trebuie să le uităm. Iubirea lui Hristos, cu puterea ei constrângătoare, trebuie să fie păstrată vie în amintirea noastră. Hristos a instituit acest serviciu divin pentru ca el să ne poată vorbi despre iubirea lui Dumnezeu care a fost manifestată în favoarea noastră. Nu poate fi nicio unire între sufletele noastre şi Dumnezeu, decât prin Hristos. Iubirea şi unirea dintre fraţi trebuie să fie întărite şi făcute veşnice prin iubirea lui Iisus. Şi, pentru a face ca iubirea Lui să aibă efect asupra noastră nu era de ajuns nimic altceva decât moartea lui Hristos. Numai prin faptul că El a murit putem noi să privim cu bucurie la a doua Lui venire. Jertfa Lui este centrul nădejdii noastre. De ea trebuie să ne prindem credinţa.
Orânduielile care scot la iveală umilinţa şi suferinţa Domnului nostru sunt socotite prea mult ca forme. Ele au fost instituite cu un scop. Simţurile noastre trebuie să fie înviorate ca să ne putem da seama de taina evlaviei. Toţi au privilegiul să înţeleagă, mai mult decât o fac, suferinţele ispăşitoare ale lui Hristos. „După cum Moise a înălţat şarpele în pustie”, aşa a fost înălţat şi Fiul omului, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:14,15). Trebuie să privim la crucea de pe Golgota, pe care stă Mântuitorul muribund. Interesele noastre veşnice cer să ne dovedim credinţa în Hristos.
Domnul nostru a zis: „Dacă nu mâncaţi trupul Fiului omului şi dacă nu beţi sângele Lui, n-aveţi viaţa în voi înşivă… Căci trupul Meu este cu adevărat o hrană şi sângele Meu este cu adevărat o băutură” (Ioan 6:53-55). Lucrul acesta este adevărat şi pentru viaţa noastră fizică. Datorăm chiar şi viaţa aceasta pământească morţii lui Hristos. Pâinea pe care o mâncăm este cumpărată prin trupul Lui frânt. Apa pe care o bem este cumpărată prin sângele Lui vărsat. Nimeni, sfânt sau păcătos, nu mănâncă hrana zilnică fără a se hrăni cu trupul şi sângele lui Hristos. Crucea de pe Calvar este gravată pe fiecare pâine. Se oglindeşte în fiecare izvor de apă. Toate acestea le-a spus Iisus când a rânduit simbolurile marii Sale jertfe. Lumina care străluceşte de la serviciul de împărtăşire din camera de sus sfinţeşte hrana pentru viaţa noastră zilnică. Masa familiei ajunge ca masa Domnului şi fiecare masă e un act sfânt.
Şi cu atât mai bine putem să aplicăm cuvintele lui Hristos asupra naturii noastre spirituale. El spune: „Cine mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică.” Numai când primim viaţa, aşa cum s-a dăruit pe crucea de pe Golgota, putem să trăim viaţa de sfinţenie. Şi primim această viaţă primind Cuvântul Său şi făcând lucrurile pe care El le-a poruncit. În felul acesta, ajungem una cu El. „Cine mănâncă trupul Meu”, zice El, „şi bea sângele Meu rămâne în Mine, şi Eu rămân în el. După cum Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl, tot aşa cine Mă mănâncă pe Mine va trăi şi el prin Mine” (Ioan 6:54,56,57). La sfânta împărtăşire, se aplică textul acesta în chip deosebit. Când, prin credinţă, contemplăm jertfa cea mare a Domnului nostru, sufletul asimilează viaţa spirituală a lui Hristos. Sufletul acesta va primi putere spirituală din orice împărtăşire. Slujba aceasta stabileşte o legătură vie, prin care credinciosul este legat de Hristos şi, în felul acesta, este legat de Tatăl. Într-un sens deosebit, ea formează o legătură între fiinţele omeneşti dependente şi Dumnezeu, Cel de care depinde viaţa lor.
Când primim pâinea şi vinul, care simbolizează trupul frânt al lui Hristos şi sângele Lui vărsat, în imaginaţie, trăim scena împărtăşirii din camera de sus. Ni se pare că trecem şi noi prin grădina sfinţită de agonia Aceluia care a purtat păcatele lumii. Suntem şi noi martori la lupta prin care s-a câştigat împăcarea noastră cu Dumnezeu. Hristos ne este arătat ca răstignit între noi.
Privind la Răscumpărătorul răstignit, noi înţelegem mai bine măreţia şi însemnătatea jertfei aduse de Maiestatea cerului. Planul mântuirii este slăvit înaintea noastră şi gândul despre Golgota trezeşte în inima noastră emoţii vii şi sfinte. În inimile şi pe buzele noastre vor fi laude pentru Dumnezeu şi pentru Miel; mândria şi adorarea de sine nu pot să crească în sufletul care păstrează o vie amintire a celor petrecute pe Golgota.
Acela care priveşte iubirea inegalabilă a Mântuitorului va fi înălţat în gând, curăţit în inimă şi transformat în caracter. El va merge în lume spre a fi o lumină, pentru a reflecta într-o anumită măsură această tainică iubire. Cu cât contemplăm mai mult crucea lui Hristos, cu atât mai mult ne vom însuşi vorbirea apostolului, când a zis: „Departe de mine gândul să mă laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită faţă de mine şi eu, faţă de lume!” (Galateni 6:14).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 72 – „În amintirea Mea”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/UZF7ARyxCj2VGrDi9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 73 – „Să nu vi se tulbure inima”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Privind la ucenicii Săi cu iubire dumnezeiască şi cu cea mai blândă simpatie, Hristos a zis: „Acum, Fiul omului a fost proslăvit şi Dumnezeu a fost proslăvit în El.” Iuda părăsise camera de sus şi Hristos era numai cu cei unsprezece. El Se pregătea să le vorbească despre apropiata Sa despărţire de ei, dar, înainte de a face aceasta, le-a arătat ţinta cea mare a lucrării Lui, pe care a avut-o întotdeauna înaintea Sa. Bucuria Lui era că toată umilinţa şi suferinţa Lui aveau să preamărească numele Tatălui. Către acest lucru a îndreptat Iisus mai întâi gândurile ucenicilor.
