- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
„Îi vor pune numele Emanuel… «Dumnezeu cu noi.»” „Lumina cunoştinţei slavei lui Dumnezeu” se vede „pe faţa lui Iisus Hristos”. Din zilele veşniciei, Domnul Iisus Hristos era una cu Tatăl; El era „chipul lui Dumnezeu”, chipul măreţiei şi maiestăţii Sale, „strălucirea slavei Lui”. Şi tocmai pentru a manifesta această slavă a venit El în lumea noastră. El a venit pe acest pământ întunecat de păcat ca să descopere lumina iubirii lui Dumnezeu, pentru a fi „Dumnezeu cu noi”. De aceea, despre El s-a profetizat că „Îi vor pune numele Emanuel”.
Venind să locuiască aici, cu noi, Iisus avea să-L descopere pe Dumnezeu atât oamenilor, cât şi îngerilor. El era Cuvântul lui Dumnezeu – gândul lui Dumnezeu făcut să se audă. În rugăciunea pentru ucenicii Săi, El spunea: „Le-am făcut cunoscut Numele Tău” – „plin de îndurare şi milostiv, îndelung răbdător, plin de bunătate şi adevăr” – „ca iubirea cu care M-ai iubit Tu să fie în ei şi Eu în ei”. Dar descoperirea aceasta n-a fost dată numai copiilor Săi de pe pământ. Mica noastră lume este cartea de studiu a universului. Scopul minunat al harului lui Dumnezeu, taina iubirii răscumpărătoare, constituie subiectul pe care îngerii doresc să-l adâncească şi care va fi studiul lor de-a lungul veacurilor nesfârşite. Atât cei răscumpăraţi, cât şi fiinţele necăzute vor descoperi în crucea lui Hristos ştiinţa şi cântecul lor. Se va vedea că slava ce străluceşte pe faţa lui Iisus este slava iubirii care se jertfeşte pe sine. În lumina de la Calvar se va vedea că legea iubirii care renunţă la sine este legea vieţii pentru pământ şi pentru cer; că iubirea care „nu caută folosul său” îşi are izvorul în inima lui Dumnezeu şi că în Cel blând şi smerit se manifestă caracterul Aceluia care locuieşte în lumina de care niciun om nu se poate apropia.
La început, Dumnezeu Se descoperea prin toate lucrările creaţiei. Hristos a fost Acela care a întins cerurile şi a pus temeliile pământului. Mâna Lui a fost aceea care a aşezat lumile în spaţiu şi a modelat florile câmpului. „El întăreşte munţii prin tăria Lui.” „A Lui este marea, El a făcut-o” (Psalmii 65:6; 95:5). El a fost Cel care a umplut pământul cu frumuseţe şi văzduhul, cu cântece. Şi, pe toate lucrurile de pe pământ, din văzduh şi cer, El a scris mesajul iubirii Tatălui.
Deşi păcatul a mânjit opera desăvârşită a lui Dumnezeu, semnătura aceea încă rămâne. Chiar şi acum, toate lucrurile create proclamă gloria Celui Preaînalt. Nu este nimic, în afară de sufletul egoist al omului, care să trăiască pentru sine. Nicio pasăre care taie văzduhul în zborul ei, niciun animal care se mişcă pe pământ nu trăieşte pentru sine, ci pentru a sluji vieţii altuia. Nu este nicio frunză a pădurii ori firicel firav de iarbă care să nu aibă de făcut o lucrare. Fiecare copac, arbust şi frunză pulsează acel element al vieţii fără de care nici omul, nici animalele n-ar putea trăi; iar omul şi animalele, la rândul lor, slujesc vieţuirii copacului, arbustului şi frunzei. Florile îşi răspândesc parfumul şi îşi expun frumuseţea pentru fericirea omenirii. Soarele îşi revarsă lumina pentru a înveseli nenumărate lumi. Oceanul, el însuşi sursa tuturor izvoarelor şi fântânilor noastre, primeşte torentele de apă de pe întregul pământ, dar primeşte ca să dea. Aburii care se ridică din adâncul său se transformă şi cad în ploi pentru a uda pământul, făcându-l să încolţească şi să înmugurească.
Îngerii slavei se bucură atunci când oferă dragostea şi grija lor neobosită fiinţelor căzute şi nesfinte. Fiinţele cereşti apelează stăruitor la inima oamenilor; ele aduc acestei lumi întunecate lumină din curţile de sus şi, printr-o slujire stăruitoare şi plină de iubire, mişcă sufletul omului, pentru a-l aduce pe cel pierdut în comuniune cu Hristos, legătură care este chiar mai profundă decât cea pe care ele însele o pot cunoaşte.
Dar, lăsând la o parte toate aceste imagini nedesăvârşite, noi Îl vedem pe Dumnezeu în Iisus. Privind la Iisus, vedem că slava Dumnezeului nostru este de a da. „Nu fac nimic de la Mine Însumi”, zice Hristos. „Tatăl, care este viu, M-a trimis pe Mine şi Eu trăiesc prin Tatăl.” „Eu nu caut slava Mea”, ci slava Celui ce M-a trimis (Ioan 8:28; 6:57; 8:50; 7:18). În aceste cuvinte, se face cunoscut marele principiu, care este legea vieţii pentru univers. Domnul Hristos a primit toate lucrurile de la Dumnezeu, însă El a primit ca să dea. Tot aşa procedează El şi în curţile cereşti, în slujirea Sa pentru toate fiinţele create: prin Fiul iubit, viaţa Tatălui se revarsă peste toţi şi tot prin Fiul revine, printr-o slujire voioasă şi de proslăvire, în valuri de iubire, la marele Izvor al tuturor. Şi astfel, prin Hristos, circuitul binefacerilor este complet, reprezentând caracterul Marelui Dătător, legea vieţii.
Chiar în cer, legea aceasta a fost călcată. Originea păcatului este în manifestarea egoismului. Lucifer, heruvimul acoperitor, a dorit să fie cel dintâi din cer. El a căutat să câştige controlul asupra fiinţelor cereşti, să le despartă de Creatorul lor şi să le câştige adorarea pentru sine. De aceea, el L-a prezentat în mod fals pe Dumnezeu, atribuindu-I dorinţa de înălţare de sine. El a căutat să pună în seama Creatorului iubitor trăsăturile sale rele de caracter. În felul acesta i-a înşelat pe îngeri. Tot aşa i-a înşelat şi pe oameni. El i-a făcut să pună la îndoială Cuvântul lui Dumnezeu şi să nu aibă încredere în bunătatea Sa. Pentru că Dumnezeu este un Dumnezeu drept şi de o extraordinară măreţie, Satana i-a determinat să-L considere ca fiind sever şi neiertător. În felul acesta, el i-a convins pe oameni să i se alăture în rebeliune împotriva lui Dumnezeu, şi bezna nenorocirii s-a coborât asupra lumii.
