- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
De la Adam până la Hristos, neînfrânarea a făcut să crească puterea poftelor şi pasiunilor până când acestea au ajuns să nu mai aibă aproape nicio limită. Din cauza aceasta, oamenii au decăzut şi s-au îmbolnăvit şi în ei nu se găsea putere pentru biruinţă. Pentru binele omului, Hristos a câştigat biruinţa, îndurând cea mai grea încercare. Pentru fericirea noastră, El a exercitat o stăpânire de sine mai tare decât foamea sau moartea. Şi tocmai în această primă biruinţă erau cuprinse atâtea lucruri care se găsesc în toate luptele noastre cu puterile întunericului.
Când a intrat în pustie, Iisus era înconjurat de slava Tatălui. Absorbit în comuniunea cu Dumnezeu, a fost înălţat mai presus de slăbiciunile omeneşti. Dar slava s-a depărtat şi El a fost lăsat singur să lupte cu ispita. Ea înainta din toate părţile. Natura Sa omenească se cutremura în faţa luptei care Îl aştepta. Timp de patruzeci de zile, El postise şi Se rugase. Slab şi sfârşit de puteri din cauza foamei, obosit şi hărţuit de gânduri, „atât de schimonosită Îi era faţa şi atât de mult se deosebea înfăţişarea Lui de a fiilor oamenilor” (Isaia 52:14). Acum era o ocazie pentru Satana. Acum, credea el, va putea să-L biruiască pe Hristos.
Deodată, a venit la Mântuitorul, ca şi cum ar fi fost un răspuns la rugăciunea Lui, cineva având înfăţişarea unui înger ceresc. El spunea că a primit poruncă de la Dumnezeu să spună că postul lui Hristos s-a terminat. După cum Dumnezeu trimisese un înger să oprească mâna lui Avraam ca să nu-l jertfească pe Isaac, tot astfel Tatăl, mulţumit de voinţa lui Hristos de a merge pe drumul însângerat, trimisese un înger să-L elibereze; aceasta a fost vestea adusă lui Iisus. Mântuitorul era istovit de foame, tânjind după hrană, când Satana L-a atacat pe neaşteptate. Arătând la pietrele presărate în pustie, pietre în formă de pâine, ispititorul a zis: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte ca pietrele acestea să se facă pâini.”
Deşi înfăţişarea lui era ca a unui înger de lumină, aceste prime cuvinte – „dacă eşti Fiul lui Dumnezeu” – i-au trădat caracterul. Era o încercare vicleană de a introduce îndoiala. Dacă Iisus ar fi făcut ceea ce propunea Satana, ar fi însemnat că primea îndoiala. Planul ispititorului era acela de a-L doborî pe Hristos prin aceleaşi mijloace care îi aduseseră biruinţa faţă de neamul omenesc la început. Cu câtă prefăcătorie se apropiase Satana de Eva în Eden! „Oare a zis Dumnezeu cu adevărat: «Să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină»?” (Geneza 3:1). În ceea ce priveşte cuvintele ispititorului, ele cuprindeau un adevăr, dar, în felul lui de a le spune, se simţea dispreţul ascuns faţă de cuvintele lui Dumnezeu. În forma negativă, era o îndoială faţă de sinceritatea cuvintelor lui Dumnezeu. Satana căuta să infiltreze în mintea Evei gândul că Dumnezeu nu va face cum a zis, că a reţine un fruct atât de frumos era în contradicţie cu iubirea şi mila Sa faţă de om. Aşa a căutat ispititorul şi acum să-I inspire lui Hristos sentimentele lui: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…” Cuvintele acestea erau amestecate cu amărăciune. În tonul glasului său era o expresie de totală necredinţă. Aşa să-L trateze Dumnezeu pe Fiul Lui? Să-L lase El în pustie cu fiarele sălbatice, fără hrană, fără prieteni, fără mângâiere? El căuta să insinueze că Dumnezeu n-a dorit niciodată ca Fiul Lui să ajungă într-o stare ca aceasta. „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu”, atunci arată-Ţi puterea, salvându-Te din cleştele acesta grozav al foamei. Porunceşte ca aceste pietre să se facă pâini.
Cuvintele pornite din ceruri: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3:17) încă mai răsunau în urechile lui Satana. Dar el era hotărât să-L facă pe Iisus să-Şi piardă încrederea în această mărturie. Cuvântul lui Dumnezeu a fost pentru Iisus asigurarea că misiunea Sa era dumnezeiască. El venise să trăiască în mijlocul oamenilor ca om, şi Cuvântul spunea lămurit care era legătura Lui cu Tatăl. Dar scopul lui Satana era să-L facă să Se îndoiască de acest cuvânt. Dacă putea să clatine încrederea lui Hristos în Dumnezeu, Satana ştia că victoria în această luptă va fi a lui. Ar fi putut atunci să-L învingă pe Hristos. El spera că, sub presiunea disperării şi a foamei grozave, Iisus avea să-Şi piardă încrederea în Tatăl Său şi să facă o minune în favoarea Sa. Dacă ar fi făcut lucrul acesta, planul de mântuire ar fi fost zădărnicit.