Apoi, apelându-i prin cuvântul plin de iubire „copilaşilor”, le-a zis: „Mai sunt puţin cu voi. Mă veţi căuta şi, cum am spus iudeilor că, unde Mă duc Eu, ei nu pot veni, tot aşa vă spun şi vouă acum.”
Ucenicii nu s-au bucurat când au auzit aceasta. Teama a pus stăpânire pe ei. Ei s-au strâns lângă Mântuitorul. Stăpânul şi Domnul lor, iubitul lor Învăţător şi Prieten, le era mai scump decât viaţa. La El căutaseră ajutor în toate necazurile lor şi mângâiere în întristările şi descurajările lor. Acum avea să-i lase – rămâneau ca o grupă singuratică şi neajutorată. Presimţirile care le umpleau inimile erau întunecate.
Dar cuvintele adresate lor de Mântuitorul erau pline de speranță. El ştia că urmau să fie asaltaţi de vrăjmaşul şi că viclenia lui Satana are cel mai mare succes împotriva celor apăsaţi de greutăţi. De aceea, le-a îndreptat atenţia de la „lucrurile care se văd” la „cele ce nu se văd” (2 Corinteni 4:18). El le-a îndreptat gândurile de la exilul pământesc către căminul ceresc.
„Să nu vi se tulbure inima”, a zis El. „Aveţi credinţă în Dumnezeu şi aveţi credinţă în Mine. În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri. Dacă n-ar fi aşa, v-aş fi spus. Eu Mă duc să vă pregătesc un loc. Şi, după ce Mă voi duce şi vă voi pregăti un loc, Mă voi întoarce şi vă voi lua cu Mine ca, acolo unde sunt Eu, să fiţi şi voi. Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.” În lume am venit pentru binele vostru. Lucrez acum pentru voi. Chiar dacă plec de aici, tot pentru binele vostru voi lucra, cu toată sârguinţa. Am venit în lume ca să Mă descopăr vouă, pentru ca voi să credeţi. Mă duc la Tatăl ca să conlucrez cu El în favoarea voastră. Scopul plecării lui Hristos era altul decât acela de care se temeau ucenicii. Plecarea Sa nu însemna despărţire pentru totdeauna. El Se ducea să pregătească un loc pentru ei, să vină iarăşi şi să-i primească la Sine. În timp ce clădea locaşuri pentru ei, ucenicii urmau să îşi dezvolte caractere asemănătoare celui ceresc.
Ucenicii erau încă nedumeriţi. Toma, frământat mereu de îndoieli, a zis: „«Doamne, nu ştim unde Te duci. Cum putem să ştim calea într-acolo?» Iisus i-a zis: «Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine. Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de acum încolo Îl veţi cunoaşte şi L-aţi şi văzut.»”
Nu sunt multe căi către cer. Nu se poate ca fiecare să-şi aleagă drumul său. Hristos zice: „Eu sunt Calea… Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.” Chiar de atunci de când s-a predicat întâi Evanghelia, când în Eden s-a declarat că sămânţa femeii va sfărâma capul şarpelui, Hristos a fost înălţat ca fiind Calea, Adevărul şi Viaţa. El a fost calea pe când trăia Adam, când Abel I-a înfăţişat lui Dumnezeu sângele mielului înjunghiat, care reprezenta sângele Mântuitorului. Hristos a fost calea prin care au fost mântuiţi patriarhii şi profeţii. El este singura cale pe care putem ajunge la Dumnezeu.
„Dacă M-aţi fi cunoscut pe Mine, aţi fi cunoscut şi pe Tatăl Meu. Şi de-acum încolo Îl veţi cunoaşte şi L-aţi şi văzut.” Dar nici acum ucenicii n-au înţeles. „Doamne, arată-ne pe Tatăl”, a exclamat Filip, „şi ne este de ajuns!”
Uimit de nepriceperea lui, Hristos a întrebat cu o dureroasă surprindere: „De atâta vreme sunt cu voi şi nu M-ai cunoscut, Filipe?” Este cu putinţă să nu-L vezi pe Tatăl în lucrările pe care le face prin Mine? Nu crezi că am venit să mărturisesc despre Tatăl? „Cum zici tu dar: «Arată-ne pe Tatăl»? Cine M-a văzut pe Mine a văzut pe Tatăl.” Domnul Hristos n-a încetat să fie Dumnezeu când a devenit om. Cu toate că Se umilise, luând chip de om, El Îşi păstrase natura divină. Numai Hristos putea să-L reprezinte pe Tatăl între oameni, iar ucenicii avuseseră privilegiul să privească această reprezentare timp de peste trei ani.
„Credeţi-Mă că Eu sunt în Tatăl şi Tatăl este în Mine; credeţi cel puţin pentru lucrările acestea.” Credinţa lor se putea sprijini pe dovada dată de lucrările lui Hristos, lucrări pe care niciun om nu le-ar fi putut face vreodată de la sine. Lucrările lui Hristos mărturiseau despre dumnezeirea Lui. Prin El, Tatăl li Se descoperise oamenilor.
Dacă ucenicii ar fi crezut în această legătură vitală dintre Tatăl şi Fiul, credinţa nu i-ar fi părăsit atunci când au văzut suferinţa şi moartea lui Hristos pentru a salva o lume gata să piară. Hristos căuta să-i conducă de la starea lor de credinţă slabă la experienţa pe care ar fi câştigat-o, dacă şi-ar fi dat seama cu adevărat de ceea ce era El – Dumnezeu în trup omenesc. El dorea ca ei să-şi dea seama că trebuie să fie conduşi la Dumnezeu prin credinţă, iar aceasta să rămână ancorată în El. Cu câtă râvnă şi stăruinţă a căutat Mântuitorul nostru plin de milă să-i pregătească pe ucenici pentru furtuna de ispite care urma să se abată curând asupra lor! Ar fi dorit ca ei să fie ascunşi cu El în Dumnezeu.
