Chinul Domnului Hristos n-a încetat, dar descurajarea şi dezamăgirea L-au lăsat. Furtuna n-a scăzut în niciun fel în intensitate, dar El, care era obiectul dezlănţuirii ei, a fost întărit pentru a face faţă furiei furtunii. El a rămas calm şi senin. O pace cerească se odihnea pe faţa Lui pătată de sânge. El a îndurat ceea ce nicio fiinţă omenească nu va putea îndura vreodată, căci El a gustat suferinţele morţii pentru fiecare om.
Ucenicii, care dormeau, au fost treziţi deodată de lumina care-L înconjura pe Mântuitorul. Ei l-au văzut pe înger aplecat peste Stăpânul lor întins la pământ. L-au văzut ridicând capul Mântuitorului pe pieptul său şi îndreptându-L spre ceruri. I-au auzit vocea, asemenea unei muzici plăcute, rostind cuvinte de mângâiere şi speranţă. Ucenicii şi-au reamintit scena de pe Muntele Schimbării la Faţă. Ei şi-au amintit de slava care-L înconjurase pe Iisus în templu, precum şi de glasul lui Dumnezeu care vorbea din nor. Acum, aceeaşi slavă a fost descoperită din nou şi nu se mai temeau deloc pentru Învăţătorul lor. El Se afla în grija lui Dumnezeu – un înger puternic fusese trimis ca să-L ocrotească. Din nou, ucenicii, în oboseala lor, au căzut în toropeala aceea stranie, care i-a copleşit. Şi, din nou, Domnul Hristos i-a găsit dormind.
Privindu-i cu amărăciune, El a zis: „Dormiţi de acum şi odihniţi-vă! […] Iată că a venit ceasul ca Fiul omului să fie dat în mâinile păcătoşilor” (Matei 26:45).
Chiar atunci când rostea aceste cuvinte, El a auzit paşii gloatei care-L căuta şi a spus: „Sculaţi-vă, haide să mergem; iată că se apropie vânzătorul” (Matei 26:46).
Nicio urmă a chinului de moarte prin care trecuse nu se mai vedea când Domnul Hristos a pornit să-l întâmpine pe vânzătorul Său. Stând în fruntea ucenicilor Săi, El a zis: „Pe cine căutaţi?” Răspunsul a fost: „Pe Iisus din Nazaret”. Iisus a zis: „Eu sunt!” (Ioan 18:4-8). Când au fost rostite aceste cuvinte, îngerul care-I slujise lui Iisus cu puţin înainte s-a aşezat între El şi gloată. O lumină cerească a făcut ca faţa Mântuitorului să strălucească şi ceva în formă de porumbel L-a umbrit. În prezenţa acestei slave divine, gloata ucigaşă n-a putut să stea în picioare nici măcar o singură clipă. Preoţii, mai-marii, soldaţii şi chiar Iuda s-au dat înapoi clătinându-se şi au căzut ca morţi la pământ.
Îngerul s-a retras şi lumina a dispărut. Domnul Hristos avusese ocazia să scape, dar El a rămas calm şi stăpân pe Sine, ca Unul care fusese glorificat. El stătea în mijlocul acelei cete înrăite, care era acum căzută neputincioasă la picioarele Sale. Ucenicii priveau în tăcere, plini de uimire şi teamă.
Dar scena s-a schimbat repede. Gloata s-a ridicat în picioare. Soldaţii romani, preoţii şi Iuda s-au strâns în jurul Domnului Iisus. Se simţeau ruşinaţi de slăbiciunea lor, temându-se că El ar putea să le scape. Din nou, Răscumpărătorul le-a pus întrebarea: „Pe cine căutaţi?” Acum, ei aveau dovada faptului că Acela care stătea înaintea lor era Fiul lui Dumnezeu, dar nu s-au lăsat convinşi. La întrebarea: „Pe cine căutaţi?”, au răspuns iarăşi: „Pe Iisus din Nazaret!” Atunci, Mântuitorul le-a spus: „V-am spus că Eu sunt. Deci, dacă Mă căutaţi pe Mine, lăsaţi pe aceştia să se ducă” (Ioan 18:8) – şi a arătat spre ucenicii Săi. El ştia cât de slabă le era credinţa şi a căutat să-i ocrotească de ispite şi încercări. Pentru ei, El era gata să Se sacrifice.
Iuda, trădătorul, n-a uitat rolul pe care îl avea de jucat. Când gloata a pătruns în grădină, el a condus-o. Era urmat îndeaproape de marele-preot. Iuda stabilise un semn pentru cei care Îl urmăreau pe Domnul Iisus, spunând: „Pe care-L voi săruta eu, Acela este; să puneţi mâna pe El” (Matei 26:48). Acum, el se făcea că nu are niciun amestec cu ei. Apropiindu-se de Domnul Hristos, el I-a luat mâna, semn al unei familiare prietenii. Rostind: „Plecăciune, Învăţătorule”, el L-a sărutat de repetate ori, prefăcându-se că plânge, ca şi când ar fi simţit împreună cu El în primejdia în care Se afla.