Pământul s-a întunecat din cauza înţelegerii greşite a caracterului lui Dumnezeu. Pentru ca umbrele acestea întunecoase să poată fi luminate, pentru ca lumea să poată fi adusă înapoi la Dumnezeu, puterea înşelătoare a lui Satana trebuia să fie sfărâmată. Acest lucru nu putea fi făcut prin forţă. Exercitarea forţei este contrară principiilor de guvernământ ale lui Dumnezeu. El doreşte numai o slujire din iubire, şi iubirea nu poate fi impusă. Ea nu poate fi câştigată prin forţă sau autoritate. Numai prin iubire se trezeşte iubirea. A-L cunoaşte pe Dumnezeu înseamnă a-L iubi. Caracterul Său trebuie să fie manifestat în contrast cu caracterul lui Satana. Această lucrare o putea face numai o singură Fiinţă din tot universul. Numai Acela care cunoştea înălţimea şi adâncimea iubirii lui Dumnezeu o putea face cunoscută. Peste noaptea întunecată a lumii trebuia să răsară Soarele Neprihănirii, „şi tămăduirea va fi sub aripile Lui” (Maleahi 4:2).
Planul pentru răscumpărarea noastră n-a fost o soluție ulterioară, un plan alcătuit după căderea lui Adam, ci a fost o descoperire a „tainei care a fost ţinută ascunsă timp de veacuri” (Romani 16:25). A fost o dezvăluire a principiilor care, din veacuri veşnice, sunt temelia tronului lui Dumnezeu. De la început, Dumnezeu şi Hristos au ştiut de apostazia lui Satana şi de căderea omului prin puterea înşelătoare a celui rău. Dumnezeu n-a ordonat ca păcatul să ia fiinţă, dar i-a prevăzut existenţa şi a luat măsuri ca să întâmpine această teribilă situaţie. Atât de mare a fost iubirea Sa pentru lume, încât S-a hotărât să-L dea pe unicul Său Fiu, „pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică” (Ioan 3:16).
Lucifer zisese: „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de stelele lui Dumnezeu… voi fi ca Cel Preaînalt” (Isaia 14:13,14). Dar Hristos, deşi „avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-Se asemenea oamenilor” (Filipeni 2:6,7).
Acesta a fost un sacrificiu de bunăvoie. Iisus ar fi putut rămâne alături de Tatăl. Ar fi putut păstra gloria cerească şi închinarea îngerilor. Dar El a ales să dea sceptrul înapoi, în mâinile Tatălui, şi să coboare de pe tronul universului, ca să poată aduce lumină celor cuprinşi de întuneric şi viaţă celor ce pier.
Acum două mii de ani, o voce cu o semnificaţie tainică s-a auzit în cer, de la tronul lui Dumnezeu: „Iată-Mă că vin.” „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos, ci Mi-ai pregătit un trup… Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!” (Evrei 10:5-7). În aceste cuvinte, se anunţă împlinirea scopului care fusese ascuns din veacuri veşnice. Hristos era gata să vină în lumea noastră şi să Se întrupeze. El zicea: „Tu Mi-ai pregătit un trup.” Dacă El S-ar fi arătat în slava Sa, pe care o avea împreună cu Tatăl înainte de a fi lumea, noi n-am fi putut suporta lumina prezenţei Sale. Ca noi să o putem privi fără să fim nimiciţi, manifestarea slavei Sale a fost acoperită. Divinitatea Sa a fost învăluită în corp omenesc – slava invizibilă, în chip omenesc, vizibil.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Această ţintă măreaţă fusese prefigurată prin tipuri şi simboluri. Rugul arzând, în care Hristos i S-a arătat lui Moise, Îl descoperea pe Dumnezeu. Simbolul ales pentru a reprezenta Divinitatea era un tufiş neînsemnat care, aparent, n-avea nicio atracţie. Acesta însă Îl cuprindea pe Cel Infinit. Dumnezeul atotîndurător Şi-a ascuns slava într-o înfăţişare foarte umilă, pentru ca Moise să o poată privi şi să trăiască. Tot aşa, în stâlpul de nor ziua şi în stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu, vorbindu-i lui Israel, le descoperea oamenilor voinţa Sa şi le acorda harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Sa, învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiţi să le poată privi. În acelaşi mod, Hristos urma să vină în „trupul stării noastre smerite” (Filipeni 3:21), „făcându-Se asemenea oamenilor”. În ochii lumii, El n-avea nicio frumuseţe ca ei să-L dorească, şi totuşi El era Dumnezeu întrupat, Lumina cerului şi a pământului. Slava Sa era învăluită, măreţia şi maiestatea Sa erau ascunse, ca El să Se poată apropia de oamenii întristaţi şi ispitiţi.
Dumnezeu i-a poruncit lui Moise pentru Israel: „Să-Mi facă un locaş sfânt şi Eu voi locui în mijlocul lor” (Exodul 25:8) şi El a locuit în sanctuar, în mijlocul poporului Său. În tot timpul călătoriei lor obositoare prin pustiu, simbolul prezenţei Sale a fost cu ei. Tot aşa, Hristos Şi-a aşezat sălaşul în mijlocul taberei noastre omeneşti. El Şi-a întins cortul alături de corturile oamenilor, ca El să poată locui între noi şi să ne familiarizeze cu caracterul şi viaţa Sa divină. „Şi Cuvântul S-a făcut trup şi a locuit printre noi, plin de har şi de adevăr. Şi noi am privit slava Lui, o slavă întocmai ca slava singurului născut din Tatăl” (Ioan 1:14).
De când Iisus a venit să locuiască împreună cu noi, ştim că Dumnezeu cunoaşte încercările noastre şi are compasiune pentru noi în suferinţele noastre. Fiecare fiu şi fiică a lui Adam poate înţelege că divinul nostru Creator este prietenul păcătoşilor, deoarece, în fiecare învăţătură despre har, în fiecare făgăduinţă a bucuriei, în fiecare acţiune a iubirii, în fiecare atracţie divină prezentată în viaţa Mântuitorului pe pământ, noi vedem pe „Dumnezeu cu noi”.
Satana înfăţişează legea iubirii lui Dumnezeu ca pe o lege a egoismului. El susţine că este imposibil să ascultăm de preceptele ei. Căderea primilor noştri părinţi este pusă de el în sarcina Creatorului, cu toate nenorocirile care au rezultat din ea, determinându-i pe oameni să-L privească pe Dumnezeu ca autor al păcatului, al suferinţei şi al morţii. Iisus avea să demaşte această înşelăciune. Ca unul dintre noi, El trebuia să dea un exemplu de ascultare. Pentru aceasta, El a luat asupra Sa natura noastră şi a trecut prin experienţele noastre. „Prin urmare, a trebuit să Se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile” (Evrei 2:17). Dacă noi am avea de suportat ceva ce Iisus n-a îndurat, în acest punct, Satana ar prezenta puterea lui Dumnezeu ca fiind insuficientă pentru noi. De aceea, Iisus „în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat” (Evrei 4:15). El a îndurat toate încercările la care suntem supuşi noi. Şi El n-a exercitat în folosul Său nicio putere care să nu ne fie oferită şi nouă în dar. Ca om, El a înfruntat ispita şi a biruit cu puterea pe care I-a dat-o Dumnezeu. El zice: „Vreau să fac voia Ta, Dumnezeule, şi Legea Ta este în fundul inimii Mele” (Psalmii 40:8). În timp ce umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecându-i pe toţi cei chinuiţi de Satana, El le-a explicat oamenilor caracterul Legii lui Dumnezeu şi natura slujirii Sale. Viaţa Sa dovedeşte că este cu putinţă ca şi noi să ascultăm de Legea lui Dumnezeu.