Când Satana şi Fiul lui Dumnezeu s-au întâlnit prima dată în luptă, Hristos era Conducătorul oştilor cereşti, iar Satana, căpetenia răscoalei din ceruri, a fost aruncat afară. Acum, rolurile păreau să fie inversate şi Satana căuta să speculeze cât mai mult presupusul lui avantaj. Unul dintre cei mai puternici îngeri, spunea el, a fost izgonit din ceruri. Înfăţişarea lui Iisus arăta ca şi cum El ar fi fost îngerul acela căzut, uitat de Dumnezeu şi părăsit de oameni. O fiinţă cerească ar fi fost în stare să-şi susţină pretenţiile, făcând o minune: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, porunceşte pietrei acesteia să se facă pâine.” Un fapt care dovedeşte putere creatoare, a spus ispititorul mai departe, ar fi o dovadă suficientă a divinităţii. Aceasta va pune capăt oricărei discuţii.
Nu fără luptă, a putut Iisus să-l asculte în tăcere pe marele amăgitor. Dar Fiul lui Dumnezeu n-avea nevoie să-i dovedească lui Satana divinitatea Sa sau să-i explice motivul umilinţei Sale. Dacă ar fi ascultat de cererile răzvrătitului, nu s-ar fi câştigat nimic bun, nici pentru slava lui Dumnezeu, nici pentru om. Dacă Hristos ar fi ascultat de sugestia vrăjmaşului, Satana ar mai fi adăugat: „Arată-mi un semn, ca să pot crede că eşti Fiul lui Dumnezeu.” Faptele n-ar fi fost în stare să sfărâme puterea revoltei din inima lui. Hristos, pe de altă parte, nu căuta să folosească puterea dumnezeiască pentru binele Său. El venise să suporte încercările aşa cum trebuie să le suportăm noi, lăsându-ne o pildă de supunere şi de credinţă. Nici atunci, nici altă dată cât a fost pe pământ, n-a făcut vreo minune pentru Sine. Lucrările Lui minunate erau făcute pentru binele altora. Cu toate că l-a recunoscut de la început pe Satana, Iisus nu S-a lăsat provocat de el. Întărit de amintirea glasului din cer, S-a sprijinit pe iubirea Tatălui Său. El nu stătea de vorbă cu ispita.
Iisus l-a întâmpinat pe Satana folosind cuvintele Scripturii. „Stă scris”, a spus El. În toate ispitele, arma Lui de luptă a fost Cuvântul lui Dumnezeu. Satana I-a cerut lui Hristos să facă o minune, ca semn al dumnezeirii Lui. Dar, mai mult decât toate minunile, o încredere neclintită într-un „Aşa zice Domnul”, era un semn care nu putea fi pus în discuţie. Atâta vreme cât Hristos Şi-a păstrat această atitudine, ispititorul n-a putut câştiga niciun avantaj.
Iisus a fost asaltat de cele mai grozave ispite tocmai în perioada când se simțea cel mai slăbit. Satana credea că, în felul acesta, va birui. Cu planul acesta, câştigase biruinţa asupra oamenilor. Când puterea lor scădea, când voinţa slăbea şi când credinţa în Dumnezeu începea să cedeze, chiar oameni care timp îndelungat luptaseră ca nişte viteji pentru adevăr erau biruiţi. Moise obosise din cauza celor patruzeci de ani de mers cu Israel prin pustie şi, pentru o clipă, credinţa lui n-a mai fost legată cu tărie de puterea cea nemărginită. El a cedat chiar la hotarul țării făgăduite. La fel şi Ilie, care stătuse neînfricat în faţa regelui Ahab, care dăduse piept cu întreaga naţiune a lui Israel şi cu cei patru sute cincizeci de preoţi ai lui Baal care o conduceau. După ziua aceea memorabilă pe muntele Carmel, după ce profeţii mincinoşi fuseseră ucişi şi poporul recunoscuse că vrea să-L urmeze pe Dumnezeu, în faţa ameninţărilor idolatrei Izabela, Ilie a fugit ca să-şi scape viaţa. Aşa a ştiut Satana să profite de slăbiciunile omeneşti. El va lucra şi de aici înainte la fel. Ori de câte ori este cineva înconjurat de nori, încurcat de împrejurări sau lovit de sărăcie sau de vreo nenorocire, Satana e şi el acolo, ca să ispitească şi să necăjească. El ne atacă punctele slabe din caracterul nostru. El caută să clatine încrederea noastră în Dumnezeu, care îngăduie să existe asemenea stări de lucruri. Suntem ispitiţi să ne pierdem încrederea în Dumnezeu şi să punem la îndoială iubirea Lui. Adesea, ispititorul vine la noi, cum s-a dus la Hristos, arătându-ne slăbiciunea şi defectele noastre. El speră să descurajeze sufletul şi să rupă legătura noastră cu Dumnezeu. Atunci e sigur de prada lui. Dar, dacă îl vom întâmpina aşa cum l-a întâmpinat Iisus, vom scăpa de multe înfrângeri. Dacă stăm de vorbă cu vrăjmaşul, îi dăm ocazie să câştige.