Când Hristos spunea aceste cuvinte, slava lui Dumnezeu strălucea pe faţa Sa şi toţi cei prezenţi simţeau o teamă sfântă când ascultau cu atenţia încordată cuvintele Lui. Inima lor era atrasă şi mai puternic spre El şi, în timp ce erau atraşi cu o iubire mai mare către Hristos, erau atraşi şi unul către altul. Simţeau că atât cerul era foarte aproape şi că vorbele pe care le ascultau erau o solie pentru ei de la Părintele ceresc.
„Adevărat, adevărat vă spun”, a continuat Hristos, „că cine crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu”. Mântuitorul dorea foarte mult ca ucenicii Săi să înţeleagă scopul pentru care natura Lui dumnezeiască era unită cu natura omenească. El a venit în lume ca să arate slava lui Dumnezeu, pentru ca omul să fie înălţat prin puterea ei recreatoare. Dumnezeu Se descoperea în El, pentru ca El să Se descopere în ei. Iisus n-a dat pe faţă însuşiri şi nu S-a folosit de puteri pe care omul n-ar putea să le aibă, prin credinţa în El. Toţi urmaşii Lui pot avea natura Lui omenească desăvârşită, dacă se vor supune lui Dumnezeu ca El.
„Va face lucrări şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.” Prin aceasta, Hristos nu voia să spună că lucrarea ucenicilor Săi va avea un caracter mai înalt decât a Sa, dar că va fi mai întinsă. El nu S-a referit numai la săvârşirea de minuni, ci la tot ceea ce urma să aibă loc sub lucrarea Duhului Sfânt.
După înălţarea Domnului, ucenicii şi-au dat seama de împlinirea făgăduinţei Sale. Scenele răstignirii, învierii şi înălţării lui Hristos erau pentru ei realităţi vii. Ei au văzut că profeţiile s-au împlinit aşa cum stătea scris. Au cercetat Scripturile şi au primit învăţătura lor cu o credinţă şi o siguranţă necunoscute mai înainte. Ştiau că Învăţătorul lor divin era exact ceea ce pretinsese că este. În timp ce îşi povesteau experienţele şi slăveau iubirea lui Dumnezeu, inimile oamenilor erau înduioşate şi supuse, iar mulţimile credeau în Iisus.
Făgăduinţa dată de Iisus ucenicilor este o făgăduinţă pentru biserica Sa, până la sfârşitul timpului. Dumnezeu n-a intenţionat ca planul Său minunat pentru răscumpărarea oamenilor să aibă urmări neînsemnate. Toţi aceia care merg la lucru încrezători, nu în ceea ce pot face ei singuri, ci în ceea ce poate să facă Dumnezeu pentru ei şi prin ei, cu siguranţă vor simţi împlinirea făgăduinţei Sale: „Cine crede în Mine... va face alte lucrări şi mai mari decât acestea”, declară El, „pentru că Eu Mă duc la Tatăl”.
Până în clipa aceea, ucenicii nu cunoscuseră puterea şi posibilităţile nemărginite ale Mântuitorului lor. El le-a spus: „Până acum n-aţi cerut nimic în Numele Meu” (Ioan 16:24). El le-a explicat că secretul succesului lor va depinde de cererea puterii şi a harului în numele Său. El urma să fie prezent înaintea Tatălui pentru a face cereri în numele lor. Rugăciunea închinătorului umil avea să fie prezentată de El ca fiind rugăciunea Sa în beneficiul acelei fiinţe. Orice rugăciune sinceră se aude în cer. Poate că nu este exprimată curgător, dar, dacă este făcută cu toată inima, rugăciunea se va înălţa spre sanctuarul în care slujeşte Hristos şi El o va înfăţişa Tatălui fără niciun cuvânt stângaci sau bâlbâit, ci înfrumuseţată şi plăcută prin parfumul desăvârşirii Lui.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Cărarea sincerităţii şi cinstei nu este lipsită de piedici, dar, în fiecare greutate a vieții, noi trebuie să vedem o chemare la rugăciune. Nu există suflet care să aibă putere fără să o fi primit de la Dumnezeu, iar izvorul de unde vine ea este deschis şi pentru cea mai slabă fiinţă omenească. „Orice veţi cere în Numele Meu”, a zis Iisus, „voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul. Dacă veţi cere ceva în Numele Meu, voi face”.
„În Numele Meu”, aşa i-a îndemnat Hristos pe ucenici să se roage. În numele lui Hristos vor sta urmaşii Lui în faţa lui Dumnezeu. Datorită valorii jertfei aduse pentru ei, au şi ei valoare în faţa Domnului. Pentru că li se atribuie neprihănirea lui Hristos, sunt priviţi ca având preţ. Pentru numele lui Hristos, Domnul îi iartă pe aceia care se tem de El. El nu vede în ei ticăloşia păcatului. El recunoaşte în ei asemănarea cu Fiul Său, în care ei cred.
Domnul este decepţionat când poporul Său se subapreciază. El doreşte ca aceia care sunt moştenirea Sa aleasă să se aprecieze după preţul pe care El l-a pus asupra lor. Dumnezeu i-a dorit, altfel nu L-ar fi trimis pe Fiul Său într-o misiune scump plătită pentru a-i răscumpăra. El are o lucrare pentru ei şi este foarte mulţumit când ei Îi adresează cele mai mari cereri, preamărind astfel numele Său. Ei pot să se aştepte la lucruri mari, dacă au credinţă în făgăduinţele Sale.
Dar rugăciunea în numele lui Hristos înseamnă mai mult. Înseamnă a primi caracterul Său, a manifesta spiritul Său şi a săvârşi lucrările Sale. Făgăduinţa Mântuitorului este condiţionată. „Dacă Mă iubiţi”, zice El, „veţi păzi poruncile Mele.” El îi mântuieşte pe oameni nu în păcat, ci din păcat, iar aceia care Îl iubesc îşi vor dovedi iubirea prin ascultare.