Prin natura Sa omenească, Hristos a intrat în contact cu omenirea; prin divinitatea Sa, El stăpâneşte pe tronul lui Dumnezeu. Ca Fiu al omului, El ne-a dat un exemplu de ascultare; ca Fiul al lui Dumnezeu, El ne dă putere să ascultăm. Hristos a fost Cel care, din rugul de pe muntele Horeb, i-a vorbit lui Moise, zicând: „Eu sunt Cel ce sunt”… „Vei răspunde copiilor lui Israel astfel: «Cel ce se numeşte Eu sunt m-a trimis la voi»” (Exodul 3:14). Aceasta a fost garanţia eliberării lui Israel. De aceea, când a devenit „asemenea oamenilor”, El Însuşi a declarat: „Eu sunt.” Pruncul din Betleem, blândul şi umilul Mântuitor, este Dumnezeu „arătat în trup” (1 Timotei 3:16). Şi nouă ne spune astăzi: „Eu sunt Păstorul cel bun.” „Eu sunt Pâinea vie.” „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.” „Toată puterea Mi-a fost dată în cer şi pe pământ” (Ioan 10:11; 6:51; 14:6; Matei 28:18). Eu sunt garanția fiecărei făgăduinţe. Eu sunt, nu te teme! „Dumnezeu cu noi” este certitudinea eliberării noastre din păcat, asigurarea puterii noastre de a asculta de Legea cerului.
Umilindu-Se pentru a lua asupra Sa natura omenească, Hristos a manifestat un caracter opus caracterului lui Satana. Dar El a coborât încă şi mai jos pe cărarea umilinţei. „La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce” (Filipeni 2:8). După cum marele-preot punea la o parte strălucitoarele sale veşminte preoţeşti şi slujea în îmbrăcămintea de pânză albă a preotului obişnuit, tot aşa şi Hristos a luat înfăţişare de slujitor şi a adus sacrificiul, El Însuşi fiind preotul şi tot El fiind şi jertfa. „Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El” (Isaia 53:5).
Hristos a fost tratat aşa cum merităm noi, pentru ca noi să putem fi trataţi aşa cum merită El. El a fost condamnat pentru păcatele noastre, la care El n-a contribuit cu nimic, pentru ca noi să putem fi îndreptăţiţi prin neprihănirea Lui, la care noi n-am contribuit cu nimic. El a suferit moartea care era a noastră, ca noi să putem primi viaţa care era a Lui. „Prin rănile Lui suntem tămăduiţi.”
Prin viaţa şi moartea Sa, Hristos a făcut chiar mai mult decât să îndrepte stricăciunile produse de păcat. Scopul lui Satana era acela de a produce o despărţire veşnică între Dumnezeu şi om, însă, în Hristos, ajungem mult mai strâns uniţi cu Dumnezeu decât dacă n-am fi căzut niciodată în păcat. Luând natura noastră, Mântuitorul S-a legat de omenire cu o legătură ce nu se va rupe niciodată. El este legat de noi pentru veşnicie. „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu” (Ioan 3:16). El L-a dat nu numai ca să poarte păcatele noastre şi să moară ca sacrificiu pentru noi, ci El L-a oferit neamului omenesc decăzut. Ca să ne asigure de planul Său de pace, care nu se poate schimba, Dumnezeu L-a dat pe singurul Său Fiu să devină membru al familiei omeneşti şi să păstreze pentru totdeauna natura Sa omenească. Aceasta era garanţia că Dumnezeu Îşi va împlini Cuvântul. „Un Copil ni s-a născut, un Fiu ni s-a dat şi domnia va fi pe umărul Lui.” Dumnezeu a adoptat natura omenească în persoana Fiului Său şi apoi a dus-o în cerul preaînalt. „Fiul omului” este Cel care are parte la tronul universului. „Fiul omului” este Acela pe care-L vor numi: „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 9:6). Eu sunt este Mijlocitorul între Dumnezeu şi neamul omenesc, unindu-i prin mâinile Sale întinse. Acela care este „sfânt, nevinovat, fără pată, despărţit de păcătoşi” nu Se ruşinează să ne numească fraţi (Evrei 7:26; 2:11). În Hristos, familia pământească şi familia cerească sunt legate. Hristos glorificat este Fratele nostru. Cerul este înveșmântat în corp omenesc şi neamul omenesc este cuprins în sânul Iubirii Infinite.
Dumnezeu zice despre poporul Său: „Căci ei sunt pietrele cununii împărăteşti, care vor străluci în ţara Sa! O, cât sunt de înfloritori! Cât sunt de frumoşi!” (Zaharia 9:16,17). Măreţia celor răscumpăraţi va fi o mărturie veşnică a îndurării lui Dumnezeu. El va arăta „în veacurile viitoare nemărginita bogăţie a harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Iisus”, „pentru ca domniile şi stăpânirile din locurile cereşti să cunoască azi, prin biserică, înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu, după planul veşnic pe care l-a făcut în Hristos Iisus, Domnul nostru” (Efeseni 2:7; 3:10,11).
Prin lucrarea de răscumpărare a lui Hristos se recunoaşte justeţea guvernării lui Dumnezeu. Cel Atotputernic este făcut cunoscut ca fiind Dumnezeul iubirii. Acuzaţiile lui Satana sunt respinse şi caracterul său, demascat. Răzvrătirea nu va mai putea apărea niciodată. Păcatul nu va mai putea pătrunde niciodată în univers. De-a lungul veșniciilor, nimeni nu va mai fi atins de apostazie. Prin jertfirea de sine a iubirii, locuitorii pământului şi ai cerului sunt legaţi de Creatorul lor cu legăturile unirii indisolubile.
Lucrarea de mântuire va fi dusă la bun sfârșit. În locul unde păcatul s-a înmulţit, harul lui Dumnezeu se înmulţeşte şi mai mult. Pământul însuşi, chiar locul acela pe care Satana îl pretinde a fi al lui, urmează să fie nu numai răscumpărat, ci şi făcut să strălucească de slavă. Mica noastră lume, devenită sub blestemul păcatului singura pată neagră în măreaţa Sa creaţie, va fi onorată mai mult decât toate celelalte lumi din universul lui Dumnezeu. Aici, unde Fiul lui Dumnezeu a locuit în trup omenesc, unde Împăratul slavei a trăit, a suferit şi a murit – aici, când El va face toate lucrurile noi, va fi cortul lui Dumnezeu cu oamenii şi „El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor” (Apocalipsa 21:3). Iar prin veacurile nesfârşite, când cei răscumpăraţi vor umbla în lumina Domnului, ei Îl vor preamări pentru darul Său nespus de mare – Emanuel, „Dumnezeu cu noi”.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Bine te-am regăsit printre cititorii fideli!
Bine ai venit, dacă tocmai ai dat primele pagini din proiectul O pagină pe zi!
Capitolul 1 – „Dumnezeu cu noi” s-a încheiat ieri, așa că astăzi primești primul test, dacă dorești să participi și în acest fel la acest proiect. Iată link-ul pentru test - https://forms.gle/Qqe3CCW7WnQqgQJz5
După ce trimiți răspunsurile tale, nu uita să citești capitolul 2 din cartea Viața lui Isus – Poporul ales
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Timp de peste o mie de ani, poporul iudeu aşteptase venirea Mântuitorului. Acesta era evenimentul de care iudeii îşi legaseră speranţele lor cele mai strălucite. Ei puseseră numele Lui în cântec şi profeţie, în slujba templului şi în rugăciunea de acasă. Şi, cu toate acestea, la venirea Sa, ei nu L-au cunoscut. Preaiubitul cerului era pentru ei „ca un Lăstar care iese dintr-un pământ uscat. N-avea nici frumuseţe, nici strălucire” şi n-au văzut în El frumuseţea pentru care să-L dorească. „A venit la ai Săi, şi ai Săi nu L-au primit” (Isaia 53:2; Ioan 1:11).