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Când i-a spus ispititorului: „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”, Hristos a repetat cuvintele pe care le rostise către Israel cu paisprezece veacuri mai înainte: „Domnul, Dumnezeul tău, te-a călăuzit în timpul acestor patruzeci de ani în pustie…, te-a smerit, te-a lăsat să suferi de foame şi te-a hrănit cu mană, pe care nici tu n-o cunoşteai şi nici părinţii tăi n-o cunoscuseră, ca să te înveţe că omul nu trăieşte numai cu pâine, ci cu orice lucru care iese din gura Domnului trăieşte omul” (Deuteronomul 8:2,3). În pustie, când se isprăviseră toate merindele, Dumnezeu a trimis poporului Său mană din cer – în fiecare zi li se dădea israeliţilor hrană îndestulătoare. Lucrul acesta trebuia să-i înveţe că, atâta timp cât aveau încredere în Dumnezeu şi urmau căile Lui, El nu-i uita. Mântuitorul practica acum învăţătura pe care o dăduse lui Israel. Prin Cuvântul lui Dumnezeu se dăduse ajutor poporului evreu şi tot prin acelaşi Cuvânt trebuia să primească ajutor şi Iisus. El aştepta timpul când Dumnezeu avea să-I aducă alinare. El Se afla în locurile acelea pustii pentru că ascultase de Dumnezeu şi nu voia să obţină hrană prin ascultarea de sfatul lui Satana. În faţa universului, care era martor, El a dovedit că e mai uşor să suferi orice rău ar veni decât să te desparţi vreun pic de Dumnezeu.
„Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.” Deseori, urmaşul lui Hristos e pus în situaţia de a nu putea să-I servească lui Dumnezeu şi să-şi continue, în acelaşi timp, lucrul său obişnuit. Se poate întâmpla ca ascultarea de unele cerinţe clare ale lui Dumnezeu să pară că ne va lipsi de mijloacele de trai. Atunci, Satana îl va face pe acest urmaş să creadă că trebuie să renunţe la convingerile conştiinţei lui. Dar singurul lucru din lumea noastră pe care ne putem sprijini este Cuvântul lui Dumnezeu. „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra” (Matei 6:33). Chiar şi în viaţa aceasta nu e spre binele nostru să ne depărtăm de voinţa Tatălui din cer. Când cunoaştem puterea Cuvântului Său, nu trebuie să urmăm sugestiile lui Satana când e vorba să ne câştigăm hrana sau să ne salvăm viaţa. Singurul lucru la care trebuie să ne gândim este acesta: Care e porunca lui Dumnezeu şi care e făgăduinţa Lui? Dacă le cunoaştem, trebuie să ascultăm de prima şi să ne încredem în cea de a doua.
În ultima mare bătălie a luptei cu Satana, aceia care Îi vor rămâne credincioşi lui Dumnezeu vor vedea cum li se ia orice mijloc de întreţinere. Pentru că ei refuză să calce Legea Sa, ca să asculte de puterile pământeşti, li se va interzice să cumpere şi să vândă. În cele din urmă, se va da un decret ca toţi să fie omorâţi (Apocalipsa 13:11-17). Dar celui care ascultă de Dumnezeu i se dă făgăduinţa: „Acela va locui în locurile înalte; stânci întărite vor fi locul lui de scăpare; i se va da pâine şi apa nu-i va lipsi” (Isaia 33:16). Prin această făgăduinţă vor trăi copiii lui Dumnezeu. În timp ce pământul va fi pustiit de foamete, ei vor fi hrăniţi. „Ei nu rămân de ruşine în ziua nenorocirii, ci au de ajuns în zilele de foamete” (Psalmii 37:19). Timpul acesta de mare nenorocire a fost văzut de profetul Habacuc şi cuvintele lui exprimă credinţa bisericii. „Chiar dacă smochinul nu va înflori, viţa nu va da niciun rod, rodul măslinului va lipsi şi câmpiile nu vor da hrană, oile vor pieri din staule şi nu vor mai fi boi în grajduri, eu tot mă voi bucura în Domnul, mă voi bucura în Dumnezeul mântuirii mele!” (Habacuc 3:17,18)
Dintre toate învăţăturile pe care le putem lua din ispitirea cea mare pe care a avut-o Domnul nostru la început, niciuna nu e mai mare ca aceea privind puterea de stăpânire asupra poftelor şi patimilor. În toate veacurile, ispitele care făceau apel la natura fizică au avut cel mai mare efect pentru a corupe şi a degrada omenirea. Prin necumpătare, Satana lucrează la distrugerea puterilor mintale şi morale, pe care Dumnezeu le-a dat omului ca pe o înzestrare preţioasă. În felul acesta, omul nu mai este în stare să aprecieze lucrurile care au valoare veşnică. Printr-o afundare de bunăvoie în cele senzuale, Satana caută să şteargă din suflet orice asemănare cu Dumnezeu.