Orice ascultare adevărată vine din inimă. Hristos a lucrat în felul acesta. Şi, dacă noi consimţim, El Se va identifica în aşa măsură cu gândurile şi cu ţintele noastre, încât va lega inima şi mintea noastră cu voinţa Sa, astfel că, atunci când ascultăm de El, vom împlini propriile îndemnuri. Voinţa înnobilată şi sfinţită îşi va găsi cea mai mare plăcere în a-L sluji. Când Îl cunoaştem pe Dumnezeu aşa cum avem privilegiul să-L cunoaştem, viaţa noastră va fi o viaţă de continuă ascultare. Prin aprecierea caracterului lui Hristos şi comuniunea cu Dumnezeu, păcatul va ajunge pentru noi ceva odios.
După cum Hristos a trăit Legea în natura omenească, tot astfel putem face şi noi, dacă ne vom sprijini pe Cel puternic. Dar nu trebuie să aruncăm asupra altora răspunderea în ceea ce priveşte datoria noastră, aşteptând să ni se spună ce să facem. Când este vorba de sfat, nu ne putem încrede în oameni. Domnul ne va învăţa care ne este datoria tot atât de binevoitor cum îi învăţa şi pe alţii. Dacă venim la El în credinţă, ne va descoperi tainele Lui. Adesea, inima va arde în noi când Domnul Se va apropia să aibă comuniune cu noi, aşa cum a avut pe vremuri cu Enoh. Cei care se hotărăsc să nu facă niciun lucru, de niciun fel, care nu I-ar plăcea lui Dumnezeu vor cunoaşte, după ce au înfăţişat cazul lor înaintea Lui, care este calea pe care trebuie să meargă. Ei vor primi nu numai înţelepciune, ci şi putere. Li se va da putere să asculte şi să slujească, aşa cum a făgăduit Hristos. Tot ce I-a fost dat lui Hristos – „toate lucrurile” pentru a împlini nevoia oamenilor căzuţi – I-a fost dat în calitate de Căpetenie şi Reprezentant al neamului omenesc. „Şi orice vom cere vom căpăta de la El, fiindcă păzim poruncile Lui şi facem ce este plăcut înaintea Lui” (1 Ioan 3:22).
Înainte de a Se jertfi, Hristos a căutat darul cel mai însemnat şi desăvârşit pe care să-l reverse asupra urmaşilor Săi, un dar care să le pună la îndemână izvoarele nesecate ale harului. „Eu voi ruga pe Tatăl şi El vă va da un alt Mângâietor, care să rămână cu voi în veac, şi anume Duhul adevărului, pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne în voi şi va fi în voi. Nu vă voi lăsa orfani. Mă voi întoarce la voi” (Ioan 14:16-18).
Duhul fusese şi mai înainte în lume. El lucrase asupra inimii oamenilor chiar de la începuturile lucrării de mântuire. Dar, câtă vreme Hristos fusese pe pământ, ucenicii nu doriseră alt ajutor. Numai când aveau să fie lipsiţi de prezenţa Lui aveau să simtă nevoia după Duhul, şi atunci El urma să vină.
Duhul Sfânt este reprezentantul lui Hristos, dar fără trup omenesc şi deci independent de acesta. Împiedicat de corpul omenesc, Hristos nu putea să fie prezent peste tot, în acelaşi timp. De aceea, era spre binele lor ca El să meargă la Tatăl şi să trimită Duhul Sfânt ca înlocuitor al Său pe pământ. Nimeni nu mai putea spune că avea un avantaj din cauză că se găsea într-un anumit loc sau pentru că avea legătură la nivel personal cu Hristos. Prin Duhul, Mântuitorul putea fi în legătură cu toţi. În felul acesta, era mai aproape de ei decât dacă nu S-ar fi înălţat.
„Cine Mă iubeşte va fi iubit de Tatăl Meu, Eu îl voi iubi şi Mă voi arăta lui.” Iisus a citit viitorul ucenicilor Săi. El l-a văzut pe unul dus la eşafod, pe altul la cruce, pe altul exilat printre stâncile singuratice ale mării, pe alţii persecutaţi şi omorâţi. El i-a încurajat cu făgăduinţa că, în orice încercare, va fi cu ei. Făgăduinţa aceasta nu şi-a pierdut nimic din putere. Domnul ştie totul cu privire la slujitorii Săi credincioşi, care, pentru numele Lui, zac în închisoare sau sunt izgoniţi pe insule pustii. El îi mângâie prin prezenţa Sa. Când, din cauza adevărului, credinciosul se găseşte la bara tribunalelor nedrepte, Hristos este lângă el. Toate ocările care cad asupra lui cad asupra lui Hristos. Hristos este condamnat din nou în persoana ucenicilor Săi. Când cineva este închis între zidurile închisorii, Hristos îi întăreşte inima prin iubirea Sa. Când cineva suferă moartea pentru numele Lui, Hristos zice: „Eu sunt Cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor. Eu ţin cheile morţii şi ale Locuinţei morţilor” (Apocalipsa 1:18). Viaţa care se jertfeşte pentru Mine este păstrată pentru slava veşnică.
Oricând şi în orice loc, în toate întristările şi în toate necazurile, când perspectivele par întunecate şi viitorul plin de nesiguranţă, iar noi ne simţim fără putere şi singuri, Mângâietorul va fi trimis ca răspuns la rugăciunea credinţei. Împrejurările ne pot despărţi de orice prieten pământesc, dar nici împrejurările, nici depărtarea nu ne pot despărţi de Mângâietorul ceresc. Oriunde am fi, oriunde am merge, El Se află întotdeauna la dreapta noastră ca să ne sprijine, să ne ajute, să ne ridice şi să ne îmbărbăteze.
Nici de data aceasta ucenicii nu au înţeles cuvintele lui Hristos în sensul lor spiritual, şi Domnul le-a lămurit din nou înţelesul. El a zis că li Se va descoperi prin Duhul. „Mângâietorul, adică Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, vă va învăţa toate lucrurile.” Nu veţi mai zice: Nu pot să înţeleg. Nu veţi mai vedea ca într-o oglindă, în chip întunecos. Atunci veţi putea „pricepe împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea, lungimea, adâncimea şi înălţimea şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă” (Efeseni 3:18,19).