Cu toate acestea, Dumnezeu îi alesese pe copiii lui Israel. Chemarea lor fusese aceea de a păstra între oameni cunoaşterea Legii Sale şi a simbolurilor şi profeţiilor care arătau spre Mântuitorul. El a dorit ca ei să devină izvoare de mântuire pentru lume. Ceea ce a fost Avraam pe pământul pribegiei sale, ceea ce au fost Iosif în Egipt şi Daniel la curţile din Babilon, poporul evreu trebuia să fie pentru toate naţiunile. El trebuia să li-L descopere oamenilor pe Dumnezeu.
În chemarea adresată lui Avraam, Domnul a zis: „Te voi binecuvânta… şi vei fi o binecuvântare… şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine” (Geneza 12:2,3). Aceeaşi învăţătură a fost redată prin profeţi. Chiar după ce fusese decimat de război şi robie, lui Israel i s-a dat făgăduinţa aceasta: „Rămăşiţa lui Iacov va fi în mijlocul multor popoare ca o rouă care vine de la Domnul, ca ploaia măruntă pe iarbă, care nu se bizuie pe nimeni şi nu atârnă de copiii oamenilor” (Mica 5:7). Cu privire la Templul din Ierusalim, Domnul a declarat prin Isaia: „Casa Mea se va numi o casă de rugăciune pentru toate popoarele” (Isaia 56:7).
Dar israeliţii şi-au pus nădejdea într-o mărire lumească. De la intrarea lor în ţara Canaan, ei s-au depărtat de poruncile lui Dumnezeu şi au umblat pe căile păgânilor. În zadar le-a trimis Dumnezeu avertizări prin profeţii Săi. În zadar au suferit pedeapsa asupririi păgâne. Fiecare reformă era urmată de o apostazie mai cruntă.
Dacă israeliţii ar fi fost credincioşi faţă de El, Dumnezeu ar fi împlinit planul Său de a le acorda onoare şi mărire. Dacă ei ar fi umblat în căile ascultării, El le-ar fi dat „asupra tuturor neamurilor pe care le-a făcut: întâietate în slavă, în faimă şi în măreţie”. „Toate popoarele vor vedea”, zicea Moise, „că tu porţi Numele Domnului şi se vor teme de tine.” „Popoarele care vor auzi vorbindu-se de toate aceste legi vor zice: «Acest neam mare e un popor cu totul înţelept şi priceput»” (Deuteronomul 26:19; 28:10; 4:6). Dar, din cauza necredinţei lor, planul lui Dumnezeu n-a putut fi adus la îndeplinire decât prin necontenite situaţii de restrişte şi de umilire.
Ei au fost duşi ca robi în Babilon şi risipiți prin ţările păgânilor. În suferinţe, mulţi şi-au reînnoit credincioşia faţă de legământul Său. Atunci când ei îşi agăţau harpele în sălcii şi plângeau după templul cel sfânt, care era pustiit, lumina adevărului se revărsa prin ei şi cunoştinţa de Dumnezeu se răspândea printre popoare. Sistemele păgâne de sacrificiu erau o pervertire a sistemului pe care-l rânduise Dumnezeu şi mulţi păzitori sinceri ai ritualurilor păgâne învăţau de la evrei însemnătatea serviciului poruncit de Dumnezeu şi, prin credinţă, se prindeau de făgăduinţa unui Mântuitor.
Mulţi dintre cei exilaţi au fost persecutaţi. Nu puţini şi-au pierdut viaţa din cauza refuzului lor de a călca Sabatul şi de a ţine sărbătorile păgâne. Cum cei idolatri erau porniţi să distrugă adevărul, Domnul i-a adus pe servii Săi faţă în faţă cu împăraţii şi cârmuitorii, pentru ca aceștia şi poporul lor să poată primi lumina. În repetate rânduri, marii monarhi au fost determinaţi să proclame supremaţia Dumnezeului căruia I se închinau robii lor evrei.
În urma robiei babiloniene, israeliţii s-au lecuit pe deplin de închinarea la chipuri cioplite. În decursul secolelor care au urmat, ei au suferit din cauza asupririi din partea vrăjmaşilor păgâni, până când s-au convins pe deplin că prosperitatea lor depindea de ascultarea de Legea lui Dumnezeu. Dar, în cazul multora dintre ei, ascultarea nu era mânată de dragoste. Motivul era egoismul. Ei Îi aduceau lui Dumnezeu o slujire de formă, ca mijloc de a ajunge la măreţie naţională. Ei nu au ajuns lumina lumii, ci s-au izolat de lume ca să scape de primejdia idolatriei. În îndrumările date prin Moise, Dumnezeu pusese restricţii în ce priveşte legătura lor cu cei idolatri, dar învăţătura aceasta fusese greşit interpretată. Scopul ei era acela de a-i feri de alunecarea în practicile păgânilor. Însă aceasta a fost folosită ca să ridice un zid de despărţire între Israel şi toate celelalte neamuri. Iudeii considerau Ierusalimul ca fiind cerul lor şi erau foarte geloşi ca nu cumva Domnul să-Și arate mila faţă de neevrei.
După întoarcerea din Babilon, s-a acordat o mare atenţie învăţământului religios. Pretutindeni în ţară s-au clădit sinagogi în care legea era explicată de preoţi şi cărturari. S-au întemeiat şi şcoli care, pe lângă meserii şi ştiinţe, se ocupau cu predarea principiilor neprihănirii. Dar aceste instituţii au fost atinse de corupție. În timpul robiei, mulţi primiseră idei şi obiceiuri păgâneşti, şi acestea erau introduse în serviciul lor divin. În multe lucruri, ei s-au conformat practicilor idolatrilor.
Deoarece se depărtaseră de Dumnezeu, iudeii au pierdut din vedere în mare măsură învăţătura transmisă de slujbele ceremoniale. Acest sistem fusese instituit de Însuşi Domnul Hristos. În fiecare parte era un simbol al Său, şi acest serviciu fusese plin de vitalitate şi frumuseţe spirituală. Dar iudeii au pierdut viaţa spirituală din ceremoniile lor şi s-au cramponat în forme moarte. Ei s-au încrezut în jertfe şi practici ceremoniale, în loc să se încreadă în Acela spre care indicau acestea. Pentru a pune totuși ceva în locul lucrurilor pe care le-au pierdut, preoţii şi rabinii au înmulţit niște cerințe inventate de ei, dar, cu cât acestea se înăspreau, cu atât mai puţin se manifesta iubirea faţă de Dumnezeu. Ei îşi măsurau sfinţenia după mulţimea ceremoniilor lor, în timp ce inimile lor erau pline de îngâmfare şi ipocrizie.
Cu toată minuţiozitatea şi povara prescripţiilor formale, păzirea legii era o imposibilitate. Cei care doreau să-I servească lui Dumnezeu şi care încercau să ţină învăţăturile rabinice se chinuiau sub o grea povară. Ei nu puteau găsi eliberare de mustrările unei conştiinţe frământate. În felul acesta, Satana acționa cu scopul de a-i descuraja pe oameni, de a le diminua înţelegerea despre caracterul lui Dumnezeu şi de a atrage dispreţul asupra credinţei lui Israel. El spera să demonstreze acuzația adusă atunci când s-a revoltat în ceruri – că cerinţele lui Dumnezeu sunt nedrepte şi nu pot fi respectate. Nici chiar Israel, zicea el, nu păzea legea.