Nebuneasca dedare la plăceri împreună cu bolile şi decăderea aduse de aceste stări, care au existat la prima venire a lui Hristos, vor exista din nou cu o putere şi mai mare spre rău înainte de a doua venire. Hristos a spus că starea lumii va fi ca în zilele dinaintea potopului şi ca în Sodoma şi Gomora. Toate întocmirile gândurilor din inimă vor fi îndreptate în fiecare zi numai spre rău. Noi trăim acum în pragul acestei vremi îngrozitoare şi trebuie să luăm aminte la învăţătura pe care ne-o dă postul Mântuitorului. Numai prin chinurile de nedescris pe care le-a suferit Hristos, putem aprecia câte rele aduce după sine dedarea neînfrânată la poftă. Pilda Lui ne spune că singura noastră nădejde de viaţă veşnică este de a aduce apetitul şi pasiunile în supunere faţă de voia lui Dumnezeu.
În puterea noastră, este cu neputinţă să aducem la tăcere pretenţiile firii noastre decăzute. Pe calea aceasta, Satana va aduce ispitele asupra noastră. Hristos ştie că vrăjmaşul va veni la orice fiinţă omenească, încercând să profite de slăbiciunile moştenite şi să-i ademenească, prin minciunile şi viclenia lui, pe toţi aceia care nu şi-au pus încrederea în Dumnezeu. Mergând prin locurile pe unde trebuie să treacă omul, Domnul a pregătit calea pentru ca noi să biruim. El nu vrea să fim mai slabi în lupta cu Satana. El nu vrea să ne lăsăm intimidaţi, descurajaţi de atacurile şarpelui. „Îndrăzniţi”, zice El, „Eu am biruit lumea” (Ioan 16:33).
Acela care se luptă împotriva forţelor poftei să privească la Mântuitorul în pustia ispitei, să-L vadă în agonie pe cruce, când a strigat: „Mi-e sete.” El a suportat tot ce putem suporta şi noi. Biruinţa Lui este biruinţa noastră.
Iisus S-a sprijinit pe înţelepciunea şi tăria Tatălui Său ceresc. El declară: „Domnul Dumnezeu M-a ajutat; de aceea nu M-am ruşinat… ştiind că nu voi fi dat de ruşine... Iată, Domnul Dumnezeu Mă ajută.” Arătând spre pilda pe care ne-o dă, El ne spune: „Cine dintre voi se teme de Domnul să asculte glasul Robului Său! Cine umblă în întuneric şi n-are lumină să se încreadă în Numele Domnului şi să se bizuie pe Dumnezeul lui!” (Isaia 50:7-10).
„Vine stăpânitorul lumii acesteia”, a spus Iisus. „El n-are nimic în Mine” (Ioan 14:30). În El nu se găsea nimic care să răspundă la amăgirile lui Satana. El nu S-a lăsat ademenit de păcat. Nici chiar printr-un gând nu S-a supus ispitei. Aşa poate să fie şi cu noi. Natura omenească a lui Hristos era unită cu cea dumnezeiască; El era pregătit de luptă prin locuirea lăuntrică a Duhului Sfânt. Iar El a venit să ne facă părtaşi de natura Lui dumnezeiască. Câtă vreme suntem legaţi de El prin credinţă, păcatul nu mai are putere asupra noastră. Dumnezeu apucă mâna credinţei noastre şi o ajută să se ţină tare de dumnezeirea lui Hristos, ca noi să putem ajunge la desăvârşire de caracter.
Şi Hristos ne-a arătat cum se ajunge aici. Prin ce mijloc a biruit El în lupta cu Satana? Prin Cuvântul lui Dumnezeu. El n-a putut să Se împotrivească ispitei decât prin Cuvânt. „Stă scris”, a spus El. Nouă ne-au fost date „făgăduinţele Lui nespus de mari şi scumpe, ca prin ele să vă faceţi părtaşi firii dumnezeieşti, după ce aţi fugit de stricăciunea care este în lume prin pofte” (2 Petru 1:4). Fiecare făgăduinţă din Cuvântul lui Dumnezeu ne aparţine. Noi trebuie să trăim „prin orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu”. Când sunteţi atacaţi de ispite, nu priviţi la împrejurări sau la slăbiciunile voastre, ci la puterea Cuvântului. Toată puterea vi se dă vouă. „Strâng Cuvântul Tău în inima mea”, zice psalmistul, „ca să nu păcătuiesc împotriva Ta!” „După cuvântul buzelor Tale, mă feresc de calea celor asupritori” (Psalmii 119:11; 17:4).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 12 – Ispitirea lui Isus, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/yHsFW8HU15Fid8947
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 13 – Biruința.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
„Atunci, Diavolul L-a dus în sfânta cetate, L-a pus pe streaşina Templului şi I-a zis: «Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu, aruncă-Te jos, căci este scris:
El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta; și ei Te vor lua pe mâini, ca nu cumva să Te loveşti cu piciorul de vreo piatră.»”