Ucenicii aveau să fie martori ai vieţii şi ai lucrării lui Hristos. Prin cuvântul lor, Domnul trebuia să le vorbească tuturor oamenilor de pe pământ. Dar, din cauza umilinţei şi morţii lui Hristos, ei aveau să sufere o mare încercare şi dezamăgire. Pentru ca, după evenimentele acestea, cuvintele lor să poată fi fără greşeală, Iisus le-a făgăduit: Mângâietorul „vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu”.
„Mai am să vă spun multe lucruri”, a continuat El, „dar acum nu le puteţi purta. Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului, are să vă călăuzească în tot adevărul; căci El nu va vorbi de la El, ci va vorbi tot ce va fi auzit şi vă va descoperi lucrurile viitoare. El Mă va proslăvi, pentru că va lua din ce este al Meu şi vă va descoperi.” Hristos le deschisese ucenicilor cărarea nesfârşită a adevărului. Dar pentru ei era foarte greu să despartă învăţăturile Lui de tradiţiile şi învăţăturile cărturarilor şi fariseilor. Ei fuseseră deprinşi să considere învăţăturile rabinilor ca fiind glasul lui Dumnezeu, şi acestea mai aveau încă putere asupra minţii şi sentimentelor lor. Lucrurile trecătoare şi gândurile pământeşti ocupau un loc de frunte în mintea lor. Ei nu înţelegeau natura spirituală a Împărăţiei lui Hristos, cu toate că El le clarificase acest lucru de atâtea ori. Mintea lor se încurcase. Ei nu apreciau valoarea Scripturilor pe care le prezenta Hristos. Multe dintre învăţăturile Lui păreau că sunt pierdute pentru ei. Iisus a văzut că nu prinseseră adevăratul înţeles al cuvintelor Lui. Plin de milă, le-a făgăduit că Duhul Sfânt le va reaminti ceea ce le spusese El. Iisus mai lăsase nerostite multe lucruri care nu puteau să fie înţelese de ucenici. Şi lucrurile acestea urmau să le fie descoperite prin Duhul. El avea să le lumineze înţelegerea, pentru ca ei să aprecieze lucrurile cereşti. „Când va veni Mângâietorul, Duhul adevărului”, a zis Iisus, „are să vă călăuzească în tot adevărul.”
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Mângâietorul este numit „Duhul adevărului”. Lucrarea Lui este să definească şi să susţină adevărul. La început, El locuieşte în inimă ca Duh al adevărului şi, după aceea, ajunge Mângâietor. Adevărul aduce mângâiere şi pace, în timp ce minciuna nu poate să dea adevărata pace şi mângâiere. Satana ajunge să stăpânească prin teorii şi prin tradiţii mincinoase mintea oamenilor. Îndrumându-i către idealuri neadevărate, el le denaturează caracterul. Duhul Sfânt vorbeşte minţii prin Scripturi şi întipăreşte adevărul în inimă. În felul acesta, demască rătăcirea şi o alungă din suflet. Tocmai prin Duhul adevărului, care lucrează prin Cuvântul lui Dumnezeu, Hristos Îşi supune poporul Său ales.
Descriindu-le lucrarea Duhului Sfânt, Hristos a căutat să le insufle ucenicilor aceeaşi bucurie şi aceeaşi nădejde care se aflau în inima Sa. El Se bucura pentru că putea să-i dea bisericii Sale un ajutor atât de îmbelşugat. Duhul Sfânt era cel mai de seamă dar pe care-l putea cere de la Tatăl pentru înălţarea poporului Său. Duhul trebuia să fie dat ca o putere înnoitoare, căci, fără aceasta, jertfa lui Hristos n-ar fi folosit la nimic. În decursul veacurilor, puterea răului se întărise, iar supunerea oamenilor faţă de puterea satanică era uluitoare. Păcatul nu putea să fie oprit şi înfrânt decât prin mijlocirea celei de a treia Persoane a Dumnezeirii, care urma să vină nu cu puterea schimbată, ci cu plinătatea puterii dumnezeieşti. Doar Duhul face să aibă efect cele realizate de Mântuitorul lumii. Prin Duhul ajunge inima curată. Prin Duhul ajunge credinciosul părtaş de natura dumnezeiască. Hristos a dat Duhul Său cu putere divină, pentru ca toate înclinaţiile spre rău, moştenite şi cultivate, să poată fi biruite şi pentru a întipări caracterul Său în biserică.
Iisus a spus despre Duhul: „El Mă va proslăvi.” Mântuitorul venise pentru a-L proslăvi pe Tatăl, descoperind iubirea Lui; tot astfel, Duhul trebuia să-L proslăvească pe Hristos, arătând lumii harul Său. În natura omenească trebuia să fie refăcut însuşi chipul lui Dumnezeu. Slava lui Dumnezeu şi a lui Hristos impun desăvârşirea caracterului poporului Său.
„Când va veni El [Duhul adevărului], va dovedi lumea vinovată în ce priveşte păcatul, neprihănirea şi judecata.” Predicarea Cuvântului nu va fi de niciun folos fără prezenţa continuă a Duhului Sfânt şi fără ajutorul Său neîncetat. Acesta este singurul Învăţător capabil al adevărului dumnezeiesc. Adevărul va trezi conştiinţa şi va transforma viaţa numai atunci când este însoţit în inimă de Duhul. Poate că cineva este în stare să prezinte litera Cuvântului lui Dumnezeu, poate că are cunoştinţă de toate poruncile şi făgăduinţele lui, dar, dacă Duhul Sfânt nu sădeşte adevărul în inimă, niciun suflet nu va cădea pe Stâncă să se zdrobească. Învăţătura, oricât de multă, şi avantajele, oricât de strălucite, nu fac din om un canal de lumină fără conlucrarea Duhului lui Dumnezeu. Semănarea seminţei Evangheliei nu va avea succes decât atunci când seminţele sunt trezite la viaţă de roua cerului. După înălţarea lui Hristos la cer, înainte să fi fost scrisă vreo carte a Noului Testament, înainte să fi fost rostită vreo predică de vestire a Evangheliei, Duhul Sfânt a venit asupra apostolilor plecaţi în rugăciune. După aceea, vrăjmaşii lor au spus: „Aţi umplut Ierusalimul cu învăţătura voastră” (Faptele apostolilor 5:28).