Deşi doreau venirea lui Mesia, iudeii nu aveau o înțelegere corectă a misiunii Sale. Ei nu căutau mântuirea din păcat, ci eliberarea de sub romani. Ei Îl aşteptau pe Mesia să vină ca un cuceritor, să sfărâme puterea asupritorului şi să-l înalţe pe Israel, dându-i o domnie universală. În felul acesta, se pregătea calea prin care aveau să-L lepede pe Mântuitorul.
În timpul când S-a născut Hristos, naţiunea era iritată sub dominaţia asupritorilor străini şi era măcinată de lupte interne. Iudeilor li se îngăduise să menţină forma unei guvernări separate, dar nimic nu putea să ascundă faptul că ei erau sub jugul roman sau să le aducă împăcare cu ideea de limitare a propriei puteri. Romanii pretindeau dreptul de a-l numi şi a-l schimba pe marele-preot, iar acest post era deseori obţinut prin fraudă, prin mită şi chiar prin crimă. În felul acesta, preoţimea devenea din ce în ce mai coruptă. Cu toate acestea, preoţii aveau o mare putere, dar o foloseau în scopuri egoiste şi pentru profit material. Oamenii se supuneau cerinţelor nemiloase ale preoților, având în același timp de plătit un bir greu romanilor. Această stare de lucruri a generat o nemulţumire generală. Revoltele publice erau frecvente. Lăcomia şi violenţa, neîncrederea şi apatia spirituală măcinau însăşi inima naţiunii.
Ura faţă de romani şi îngâmfarea naţională şi spirituală îi determinau pe iudei să se ţină cu străşnicie de formele lor de închinare. Preoţii căutau să-şi menţină numele de oameni sfinţi acordând o scrupuloasă atenţie ceremoniilor religioase. Oamenii, în întunericul şi asuprirea în care se găseau, alături de conducătorii lor setoşi de putere tânjeau cu toții după venirea Aceluia care avea să-i înfrângă pe vrăjmaşii lor şi să refacă împărăţia lui Israel. Ei studiaseră profeţiile, dar fără a înțelege lucrurile duhovnicește. În felul acesta, ei au trecut cu vederea acele texte biblice care arătau umilinţa lui Hristos la prima Sa venire şi le-au aplicat greşit pe cele care vorbeau despre slava Sa la a doua venire. Îngâmfarea le-a întunecat înţelegerea. Ei au interpretat profeţia după dorinţele lor egoiste.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 2 – Poporul ales, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Dc2jhA6XDrq71cqr8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 3 – „Împlinirea vremii”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
„Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său […] ca să răscumpere pe cei ce erau sub Lege, pentru ca să căpătăm înfierea” (Galateni 4:4,5).
Venirea Mântuitorului a fost prevestită în Eden. Când au auzit prima dată făgăduinţa, Adam şi Eva aşteptau să se împlinească în foarte scurt timp. Ei l-au primit cu mare bucurie pe primul lor născut, sperând că el ar putea fi Eliberatorul. Dar împlinirea făgăduinţei a întârziat. Cei care au primit-o pentru prima dată au murit fără să-i vadă împlinirea. Începând de la Enoh, făgăduinţa a fost repetată prin patriarhi şi profeţi, păstrând vie nădejdea arătării Sale, dar, cu toate acestea, El nu a venit. Profeţia lui Daniel descoperea timpul venirii Sale, dar nu toţi au interpretat corect solia. Veacurile au trecut unul după altul; glasurile prorocilor au tăcut. Mâna opresorului apăsa greu asupra lui Israel şi mulţi erau gata să zică: „Zilele se lungesc şi toate vedeniile rămân neîmplinite” (Ezechiel 12:22).
Dar, ca şi stelele în vastul circuit al drumului rânduit lor, planurile lui Dumnezeu nu cunosc nici grabă şi nici întârziere. Prin simbolurile unui întuneric dens și al unui cuptor fumegând, Dumnezeu îi descoperise lui Avraam că Israel va trece prin robia Egiptului şi declarase că timpul rămânerii lui va fi de patru sute de ani. „Pe urmă”, zisese El, „va ieşi de acolo cu mari bogăţii” (Geneza 15:14). Împotriva acestui cuvânt a luptat în zadar toată puterea mândrului imperiu al faraonului. „Tocmai în ziua aceea”, rânduită de făgăduinţa lui Dumnezeu, „toate oştirile Domnului au ieşit din ţara Egiptului” (Exodul 12:41). Tot astfel fusese hotărât în sfatul ceresc ceasul primei veniri a Domnului Hristos. Când marele orologiu al vremii a indicat ceasul acela, Iisus S-a născut în Betleem.
„Dar, când a venit împlinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său.” Providenţa divină condusese mişcările naţiunilor, dar și valul patimii și influenței omeneşti, până când o lume coaptă era gata pentru venirea Eliberatorului. Naţiunile erau unite sub o singură cârmuire. O singură limbă se vorbea aproape peste tot, fiind pretutindeni recunoscută ca limbă literară. Iudeii risipiți în toate ţările se adunau la Ierusalim pentru sărbătorile anuale. Întorcându-se în locurile unde-și duceau viața, ei puteau să răspândească în toată lumea vestea despre venirea lui Mesia.
În vremea aceea, sistemele religioase ale păgânismului îşi pierdeau influenţa asupra poporului. Oamenii erau sătui de ceremonii fastuoase și de basme. Tânjeau după o religie care să le mulţumească inima. Deși părea că lumina adevărului dispăruse dintre oameni, existau totuşi suflete care căutau lumină, care erau pline de griji şi întristare. Erau oameni care însetau după o cunoaştere a viului Dumnezeu, după o asigurare în ce priveşte viaţa de dincolo de mormânt.
Depărtându-se de Dumnezeu, credința iudeilor se întunecase, iar speranţa nu mai avea puterea de a lumina viitorul. Cuvintele prorocilor erau neînţelese. Pentru majoritatea oamenilor, moartea era o taină îngrozitoare – dincolo de ea, nesiguranţă şi întuneric. Profetul a auzit peste veacuri nu doar plânsetul amar al mamelor din Betleem, ci şi strigătul din uriașa inimă a omenirii – „un țipăt s-a auzit în Rama, plângere şi bocet mult: Rahela îşi jelea copiii şi nu voia să fie mângâiată, pentru că nu mai erau” (Matei 2:18). „În ţinutul și în umbra morţii”, oamenii şedeau nemângâiaţi. Cu ochii plini de dor, aşteptau venirea Eliberatorului, când întunericul avea să fie înlăturat şi taina viitorului, să fie limpezită.
În afara naţiunii iudaice, au existat bărbaţi care au prevestit apariția unui învăţător dumnezeiesc. Oamenii aceştia cercetau adevărul şi lor le-a fost împărtăşit Spiritul Inspiraţiei. Asemenea învăţători s-au ridicat unul după altul, ca stelele pe cerul întunecat. Cuvintele lor profetice aprinseseră nădejdea în inimile miilor de oameni dintre neamuri.