Satana credea că acum dă lupta cu Iisus pe terenul Lui. Însuşi vrăjmaşul acesta înverşunat folosea cuvinte care porneau din gura lui Dumnezeu. El încă se mai arăta ca un înger de lumină şi dădea de înţeles că are cunoştinţe din Scriptură şi că înţelege valoarea celor scrise. După cum Iisus a folosit mai înainte Cuvântul lui Dumnezeu ca să-Şi susţină credinţa, ispititorul îl folosea acum cu gândul de a-şi sprijini amăgirea. El pretindea că a vrut doar să vadă câtă credinţă are Iisus şi acum Îi laudă statornicia. Deoarece Mântuitorul a arătat că are încredere în Dumnezeu, Satana stăruia ca El să dea o nouă dovadă de credinţă.
Dar ispita este din nou începută prin cuvintele care semănau îndoială: „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu…” Hristos era ispitit să răspundă la acest „dacă”, dar S-a abţinut şi n-a îngăduit nici cea mai slabă umbră de îndoială. El nu avea de ce să-Şi pună viaţa în primejdie ca să-i dea o dovadă lui Satana.
Ispititorul gândea că se poate folosi de natura omenească a lui Hristos şi căuta să-L ducă la îngâmfare. Cu toate că îi poate ademeni pe oameni, Satana nu poate să-i forţeze să păcătuiască. El I-a spus lui Iisus: „Aruncă-Te jos”, ştiind că el nu-L putea arunca, pentru că atunci Dumnezeu ar fi intervenit şi L-ar fi salvat. Satana nu putea nici să-L oblige pe Iisus să Se arunce. Dacă Hristos nu consimţea la ispită, nu putea fi biruit. Nici toată puterea pământului sau a infernului nu putea să-L forţeze să Se depărteze câtuși de puţin de voia Tatălui Său.
Ispititorul nu ne poate constrânge niciodată să păcătuim. El nu poate să ne stăpânească mintea, decât dacă ea este predată puterii lui. Întâi trebuie să consimtă voinţa şi credinţa trebuie să se desprindă de Hristos, şi numai după aceea poate Satana să-şi exercite puterea asupra noastră. Dar orice dorinţă păcătoasă pe care o cultivăm îi dă lui un punct de sprijin. Orice punct în care noi nu ajungem la standardul pus de Dumnezeu este o poartă deschisă, pe care poate să intre vrăjmaşul să ne ispitească şi să ne distrugă. Şi orice greşeală sau înfrângere a noastră îi dă Diavolului prilej să-L învinuiască pe Hristos.
Când a citat făgăduinţa: „El va porunci îngerilor Săi să vegheze asupra Ta”, Satana a lăsat la o parte cuvintele: „Să te păzească în toate căile tale”; adică în toate căile în care Îl putem alege pe Dumnezeu. Iisus a refuzat să lase calea ascultării. Deşi avea o încredere deplină în Tatăl Său, nu voia să Se aşeze, fără să fie nevoie, într-o situaţie care ar fi făcut necesară intervenţia Tatălui pentru a-L salva de la moarte. El nu voia să forţeze Cerul să vină să-L scape şi, astfel, să greşească, nedându-i omului o pildă de încredere şi supunere.
Iisus i-a spus lui Satana: „De asemenea, este scris: «Să nu ispiteşti pe Domnul, Dumnezeul tău.»” Cuvintele acestea le spusese Moise copiilor lui Israel când însetaseră în pustie şi au cerut ca Moise să le dea apă, strigând: „Este oare Domnul în mijlocul nostru sau nu este?” (Exodul 17:7). Dumnezeu făcuse pentru ei minuni, dar, cu toate acestea, în vreme de încercare, s-au îndoit şi au cerut o dovadă că El era cu ei. În necredinţa lor, ei căutau să-L pună la încercare. Satana Îl constrângea pe Hristos să facă acelaşi lucru. Dumnezeu dăduse deja dovada că Iisus era Fiul Său; şi acum, dacă El ar fi cerut o dovadă că era Fiul lui Dumnezeu, ar fi însemnat să pună la încercare Cuvântul lui Dumnezeu – să-L ispitească. La fel este dacă cineva cere un lucru pe care Dumnezeu nu l-a promis. E un semn de neîncredere şi ar fi de fapt o punere la probă sau o ispitire a Lui. Noi nu trebuie să-I cerem lui Dumnezeu ceva ca să dovedim că Îşi va împlini Cuvântul, ci pentru că îl va împlini; nu ca să dovedim că El ne iubeşte, ci pentru că ne iubeşte. „Fără credinţă este cu neputinţă să fim plăcuţi Lui! Căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că răsplăteşte pe cei ce-L caută” (Evrei 11:6).
Dar credinţa nu e în niciun fel amestecată cu încumetarea. Numai acela care are adevărata credinţă este sigur faţă de încumetare. Căci încumetarea este credinţa contrafăcută de Satana. Credinţa cere împlinirea făgăduinţelor lui Dumnezeu şi aduce roade în ascultare. Încumetarea se întemeiază şi ea pe făgăduinţe, dar le foloseşte la fel ca Satana, pentru a scuza nelegiuirea. Credinţa i-ar fi făcut pe primii noştri părinţi să se încreadă în iubirea lui Dumnezeu şi să asculte de poruncile Lui. Încumetarea i-a făcut să calce Legea Lui, crezând că iubirea Lui cea mare îi va scăpa de urmările păcatului lor. Aceea nu este credinţă, care cere favoarea Cerului, dar nu împlineşte condiţiile pe baza cărora urmează să se acorde harul. Adevărata credinţă se întemeiază pe făgăduinţele şi pe rânduielile Sfintei Scripturi.