Domnul Hristos i-a spus: „Prietene, ce ai venit să faci, fă!” Vocea Lui tremura de durere atunci când a adăugat: „Iudo, cu o sărutare vinzi tu pe Fiul omului?” Această întrebare ar fi trebuit să trezească conştiinţa trădătorului şi să atingă inima lui împietrită, dar onoarea, credincioşia şi sensibilitatea milei omeneşti îl părăsiseră. Stătea plin de îndrăzneală şi sfidător, fără să manifeste vreo dispoziţie de a-şi schimba atitudinea. Se predase lui Satana şi nu mai avea nicio putere de a-i rezista. Iisus n-a refuzat sărutarea vânzătorului.
Gloata a devenit mai îndrăzneaţă atunci când a văzut că Iuda L-a atins pe Cel care, numai cu puţin timp înainte, fusese glorificat înaintea ochilor tuturor. Atunci au pus mâna pe Iisus şi au legat acele mâini preţioase, care au fost întotdeauna folosite pentru săvârşirea binelui.
Ucenicii s-au gândit că Stăpânul lor nu va îngădui să fie luat, că aceeaşi putere care a făcut mulţimea să cadă ca nişte oameni morţi îi va face neputincioşi până când Domnul Hristos şi tovarăşii Săi vor scăpa. Ei au fost însă dezamăgiţi şi chiar indignaţi când au văzut frânghiile aduse pentru a lega mâinile Aceluia pe care ei Îl iubeau. În mânia sa, Petru a scos repede sabia şi a încercat să-L apere pe Domnul său, dar n-a făcut decât să taie urechea slujitorului marelui-preot. Când a văzut ce s-a întâmplat, Domnul Hristos Şi-a dezlegat mâinile, deşi era ţinut cu străşnicie de soldaţii romani, şi, spunând: „Lăsaţi-i! Până aici!”, S-a atins de urechea rănită şi ea s-a vindecat imediat. Apoi, i-a spus lui Petru: „Pune-ţi sabia la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia de sabie vor pieri. Crezi că n-aş putea să rog pe Tatăl Meu, care Mi-ar pune îndată la îndemână mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri?”, o legiune pentru fiecare ucenic. De ce oare, gândeau ucenicii, nu Se salvează pe Sine şi nu ne salvează şi pe noi? Răspunzând gândurilor lor nemărturisite, El a adăugat: „Dar cum se vor împlini Scripturile, care zic că aşa trebuie să se întâmple? Nu voi bea paharul pe care Mi l-a dat Tatăl să-l beau?” (Luca 22:51; Matei 26:52-54; Ioan 18:11).
Demnitatea oficială pe care o aveau nu-i împiedicase pe conducătorii iudei să li se alăture urmăritorilor lui Iisus. Arestarea Sa era o problemă prea importantă ca să fie încredinţată unor subalterni; preoţii vicleni şi mai-marii norodului s-au unit cu poliţia templului şi cu oamenii fără căpătâi şi l-au urmat pe Iuda în Ghetsimani. Cu ce societate se uniseră aceşti demnitari – o gloată doritoare de senzaţii tari, înarmată cu tot felul de unelte, ca şi când ar fi urmărit o fiară sălbatică!
Întorcându-Se către preoţii şi bătrânii norodului, Domnul Hristos Şi-a fixat privirea cercetătoare asupra lor. Ei nu aveau să uite toată viaţa cuvintele pe care le-a rostit El atunci. Au fost asemenea unor săgeţi ascuţite ale Celui Atotputernic. Cu demnitate, El a spus: „Aţi ieşit ca după un tâlhar, cu săbii şi cu ciomege, ca să Mă prindeţi. În toate zilele şedeam în mijlocul vostru şi învăţam norodul în templu, şi n-aţi pus mâna pe Mine.” Noaptea este mult mai potrivită pentru lucrarea voastră. „Dar acesta este ceasul vostru şi puterea întunericului” (Matei 26:55; Luca 22:53).
Ucenicii au fost înspăimântaţi când au văzut că Domnul Hristos îngăduie să fie prins şi legat. Au fost jigniţi de faptul că atât El, cât şi ei aveau să sufere această umilinţă. Nu puteau înţelege purtarea Lui şi L-au învinovăţit pentru faptul că S-a supus gloatei. În teama şi indignarea lor, Petru a propus să se salveze singuri. Urmând această sugestie, „toţi ucenicii L-au părăsit şi au fugit” (Matei 26:56). Dar Domnul Hristos prevăzuse această fugă a lor: „Iată”, a spus El, „că vine ceasul, şi a şi venit, când veţi fi risipiţi fiecare la ale lui şi pe Mine Mă veţi lăsa singur, dar nu sunt singur, căci Tatăl Meu este cu Mine” (Ioan 16:32).