De sute de ani, Scripturile fuseseră traduse în limba greacă, pe atunci vorbită de majoritatea, în întreg Imperiul Roman. Iudeii erau răspândiţi pretutindeni şi aşteptarea lor după venirea lui Mesia era, într-o oarecare măsură, împărtăşită de neamuri. Printre cei pe care iudeii îi numeau păgâni, erau şi oameni care înţelegeau mai bine profeţiile biblice cu privire la Mesia decât învăţătorii lui Israel. Erau unii care aveau speranţa în venirea Sa ca eliberator din păcat. Filosofii timpului se străduiau să pătrundă tainele sistemului ritual iudaic. Dar bigotismul iudeilor împiedica răspândirea luminii. Căutând să mențină linia de separare dintre ei şi celelalte naţiuni, ei nu erau dispuşi să împărtăşească şi altora cunoştinţa pe care încă o aveau cu privire la serviciile simbolice. Era nevoie să vină Cel care să dea adevărata interpretare. Acela pe care Îl simbolizau toate aceste reprezentări trebuia să explice însemnătatea lor.
Prin natură, prin tipuri şi simboluri, prin patriarhi şi profeţi, Dumnezeu vorbise lumii. Trebuia ca învăţăturile să le fie date oamenilor în limbaj omenesc. Solul legământului trebuia să vorbească. Glasul trebuia să-I fie auzit în templul Său. Hristos trebuia să vină şi să exprime cuvinte care să fie înţelese cât se poate de limpede şi pe deplin. El, autorul adevărului, trebuia să separe adevărul de pleava învăţăturilor omeneşti, care îl făceau fără niciun efect. Principiile guvernării lui Dumnezeu şi planul de mântuire trebuiau să fie clar lămurite. Învăţăturile Vechiului Testament trebuiau să fie în întregime prezentate în faţa oamenilor.
Printre iudei, se aflau totuşi suflete statornice, urmaşi ai spiței de neam sfânt prin care fusese păstrată cunoaşterea de Dumnezeu. Aceştia aşteptau încă nădejdea făgăduinţei făcute strămoşilor. Ei îşi întăreau credinţa, cercetând asigurarea dată prin Moise: „Domnul, Dumnezeul vostru, vă va ridica dintre fraţii voştri un proroc ca mine; pe El să-L ascultaţi în tot ce vă va spune” (Faptele 3:22). De asemenea, ei citeau cum Dumnezeu Îl va unge pe Acela care avea să aducă veşti bune celor nenorociţi, să vindece pe cei cu inima zdrobită, să vestească robilor slobozenia şi să vestească un an de îndurare al Domnului (Isaia 61:1,2). Ei citeau cum El „va aşeza dreptatea pe pământ”, cum „ostroavele vor nădăjdui în legea Lui”, cum „neamuri vor umbla în lumina Ta şi împăraţi, în strălucirea razelor Tale” (Isaia 42:4; 60:3).
Cuvintele rostite de Iacov cu limbă de moarte i-au umplut de nădejde: „Toiagul de domnie nu se va depărta din Iuda, nici toiagul de cârmuire dintre picioarele lui, până va veni Şilo” (Geneza 49:10). Puterea slăbită a lui Israel dovedea că venirea lui Mesia era aproape. Profeţia lui Daniel descria gloria domniei Sale peste o împărăţie care trebuia să urmeze după toate împărăţiile pământeşti; şi profetul spunea: „Ea însăşi va dăinui veşnic” (Daniel 2:44). În timp ce puţini înţelegeau natura misiunii lui Hristos, exista o nădejde larg răspândită că va veni un prinţ puternic, care avea să-Şi stabilească împărăţia în Israel şi să fie eliberatorul naţiunilor.
Împlinirea vremii venise. Omenirea, decăzând tot mai mult în decursul veacurilor de neascultare, striga după venirea Mântuitorului. Satana se străduia să adâncească şi să facă de netrecut prăpastia dintre pământ şi cer. Prin neadevărurile lui, el îi încurajase pe oameni la păcat. Intenţia lui era aceea de a epuiza răbdarea lui Dumnezeu, de a-I stinge iubirea faţă de om, aşa încât El să abandoneze lumea, lăsând-o sub domnia satanică.
Satana căuta să îndepărteze de la oameni cunoaşterea despre Dumnezeu, să le abată atenţia de la Templul lui Dumnezeu şi, astfel, să-şi așeze propria împărăţie. Lupta lui pentru supremaţie păruse a fi aproape încununată de succes. Este un adevăr acela că în fiecare generaţie Dumnezeu a avut reprezentanţii Săi. Chiar şi între păgâni, erau oameni prin care Hristos lucra pentru a-i scoate pe oameni din păcat și decădere. Dar oamenii aceştia erau dispreţuiţi şi urâţi. Mulţi dintre ei au suferit o moarte violentă. Umbra întunecată pe care Satana o aruncase asupra lumii devenea din ce în ce mai adâncă.
De-a lungul veacurilor, prin păgânism, Satana îi îndepărtase pe oameni de la Dumnezeu, însă biruinţa cea mare și-o câştigase prin pervertirea credinţei lui Israel. Păgânii contemplau și aduceau închinare propriilor plăsmuiri. În felul acesta își pierduseră cunoaşterea de Dumnezeu şi deveniseră tot mai corupţi. Același lucru i s-a întâmplat și lui Israel. Ideea că omul se poate mântui prin faptele sale stă la baza oricărei religii păgâne şi acum devenise şi temelia religiei iudaice. Satana sădise această idee. Oriunde este susținută, oamenii nu mai au nicio reținere în fața păcatului.
Solia mântuirii le e vestită oamenilor prin fiinţe omeneşti. Dar iudeii căutaseră să monopolizeze adevărul, care este viaţa veşnică. Ei îndesaseră mana vie într-un singur loc, iar rezultatul a fost alterarea. Religia pe care au încercat să o păstreze numai pentru ei le-a devenit un blestem. Ei L-au jefuit pe Dumnezeu de slava Sa şi au înşelat lumea printr-o Evanghelie falsificată. Ei au refuzat să se predea lui Dumnezeu pentru salvarea lumii, în schimb au devenit agenţii lui Satana folosiți pentru distrugerea ei.
Oamenii pe care Dumnezeu îi chemase să fie stâlpul şi temelia adevărului deveniseră reprezentanţii lui Satana. Ei ascultau de voia lui, ajungând să reprezinte greşit caracterul lui Dumnezeu şi făcând lumea să-L privească pe Dumnezeu drept un tiran. Chiar şi preoţii care slujeau în templu pierduseră din vedere însemnătatea serviciului pe care îl îndeplineau. Ei încetaseră să privească dincolo de simbol, la lucrul pe care acesta îl reprezenta. Când aduceau darurile de jertfă, se comportau ca nişte actori într-o piesă de teatru. Actele ceremoniale, pe care Însuşi Dumnezeu le instituise, erau transformate în mijloace de a orbi mintea şi de a împietri inima. Dumnezeu nu mai putea face nimic pentru om prin mijloacele acestea. Întregul sistem trebuia să fie înlăturat.