Deseori, când nu reuşeşte să provoace îndoiala, Satana reuşeşte să ne aducă la încumetare. Dacă ne poate face să ne aşezăm în calea ispitei fără să fie nevoie, ştie că biruinţa e a lui. Dumnezeu îi va apăra pe toţi aceia care merg pe cărarea ascultării, dar, dacă te depărtezi de ea, ajungi pe terenul lui Satana. Acolo cădem cu siguranţă. Mântuitorul ne-a dat porunca aceasta: „Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită” (Marcu 14:38). Meditaţia şi rugăciunea ne vor feri de a ne arunca de bunăvoie în calea primejdiei şi, în felul acesta, vom fi scăpaţi de multe înfrângeri.
Cu toate acestea, să nu ne pierdem curajul atunci când suntem atacaţi de ispită. Adesea, când ajungem într-o încercare, ne îndoim că Duhul Sfânt ne-a condus până acolo. Dar Duhul L-a condus pe Iisus în pustie ca să fie ispitit de Satana. Când ne duce într-o încercare, Dumnezeu are un plan de îndeplinit pentru binele nostru. Iisus nu S-a încrezut cu îngâmfare în făgăduinţele lui Dumnezeu, mergând fără să fie nevoie în ispită, nici nu S-a lăsat pradă descurajării când a venit ispita asupra Lui. Nici noi să nu facem altfel. „Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre, ci, împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul ca să ieşiţi din ea, ca s-o puteţi răbda.” El zice: „Adu ca jertfă lui Dumnezeu mulţumiri şi împlineşte-ţi juruinţele făcute Celui Preaînalt. Cheamă-Mă în ziua necazului şi Eu te voi izbăvi, iar tu Mă vei proslăvi” (1 Corinteni 10:13; Psalmii 50:14,15).
Iisus a biruit şi cea de-a doua ispită. Acum, Satana și-a arătat adevăratul său caracter. Dar nu a apărut ca un monstru, cu copite despicate şi cu aripi de liliac. El era un înger puternic, deşi era căzut. El se considera conducătorul revoltei şi dumnezeul acestei lumi.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Aşezându-L pe Iisus pe un munte înalt, Satana a făcut ca toate împărăţiile lumii, cu toată slava lor, să treacă în vedere panoramică pe dinaintea Lui. Lumina soarelui strălucea peste oraşe mari cu temple, cu palate de marmură, peste întinse câmpii roditoare şi livezi încărcate de fructe. Urmele răutăţii erau ascunse. Ochii lui Iisus, care în ultima vreme se scăldaseră doar în apăsare şi pustietate, priveau acum la scene de neîntrecută frumuseţe şi îmbelşugare. Atunci s-a auzit şi glasul ispititorului: „Ţie Îţi voi da toată stăpânirea şi slava acestor împărăţii; căci mie îmi este dată şi o dau oricui voiesc. Dacă dar Te vei închina înaintea mea, toată va fi a Ta.”
Misiunea lui Hristos putea să fie împlinită numai prin suferinţă. În faţa Lui era o viaţă de tristeţe, de greutăţi şi de lupte şi o moarte de ocară. Trebuia să poarte păcatele lumii întregi. Trebuia să sufere despărţirea de iubirea Tatălui Său. Iată, acum ispititorul se oferea să predea puterea pe care o luase pe nedrept. Hristos Se putea salva de viitorul acela îngrozitor, recunoscând supremaţia lui Satana. Dar, dacă făcea lucrul acesta, ar fi însemnat să renunţe la biruinţă în lupta cea mare. Satana păcătuise în ceruri, căutând să se înalţe mai presus de Fiul lui Dumnezeu. Dacă acum câştiga, însemna că revolta va triumfa.
Când I-a spus lui Hristos că împărăţiile şi slava lumii îi sunt date lui şi el le dă oricui voieşte, Satana a spus adevărul numai în parte şi l-a spus numai pentru a servi cauza lui printr-o nouă înşelăciune. Împărăţia lui Satana era ceea ce el smulsese de la Adam, dar Adam nu era decât reprezentantul Creatorului. Stăpânirea lui nu era independentă. Pământul era al lui Dumnezeu şi El a dat toate lucrurile Fiului Său. Adam trebuia să domnească în calitate de supus al lui Hristos. Adam şi-a cedat stăpânirea, care a trecut în mâinile lui Satana, Hristos a rămas încă împărat de drept. De aceea şi spunea Domnul către Nebucadneţar: „Cel Preaînalt stăpâneşte peste împărăţia oamenilor şi o dă cui Îi place” (Daniel 4:17). Satana poate exercita stăpânirea smulsă prin înşelăciune numai atât cât îi îngăduie Dumnezeu.