Hristos a făgăduit bisericii Sale darul Duhului Sfânt, şi făgăduinţa ne aparţine în aceeaşi măsură ca şi primilor ucenici. Dar, ca oricare altă făgăduinţă, şi aceasta este dată condiţionat. Sunt mulţi care cred şi mărturisesc că au încredere în făgăduinţa Domnului. Ei vorbesc despre Hristos şi despre Duhul Sfânt şi, cu toate acestea, n-au niciun folos. Ei nu-şi supun sufletul pentru a fi îndrumat şi călăuzit de puterile cereşti. Noi nu putem folosi Duhul Sfânt. Duhul trebuie să ne folosească pe noi. Dumnezeu lucrează prin Duhul în poporul Său „şi voinţa, şi înfăptuirea după buna Lui plăcere” (Filipeni 2:13). Dar mulţi nu vor să se supună acestei acţiuni. Ei doresc să se conducă singuri. Din cauza aceasta nici nu primesc darul ceresc. Duhul Sfânt este dat numai acelor care Îl caută cu umilinţă pe Dumnezeu, care urmează călăuzirea şi harul Său. Puterea lui Dumnezeu aşteaptă să fie cerută şi primită. Această binecuvântare făgăduită, dacă este cerută prin credinţă, aduce cu sine toate celelalte binecuvântări. Ea se dă potrivit cu bogăţiile harului lui Hristos, şi El este gata să dea fiecărui suflet atât cât poate să primească.
În cuvântarea adresată ucenicilor, Iisus n-a făcut nicio aluzie dureroasă cu privire la suferinţele şi moartea Sa. Moştenirea pe care le-a lăsat-o era o moştenire de pace. El a zis: „Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte.”
Înainte de a părăsi odaia de sus, Mântuitorul i-a condus pe ucenici într-o cântare de laudă. Glasul Lui s-a auzit nu în acordurile unui plâns dureros, ci în notele de bucurie ale unui imn de Paşte:
Lăudaţi pe Domnul, toate neamurile, lăudaţi-L, toate popoarele!
Căci mare este bunătatea Lui faţă de noi Şi credincioşia Lui ţine în veci. Lăudaţi pe Domnul!”
(Psalmii 117)
După cântare, au ieşit. Şi-au făcut drum pe străzile aglomerate, ieşind pe poarta cetăţii spre Muntele Măslinilor. Mergeau încet, fiecare stăpânit de gândurile lui. Când s-au îndreptat spre munte, Iisus a zis cu glas de adâncă întristare: „În noaptea aceasta, toţi veţi găsi în Mine o pricină de poticnire, căci este scris: «Voi bate Păstorul şi oile turmei vor fi risipite»” (Matei 26:31). Ucenicii ascultau plini de întristare şi uimire. Şi-au amintit cum, în sinagoga din Capernaum, când Hristos a vorbit despre Sine ca fiind Pâinea vieţii, mulţi au găsit prilej de poticnire şi au plecat de la El. Dar cei doisprezece nu se arătaseră necredincioşi. Petru, vorbind în numele fraţilor săi, declarase credincioşie faţă de El. Mântuitorul spusese atunci: „Nu v-am ales Eu pe voi, cei doisprezece? Şi totuşi unul din voi este un drac” (Ioan 6:70). În camera de sus, Iisus a spus că unul dintre cei doisprezece Îl va vinde şi că Petru se va lepăda de El. Dar cuvintele de acum îi vizau pe toţi.
Petru a început să protesteze cu putere: „Chiar dacă toţi ar avea un prilej de poticnire, eu nu voi avea.” În camera de sus, el spusese: „Eu îmi voi da viaţa pentru Tine.” Iisus îl avertizase că Îl va tăgădui pe Mântuitorul său chiar în noaptea aceea. Şi a repetat avertizarea: „Adevărat îţi spun că astăzi, chiar în noaptea aceasta, înainte ca să cânte cocoşul de două ori, te vei lepăda de Mine de trei ori.” „Dar Petru I-a zis cu şi mai multă tărie: «Chiar dacă ar trebui să mor împreună cu Tine, tot nu mă voi lepăda de Tine.» Şi toţi ceilalţi au spus acelaşi lucru” (Marcu 14:29-31). În încrederea lor în sine, au tăgăduit cuvintele repetate de Acela care ştia totul. Ei nu erau pregătiţi să dea piept cu încercarea; numai atunci când avea să-i doboare ispita, urmau să-şi dea seama de slăbiciunea lor.
Când Petru spunea că-L va urma pe Domnul său chiar şi la închisoare şi la moarte, aşa se şi gândea să facă, dar el nu se cunoştea pe sine. În ascunzişurile inimii lui, erau elemente de răutate pe care împrejurările urmau să le scoată în evidenţă. Dacă el nu-şi dădea seama de pericolul în care se afla, lucrurile acestea puteau să-l ducă la ruină veşnică. Mântuitorul a văzut în el o iubire de sine şi o siguranţă care urmau să copleşească până şi iubirea pentru Hristos. În experienţa lui se manifestaseră multă slăbiciune, multe păcate nerăstignite, un duh de nepăsare, un temperament nesfinţit şi o intrare necugetată în ispită. Avertismentele pline de gravitate ale lui Hristos erau o invitaţie la cercetarea inimii. Petru avea nevoie să nu se încreadă în sine, ci să aibă o încredere mai profundă în Hristos. Dacă ar fi primit avertismentul cu umilinţă, L-ar fi rugat pe Păstorul turmei să-Şi apere oaia. Când era gata să se înece pe Marea Galileei, el a strigat: „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14:30). Atunci Domnul Hristos Şi-a întins mâna ca să-l prindă. Tot aşa şi acum, dacă L-ar fi rugat pe Iisus: „Scapă-mă de mine însumi”, El l-ar fi ajutat. Dar Petru simţea că nu era crezut, şi lucrul acesta era prea dureros pentru el. S-a simţit jignit şi de aceea s-a încăpăţânat şi mai mult să se încreadă în sine.