Înşelăciunea păcatului ajunsese la culme. Fuseseră acționate toate mijloacele prin care se poate corupe sufletul omului. Privind la lumea noastră, Fiul lui Dumnezeu a văzut suferinţă şi mizerie. Cu milă, El a văzut cum oamenii ajunseseră victime ale cruzimii lui Satana. El privea cu compătimire la aceia care erau corupţi, ucişi şi pierduţi. Ei îşi aleseseră un conducător care îi legase cu lanţuri la carul lui. Deznădăjduiţi şi înşelaţi, ei îşi continuau drumul într-o jalnică procesiune spre ruină veşnică – spre o moarte în care nu mai este speranţă de viaţă, spre o noapte în care nu mai apare dimineaţa. Agenţii satanici intraseră în oameni. Trupul fiinţelor omeneşti, făcut pentru a fi un locaş al lui Dumnezeu, devenise un locaş al demonilor. Simţurile, nervii, pasiunile, mădularele oamenilor erau influenţate de agenţi supranaturali, prin satisfacerea celor mai josnice plăceri. Pe chipurile oamenilor se imprima chiar pecetea demonilor. Feţele lor reflectau expresia legiunilor celui rău, de care erau posedaţi. Așa arăta imaginea văzută de Mântuitorul lumii. Ce privelişte pentru Infinita Puritate!
Păcatul devenise o ştiinţă, iar viciul era consacrat ca o parte a religiei. Răzvrătirea îşi înfipsese rădăcinile adânc în inimă, iar vrăjmăşia omului împotriva Cerului era mai mare ca niciodată. S-a demonstrat în faţa universului că, despărţită de Dumnezeu, omenirea nu poate fi înălţată. Un nou element de viaţă şi putere trebuia să fie adus de Acela care a făcut lumea.
Cu mare interes, lumile necăzute aşteptau să vadă cum Iehova Se ridică şi-i șterge de pe fața pământului pe locuitorii lui. Dar, dacă Dumnezeu ar fi făcut lucrul acesta, Satana ar fi fost gata să-şi pună în aplicare planul de a-şi asigura supunerea fiinţelor cereşti. El declarase că principiile de guvernare ale lui Dumnezeu fac imposibilă iertarea. Dacă lumea ar fi fost distrusă, el ar fi pretins că acuzaţiile lui s-au dovedit adevărate. El era gata să arunce blamul asupra lui Dumnezeu şi să răspândească spiritul său de rebeliune în lumile de sus. Dar, în loc să distrugă lumea, Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său să o salveze. Deşi corupţia şi dispreţul faţă de Dumnezeu se puteau vedea pretutindeni pe acest pământ înstrăinat, s-a prevăzut o cale pentru refacerea lui. Chiar în momentul decisiv, când se părea că Satana era pe punctul de a triumfa, Fiul lui Dumnezeu a venit cu solia harului divin. În orice ceas și în orice vreme se văzuse dragostea lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc decăzut. În pofida răutăţii oamenilor, semnele îndurării divine se arătaseră fără încetare. Şi, când a venit împlinirea vremii, Divinitatea a fost glorificată prin aceea că a turnat asupra lumii un potop de har vindecător, care niciodată nu avea să fie oprit sau retras până când planul de mântuire nu avea să fie împlinit.
Satana jubila pentru reușita de a fi stâlcit chipul lui Dumnezeu în om. Atunci însă a venit Iisus pentru a reface în om chipul Creatorului său. Nimeni altul în afară de Hristos nu putea remodela caracterul care a fost ruinat de păcat. El a venit să alunge demonii care puseseră stăpânire pe voinţa omului. El a venit să ne ridice din ţărână, să refacă, după modelul caracterului Său dumnezeiesc, caracterul nostru mânjit şi să-l înfrumuseţeze cu propria-I slavă.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 3 – „Împlinirea vremii”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/Z88eEHhDGP6oU9vn7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 4 – „Vi S-a născut un Mântuitor”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Împăratul slavei S-a umilit nespus atunci când a îmbrăcat natura omenească. Mediul pământesc în care a trăit era neprielnic şi respingător. Slava Sa a fost acoperită, pentru ca maiestatea înfăţişării Sale să nu devină un punct de atracţie. El a evitat orice strălucire exterioară. Bogăţiile, onoarea lumească şi mărirea omenească niciodată nu pot să salveze un suflet de la moarte. Iisus a avut grijă ca nicio atracţie de natură pământească să nu-i determine pe oameni să se adune în jurul Său. Numai frumuseţea adevărului ceresc trebuia să-i atragă pe aceia care aveau să-L urmeze. Caracterul lui Mesia fusese prevestit cu mult timp înainte în profeţie, iar El dorea ca oamenii să-L primească pe temeiul mărturiei Cuvântului lui Dumnezeu.
Îngerii s-au minunat de măreţul plan al răscumpărării. Ei urmăreau să vadă cum avea să-L primească poporul lui Dumnezeu pe Fiul Său, îmbrăcat în haina naturii omeneşti. Îngeri cereşti au coborât în ţara poporului ales. Alte popoare se ţineau de legende şi se închinau la dumnezei falşi. În ţara unde se descoperise slava lui Dumnezeu şi unde strălucise lumina profeţiei, au venit îngerii. Ei au mers nevăzuţi la Ierusalim, la cei rânduiţi să explice profeţiile sfinte şi la slujitorii casei lui Dumnezeu. Deja lui Zaharia, preotul, în timp ce slujea la altar, i se vestise apropiata venire a lui Hristos. Deja înainte-mergătorul era născut, iar misiunea sa era dovedită prin minuni şi profeţie. Vestea despre naşterea lui şi despre minunata însemnătate a misiunii lui se răspândise pretutindeni. Cu toate acestea, Ierusalimul nu se pregătea să-şi primească Mântuitorul.
Solii cereşti priveau cu uimire la nepăsarea acestui popor, pe care Dumnezeu îl chemase să transmită lumii lumina adevărului sfânt. Naţiunea iudaică fusese păstrată ca martoră că Hristos trebuia să Se nască din seminţia lui Avraam şi din neamul lui David, dar, cu toate acestea, oamenii nu ştiau că venirea Lui era acum atât de aproape. În templu, sacrificiul de dimineaţă şi de seară arăta zilnic spre Mielul lui Dumnezeu, dar nici aici nu se făcea nicio pregătire pentru primirea Sa. Preoţii şi învăţătorii naţiunii nu ştiau că cel mai mare eveniment al veacurilor era gata să aibă loc. Ei îşi repetau rugăciunile fără înţeles şi îndeplineau ritualurile închinării pentru a fi văzuţi de oameni, dar, în goana lor după bogăţii şi onoruri lumeşti, nu erau pregătiţi pentru arătarea lui Mesia. Aceeaşi indiferenţă stăpânea toată ţara lui Israel. Inimile egoiste şi lumeşti nu erau mişcate de bucuria care făcea să tresalte tot cerul. Doar câţiva doreau cu ardoare să-L vadă pe Cel Nevăzut. Acestora le-a fost trimisă solia cerească.
Îngerii i-au însoţit pe Iosif şi pe Maria în timp ce călătoreau de la căminul lor din Nazaret până la cetatea lui David. Decretul Romei imperiale pentru înscrierea oamenilor din vastul ei cuprins se extindea până la cei ce locuiau printre dealurile Galileei. După cum, pe vremuri, Cirus fusese chemat la tronul imperiului universal, ca să-i poată pune în libertate pe robii Domnului, tot astfel Caesar Augustus a devenit instrumentul pentru îndeplinirea planului lui Dumnezeu, acela de a o aduce pe mama lui Iisus la Betleem. Ea era din neamul lui David, şi Fiul lui David trebuia să Se nască în cetatea lui David. Din Betleem, zicea profetul, „va ieşi Cel ce va stăpâni peste Israel, şi a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5:2). Dar, în cetatea neamului lor împărătesc, Iosif şi Maria nu au fost recunoscuţi sau onoraţi. Obosiţi şi fără adăpost, ei au străbătut tot drumul îngust, de la poarta cetăţii până la extremitatea de răsărit a oraşului, căutând în zadar loc de odihnă pentru noapte. Pentru ei nu s-a găsit nicio cameră la hanul aglomerat. În cele din urmă, ei au găsit refugiu într-un adăpost rudimentar, pentru animale, şi aici S-a născut Mântuitorul lumii.