Când I-a oferit lui Hristos împărăţia şi slava lumii, ispititorul a propus de fapt ca Hristos să predea adevăratul Lui drept de a împărăţi asupra lumii şi să aibă stăpânirea ca un supus al lui Satana. O asemenea împărăţie doreau să aibă şi iudeii. Ei doreau împărăţia acestei lumi. Dacă Hristos ar fi voit să le dea o asemenea împărăţie, L-ar fi primit cu mare bucurie. Dar asupra ei zăcea blestemul păcatului, cu toate nenorocirile aduse de el. Hristos i-a spus atunci ispititorului: „Înapoia Mea, Satano! Este scris: «Domnului, Dumnezeului tău, să te închini şi numai Lui să-I slujeşti.»”
Acela care se revoltase în cer Îi oferea lui Hristos împărăţiile acestei lumi, ca să cumpere omagiul Lui faţă de principiile răutăţii, dar El nu putea fi cumpărat. El venise să întemeieze o împărăţie a neprihănirii şi nu avea de gând să-Şi părăsească planurile. Cu aceeaşi ispită, Satana se apropie de oameni, în faţa cărora are mai mult succes decât în faţa lui Hristos. El le oferă oamenilor împărăţia acestei lumi, cu condiţia să-i recunoască supremaţia. El le cere să jertfească cinstea, să desconsidere conştiinţa şi să se lase stăpâniţi de egoism. Hristos îi invită să caute Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea Lui, dar Satana îi urmăreşte şi le spune: „Oricât ar fi de adevărate lucrurile despre viaţa veşnică, dacă vrei să ai succes în lumea aceasta, trebuie să-mi serveşti mie. Eu ţin în mâna mea binele tău. Pot să-ţi dau bogăţii, plăceri, onoruri şi fericire. Ascultă sfatul meu. Nu te lăsa dus de idei ciudate, de cinste sau sacrificiu de sine. Calea ţi-o pregătesc eu.” Astfel sunt rătăciţi foarte mulţi oameni. Ei sunt de acord să trăiască pentru slujirea eului şi Satana este mulţumit. În timp ce-i adoarme cu nădejdea de a pune stăpânire pe lume, el câştigă stăpânirea asupra vieţii lor. Dar el oferă ceva ce nu le poate da şi, în curând, va fi luat şi de la el. În schimb, îi momeşte cu dreptul lor la moştenirea fiilor lui Dumnezeu.
Satana pusese la îndoială faptul că Iisus era Fiul lui Dumnezeu. Dar, când a fost respins, i s-a dat dovada că el nu putea contesta aceasta. Dumnezeirea a străbătut prin corpul omenesc suferind. Satana n-a avut putere să se împotrivească poruncii. Scrâşnind de umilinţă şi ură, a fost silit să se retragă din faţa Răscumpărătorului omenirii. Biruinţa lui Hristos era desăvârşită, la fel cum a fost înfrângerea lui Adam.
Tot aşa şi noi putem să ne împotrivim ispitei şi să-l obligăm pe Satana să plece de la noi. Iisus a câştigat biruinţa prin supunere şi credinţă în Dumnezeu, iar prin apostolul ne spune: „Supuneţi-vă dar lui Dumnezeu. Împotriviţi-vă Diavolului şi el va fugi de la voi. Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi El Se va apropia de voi” (Iacov 4:7,8). Noi nu ne putem salva singuri din puterea ispititorului. El a biruit omenirea şi, atunci când încercăm să-i stăm împotrivă prin puterile noastre, ajungem cu siguranţă o pradă a vicleniei lui. „Numele Domnului este un turn; cel neprihănit fuge în el şi stă la adăpost” (Proverbele 18:10). Satana tremură şi fuge din faţa celei mai slabe fiinţe care găseşte adăpost în numele acesta puternic.
După ce vrăjmaşul s-a îndepărtat, Iisus a căzut la pământ sfârşit de puteri, cu faţa palidă, ca mort. Îngerii cerului vegheaseră asupra luptei, privind la iubitul lor Conducător care trecea prin suferinţe atât de mari pentru a ne deschide o cale de scăpare. El a suferit încercarea aceasta, mai mare decât vom fi chemaţi să suportăm noi vreodată. Îngerii Îi slujeau acum Fiului lui Dumnezeu, care zăcea ca mort la pământ. A fost întărit cu hrană, mângâiat prin cuvinte pline de iubire din partea Tatălui Său şi prin asigurarea că tot cerul a triumfat prin biruinţa Lui. Recăpătându-Şi puterile, inima Lui mare se îndreaptă plină de iubire către om şi El porneşte mai departe, să termine lucrarea pe care o începuse, cu gândul să nu Se odihnească până când vrăjmaşul nu va fi înfrânt şi neamul omenesc nu va fi răscumpărat.