Iisus îi privea cu milă pe ucenici. Nu putea să-i scape de încercare, dar nu voia să-i lase nemângâiaţi. El i-a asigurat că va sfărâma lanţurile mormântului şi că iubirea Sa pentru ei nu va slăbi. „După ce voi învia”, a spus El, „voi merge înaintea voastră în Galileea” (Matei 26:32). Chiar înainte de a se lepăda de El, ei au avut asigurarea că vor fi iertaţi. După moartea şi învierea Sa, au ştiut că erau iertaţi şi scumpi inimii lui Hristos.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Iisus şi ucenicii Săi erau în drum către Ghetsimani, la poalele Muntelui Măslinilor, un loc retras, unde El Se dusese adesea să Se roage. Mântuitorul le explicase ucenicilor misiunea Sa în lume şi legătura spirituală pe care ei trebuiau să o păstreze cu El. Acum, le-a ilustrat învăţătura. Luna lumina strălucitor asupra unei viţe înflorite. Arătându-le-o ucenicilor, Iisus a folosit-o ca simbol.
„Eu sunt adevărata Viţă”, a zis El. În loc să aleagă palmierul plin de graţie, cedrul înalt sau stejarul puternic, Iisus a ales viţa, cu cârceii ei agăţători, ca să Se prezinte pe Sine. Palmierul, cedrul şi stejarul stau prin puterea proprie. Ei n-au nevoie de sprijin. Dar viţa se agaţă de araci şi, în felul acesta, se înalţă către cer. Tot astfel şi Hristos, în natura Lui omenească, avea nevoie de putere dumnezeiască. „De la Mine Însumi nu pot face nimic”, spusese El mai înainte (Ioan 5:30).
„Eu sunt adevărata Viţă.” Iudeii consideraseră întotdeauna viţa ca fiind planta cea mai nobilă şi un simbol a tot ce este puternic, minunat şi roditor. Israel fusese reprezentat printr-o vie pe care Dumnezeu o plantase în țara făgăduită. Iudeii îşi întemeiaseră nădejdea de mântuire pe legăturile lor cu Israel. Dar Iisus a zis: „Eu sunt adevărata Viţă.” Să nu credeţi că datorită legăturii voastre cu Israel puteţi ajunge părtaşi la viaţa lui Dumnezeu şi moştenitori ai făgăduinţei Lui. Numai prin Mine se primeşte viaţa spirituală.
„Eu sunt adevărata Viţă şi Tatăl Meu este Vierul.” Părintele ceresc sădise această Viţă de soi bun pe dealurile Palestinei şi El Însuşi fusese Viticultorul. Mulţi erau atraşi de frumuseţea acestei Viţe şi recunoscuseră obârşia ei dumnezeiască. Dar, pentru conducătorii lui Israel, Iisus era ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. Au luat Viţa, au zdrobit-o şi au călcat-o în picioarele lor nesfinte. Gândul lor era să o nimicească pentru totdeauna. Dar Stăpânul ceresc nu pierduse niciodată din vedere Viţa Sa. După ce oamenii ajunseseră să creadă că au nimicit-o, El a luat-o şi a răsădit-o de cealaltă parte a zidului. Tulpina de viţă nu se mai vedea. Ea era ascunsă de atacurile crude ale oamenilor. Dar mlădiţele Viţei atârnau peste zid. Ele trebuiau să facă Viţa cunoscută. Prin ele se mai puteau altoi şi alte ramuri în Viţă. Din ele a ieşit rod. Roadele lor îmbelşugate au fost culese de trecători.
„Eu sunt Viţa, voi sunteţi mlădiţele”, a zis Hristos către ucenici. Cu toate că avea să fie despărţit de ei, unirea spirituală cu El rămânea neschimbată. Legătura care este între mlădiţă şi viţă, a zis El, reprezintă legăturile voastre cu Mine. Altoiul este înfipt în viţa cea vie şi apoi creşte în tulpină, legându-se fibră cu fibră şi nervură cu nervură. Viaţa viţei devine viaţa mlădiţei. Tot aşa şi sufletul care era mort în nelegiuiri şi păcate primeşte viaţă prin legătura cu Hristos. Legătura cu El se face prin credinţa în El ca Mântuitor personal. Păcătosul îşi uneşte slăbiciunea lui cu tăria lui Hristos, goliciunea lui cu plinătatea lui Hristos, nimicnicia lui cu puterea dăinuitoare a lui Hristos. El are gândul lui Hristos. Natura omenească a lui Hristos a atins natura noastră omenească şi natura noastră omenească a atins divinitatea. În felul acesta, cu ajutorul Duhului Sfânt, omul ajunge să primească natura dumnezeiască. El este primit în Cel Preaiubit.
Această unire cu Hristos, odată realizată, trebuie păstrată. Hristos a zis: „Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi. După cum mlădiţa nu poate aduce rod de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi nu puteţi aduce rod dacă nu rămâneţi în Mine.” Aceasta nu este o atingere întâmplătoare şi nici o legătură din când în când. Mlădiţa ajunge parte integrantă din viţă. Revărsarea de viaţă, de tărie şi putere de rodire de la rădăcină la ramuri nu este împiedicată de nimic şi este neîntreruptă. Despărţită de viţă, mlădiţa nu poate să trăiască. Nici voi, a zis Iisus, nu puteţi trăi despărţiţi de Mine. Viaţa pe care aţi primit-o de la Mine nu poate fi păstrată decât printr-o legătură neîntreruptă. Fără Mine nu puteţi birui niciun păcat şi nu puteţi să vă împotriviţi niciunei ispite.