Oamenii nu ştiau lucrul acesta, dar vestea a umplut cerul de bucurie. Cu un interes tot mai profund şi mai călduros, fiinţele sfinte din lumea luminii erau atrase spre pământ. Lumea întreagă era mai strălucitoare datorită prezenţei Sale. Deasupra dealurilor Betleemului s-a adunat o mulţime imensă de îngeri. Ei aşteptau semnalul pentru a aduce lumii vestea cea bună. Dacă ar fi fost credincioşi în răspunderea încredinţată lor, conducătorii lui Israel ar fi putut să aibă parte de bucuria de a vesti naşterea lui Iisus. Dar, acum, ei au fost lăsaţi la o parte.
Dumnezeu declară: „Voi turna ape peste pământul însetat şi râuri pe pământul uscat” (Isaia 44:3). „Celui fără prihană îi răsare o lumină în întuneric” (Psalmii 112:4). Acelora care caută lumina şi care o acceptă cu bucurie, le vor răsări razele strălucitoare de la tronul lui Dumnezeu.
Pe câmpiile unde tânărul David îşi condusese turma, păstorii încă mai vegheau în timpul nopţii. În orele acelea de linişte, ei vorbeau unul cu altul despre Mântuitorul făgăduit şi se rugau pentru venirea Împăratului pe tronul lui David. „Şi iată că un înger al Domnului s-a înfăţişat înaintea lor, şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor. Ei s-au înfricoşat foarte tare. Dar îngerul le-a zis: «Nu vă temeţi, căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul: astăzi, în cetatea lui David, vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul.»”
La cuvintele acestea, privelişti de slavă inundă inimile păstorilor care ascultă. A venit Eliberatorul lui Israel! Putere, mărire, triumf sunt legate de venirea Sa. Dar îngerul trebuie să-i pregătească pentru a-L recunoaşte pe Mântuitorul lor în sărăcie şi umilinţă. „Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un prunc înfăşat în scutece şi culcat într-o iesle.”
Solul ceresc le liniştise temerile. Le spusese cum să-L găsească pe Iisus. Cu delicată consideraţie faţă de slăbiciunea lor omenească, le dăduse timp să se deprindă cu strălucirea divină. Apoi, bucuria şi slava nu mai puteau să fie ascunse. Toată câmpia a fost luminată de puternica strălucire a oştirilor lui Dumnezeu. Pământul a tăcut, iar cerul s-a plecat să asculte imnul:
Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte și pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui!
O, dacă familia omenească ar putea recunoaşte astăzi imnul acesta! Declaraţia făcută atunci, imnul cântat atunci vor creşte până la încheierea vremii şi vor răsuna până la marginile pământului. Când Soarele Neprihănirii va răsări cu vindecarea sub aripile Sale, cântecul acesta va fi repetat de glasul unei mari mulţimi, ca vuietul unor ape multe, zicând: „Aleluia! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotputernic, a început să împărăţească” (Apocalipsa 19:6).
După ce îngerii au dispărut, lumina s-a stins şi umbrele nopţii au căzut din nou pe dealurile Betleemului. Dar, în mintea păstorilor, a rămas cel mai strălucitor tablou văzut vreodată de ochi omeneşti. „După ce au plecat îngerii de la ei, ca să se întoarcă în cer, păstorii au zis unii către alţii: «Haidem să mergem până la Betleem şi să vedem ce ni s-a spus şi ce ne-a făcut cunoscut Domnul.» S-au dus în grabă şi au găsit pe Maria, pe Iosif şi Pruncul culcat în iesle.”
Plecând de acolo, cuprinşi de bucurie, au început să vestească lucrurile pe care le-au văzut şi le-au auzit. „Toţi cei ce i-au auzit s-au mirat de cele ce le spuneau păstorii. Maria păstra toate cuvintele acelea şi se gândea la ele în inima ei. Şi păstorii s-au întors, slăvind şi lăudând pe Dumnezeu.”
Cerul şi pământul nu sunt astăzi mai departe unul de altul decât atunci când păstorii ascultau cântecul îngerilor. Omenirea este încă tot atât de mult obiectul grijii Cerului ca atunci când oamenii simpli, cu ocupaţii obişnuite, au întâlnit îngeri în miezul zilei şi au vorbit cu solii cereşti prin vii şi pe câmpii. Cerul poate fi foarte aproape de noi pe drumurile obişnuite ale vieţii. Îngeri din locuri cereşti vor sprijini paşii acelora care merg ascultând porunca lui Dumnezeu.
Faptul petrecut la Betleem este un subiect inepuizabil. În el este ascuns „adâncul bogăţiei, înţelepciunii şi ştiinţei lui Dumnezeu” (Romani 11:33). Admirăm sacrificiul Mântuitorului, care a schimbat tronul cerului cu staulul şi tovărăşia îngerilor sfinţi cu vitele din grajd. Îngâmfarea omenească şi mulţumirea de sine se simt mustrate în prezenţa Sa. Dar acesta n-a fost decât începutul iubirii Sale minunate. Pentru Fiul lui Dumnezeu ar fi fost o umilinţă aproape fără margini să ia natura omului chiar şi atunci când Adam se afla în Eden, nevinovat. Dar Iisus a luat corp omenesc atunci când neamul omenesc fusese slăbit de patru mii de ani de păcat. Ca orice copil al lui Adam, El Şi-a asumat consecinţele acţiunii legii eredităţii. Consecinţele acestea se pot vedea în istoria strămoşilor Săi pământeşti. El a venit cu o ereditate ca aceasta, ca să împartă cu noi grijile şi ispitele şi să ne ofere un exemplu de o viaţă fără păcat.
În cer, Satana Îl urâse pe Hristos pentru poziţia Sa la tronul lui Dumnezeu. L-a urât şi mai mult atunci când el însuşi a fost înlăturat. L-a urât pe Acela care Se legase să-i răscumpere pe păcătoşi. Cu toate acestea, în lumea în care Satana se pretindea stăpân, Dumnezeu I-a îngăduit Fiului Său să vină ca un prunc slab, supus slăbiciunii omeneşti. El I-a îngăduit să dea piept cu încercările vieţii la fel ca oricare om, să ducă lupta vieţii aşa cum trebuie să o ducă orice vlăstar omenesc, cu riscul de a da greş şi a pierde veşnicia.
Inima oricărui tată pământesc veghează asupra fiului său. El priveşte faţa copilaşului său şi tremură la gândul vreunui pericol ce ar amenința viaţa acestuia. El doreşte din toată inima să ferească scumpa lui odraslă de puterea lui Satana, să-l ţină departe de ispite şi luptă. Pentru a înfrunta o luptă şi mai înverşunată şi un risc mult mai înfricoşător, Dumnezeu a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca în felul acesta cărarea vieţii să poată fi făcută sigură pentru copilaşii noştri. Aici este iubirea! Minunează-te, cerule, şi rămâi încremenit, pământule!