„Rămâneţi în Mine şi Eu voi rămâne în voi.” A rămâne în Hristos înseamnă a primi fără încetare Duhul Lui şi a trăi o viaţă de supunere fără rezerve în slujba Lui. Canalul de legătură între om şi Dumnezeu trebuie să fie deschis continuu. După cum mlădiţa îşi trage neîntrerupt seva din viţa-de-vie, tot astfel şi noi trebuie să ne prindem de Iisus şi să primim de la El, prin credinţă, tăria şi desăvârşirea Lui de caracter.
Rădăcina îşi trimite hrana prin ramuri până la cea mai slabă mlădiţă. Tot aşa şi Hristos îi trimite fiecărui credincios putere spirituală. Atâta vreme cât sufletul este unit cu Hristos, nu este în pericol să se ofilească sau să se strice.
Viaţa viţei se va arăta prin rodul bogat de pe mlădiţe. „Cine rămâne în Mine şi în cine rămân Eu aduce mult rod, căci despărţiţi de Mine, nu puteţi face nimic.” Când trăim prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, se vor manifesta în noi roadele Duhului Sfânt; nu va lipsi niciuna.
„Tatăl Meu este Viticultorul. Pe orice mlădiţă care este în Mine şi nu aduce rod, El o taie.” Chiar dacă pe dinafară s-ar părea că altoiul este unit cu viţa, se poate să nu aibă o legătură vitală cu ea. În cazul acesta, nu poate să se arate nici creştere, nici rodire. Tot astfel poate să fie o legătură aparentă cu Hristos, dar fără o unire adevărată cu El, prin credinţă. Oricine poate să intre în biserică prin mărturisire de credinţă, dar numai caracterul şi purtarea arată dacă este în legătură cu Hristos. Dacă nu aduc rod, astfel de oameni sunt ramuri amăgitoare. Faptul că sunt despărţiţi de Hristos aduce după sine o ruină totală, cum e aceea reprezentată prin mlădiţa moartă. „Dacă nu rămâne cineva în Mine, este aruncat afară, ca mlădiţa neroditoare, şi se usucă, apoi mlădiţele uscate sunt strânse, aruncate în foc şi ard.”
„Şi pe orice mlădiţă care aduce rod, o curăţeşte ca să aducă şi mai mult rod.” Din cei doisprezece care Îl urmaseră pe Iisus, unul, care se asemăna cu mlădiţa uscată, urma să fie îndepărtat, iar restul trebuia să treacă pe sub cosorul încercărilor amare. Plin de duioşie, Iisus le-a explicat ucenicilor scopul Viticultorului. Curăţirea aduce durere, dar lucrarea de tăiere este făcută de Tatăl. El nu lucrează cu o mână lipsită de dibăcie sau cu o inimă nepăsătoare. Unele mlădiţe se întind pe pământ – acestea trebuie să fie liberate de lucrurile pământeşti de care s-au prins cu cârceii lor. Ele trebuie să se îndrepte către cer şi să se sprijine pe Dumnezeu. Frunzişul prea îmbelşugat, care atrage curentul de viaţă şi nu-l lasă să ajungă la roade, trebuie să fie tăiat. Tot ce a crescut peste măsură trebuie să fie îndepărtat, pentru a face loc razelor vindecătoare ale Soarelui Neprihănirii. Stăpânul Viei taie tot ce a crescut nepotrivit şi este dăunător, pentru ca roadele să fie mai bogate şi mai abundente.
„Dacă aduceţi mult rod”, a zis Hristos, „prin aceasta Tatăl Meu va fi proslăvit”. Dumnezeu doreşte să manifeste prin tine sfinţenia, bunătatea şi mila caracterului Său. Cu toate acestea, Mântuitorul nu cere de la ucenici să se chinuiască pentru a aduce rod. El le spune să rămână în El. „Dacă rămâneţi în Mine”, zice El, „şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da.” Hristos rămâne în urmaşii Săi prin Cuvânt. Legătura aceasta este tot atât de vitală ca aceea reprezentată prin a mânca trupul Său şi a bea sângele Său. Cuvintele lui Hristos sunt duh şi viaţă. Primindu-le, primiţi viaţa Viţei. Voi trăiţi „prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu” (Matei 4:4). Viaţa lui Hristos ajunsă în voi dă naştere aceloraşi roade ca şi în El. Dacă trăiţi în Hristos, dacă vă alipiţi de Hristos, dacă sunteţi sprijiniţi de Hristos şi vă trageţi hrana din Hristos, veţi aduce roade ca Hristos.
Dorinţa cea mare pe care Hristos Şi-a exprimat-o la această ultimă întâlnire cu ucenicii era ca ei să se iubească unii pe alţii aşa cum îi iubise El. Despre lucrul acesta le vorbise de multe ori: „Vă poruncesc”, le repetase El adesea, „să vă iubiţi unii pe alţii”. Cele dintâi cuvinte pe care le-a rostit după ce a fost singur cu ei în camera de sus au fost: „Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii.” Porunca aceasta era nouă pentru ucenici, deoarece ei nu se iubiseră unii pe alţii aşa cum îi iubise Hristos. El a văzut că ei trebuie să fie stăpâniţi de idei şi îndemnuri noi, că trebuie să trăiască după principii noi; prin viaţa şi moartea lui Hristos, ei trebuiau să ajungă la o nouă înţelegere a iubirii. Porunca de a se iubi unii pe alţii avea un înţeles nou în lumina jertfei Sale. Toată lucrarea harului este o slujire continuă, plină de iubire şi de eforturi făcute cu jertfire de sine. În tot timpul cât Hristos a fost pe pământ, iubirea lui Dumnezeu se revărsa de la El în râuri nestăvilite. Toţi cei plini de Duhul Lui vor iubi aşa cum a iubit El. Acelaşi principiu care Îl îndemna pe Hristos la lucru îi va îndemna şi pe ei în legăturile lor unul cu altul.