Noi nu vom putea pricepe niciodată cât a costat răscumpărarea noastră, până nu vom sta în faţa tronului lui Dumnezeu, împreună cu Răscumpărătorul nostru. Când slava locuinţelor veşnice va străluci înaintea ochilor noştri extaziaţi, ne vom aminti că Iisus a părăsit toate acestea pentru noi şi nu numai că S-a exilat din curţile cereşti, dar a riscat să fie înfrânt şi să fie pierdut pentru veşnicie. Atunci ne vom depune coroanele la picioarele Sale şi vom cânta: „Vrednic este Mielul care a fost junghiat să primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda” (Apocalipsa 5:12).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 13 – Biruința, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/1Ryjf5Sej1hPt4aZ7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 14 – „Noi am găsit pe Mesia”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Ioan Botezătorul predica şi boteza la Betabara, dincolo de Iordan. Nu departe de locul acesta, Dumnezeu oprise pe vremuri apele râului până a trecut Israel. Tot în apropiere, fusese dărâmată cetatea Ierihon de oştile cereşti. Amintirea acestor evenimente era acum împrospătată şi făcea ca solia lui Ioan Botezătorul să prezinte un interes deosebit. Oare Acela care în timpurile de demult făcuse atâtea minuni nu Îşi va arăta din nou puterea pentru eliberarea lui Israel? Astfel de gânduri frământau inima oamenilor care zilnic se îngrămădeau pe malurile Iordanului.
Predicarea lui Ioan ajunsese să pună stăpânire cu atâta putere asupra naţiunii, încât a atras atenţia autorităţilor religioase. Pericolul revoltei făcea ca romanii să vadă cu ochi bănuitori orice adunare mai mare şi, de aceea, orice lucru care ar fi prevestit vreo răscoală a poporului deştepta temerile conducătorilor iudei. Ioan nu recunoscuse autoritatea Sinedriului şi nu ceruse autorizaţia acestuia pentru lucrarea pe care o făcea. El îi mustrase pe toţi la fel, pe conducători şi pe conduşi, pe farisei şi pe saduchei. Cu toate acestea, lumea îl urma plină de entuziasm. Interesul pentru lucrarea lui părea a creşte fără încetare. Cu toate că nu avusese nicio legătură cu el, Sinedriul considera că Ioan, fiind un învăţător public, se găsea sub jurisdicţia sa.
Acest consiliu era format din membri aleşi din preoţime şi dintre conducătorii şi învăţătorii neamului. De obicei, conducătorul era marele-preot. Toţi membrii trebuiau să fie înaintaţi în vârstă, deşi nu prea bătrâni, oameni învăţaţi, cunoscători nu numai în ale credinţei şi istoriei iudeilor, ci şi în ale ştiinţei în general. Trebuiau să fie fără cusur fizic, să fie căsătoriţi şi să aibă copii, ceea ce-i făcea mai potriviţi pentru a-i înţelege şi a-i ajuta pe ceilalţi. Locul lor de întâlnire era într-o sală din incinta Templului din Ierusalim. În zilele de independenţă ale iudeilor, Sinedriul era instanţa supremă a neamului, având autoritate pământească şi ecleziastică. Deşi acum era supus guvernatorilor romani, încă mai exercita o influenţă puternică atât în aspectele civile, cât şi în cele religioase.
Sinedriul nu mai putea să întârzie cercetarea lucrării lui Ioan. Unii încă îşi mai aminteau descoperirea dată lui Zaharia în templu şi profeţia tatălui, care îl arătase pe copilul lui ca înainte-mergător al lui Mesia. În urma tulburărilor şi schimbărilor din cei treizeci de ani trecuţi, lucrurile acestea se pierduseră în mare parte din vedere. Acum ele veneau din nou în minte, prin mişcarea adusă de lucrarea lui Ioan.
De multă vreme nu mai fusese un profet în Israel. De multă vreme nu se mai văzuse o reformă ca aceea care se producea acum. Chemarea la mărturisire de păcate părea ceva nou şi uimitor. Mulţi conducători n-ar fi vrut să meargă să asculte chemările şi mustrările lui Ioan, ca nu cumva să fie siliţi să dezvăluie tainele vieţii lor. Cu toate acestea, predica lui era o proclamare deschisă a lui Mesia. Se ştia bine că cele şaptezeci de săptămâni din profeţia lui Daniel, în care se cuprindea şi venirea lui Mesia, aproape se sfârşiseră şi toţi aşteptau cu nerăbdare să aibă parte de timpul acela mult dorit de glorie naţională. Atât de mare era entuziasmul poporului, încât Sinedriul urma să fie obligat în curând să aprobe sau să respingă lucrarea lui Ioan. Puterea Sinedriului asupra poporului începuse să scadă. Menţinerea poziţiei lui devenea o problemă serioasă. Sperând să găsească o soluţie, Sinedriul a trimis la Iordan o delegaţie de preoţi şi de leviţi, ca să discute cu noul învăţător.
O mulţime de oameni erau adunaţi şi ascultau cuvintele lui când au sosit trimişii. Cu un aer de stăpânitori, anume plănuit ca să-i impresioneze pe oameni şi să-l facă pe profet să ţină seama de ei, rabinii îngâmfaţi se apropiau. Plină de respect şi chiar de teamă, mulţimea le-a făcut loc să treacă. Aceşti bărbaţi însemnaţi, îmbrăcaţi în haine alese, plini de îngâmfare pentru rangul şi puterea lor, s-au oprit în faţa profetului din pustie.
– Cine eşti tu? au întrebat ei.
Ştiind ce aveau ei în gând, Ioan a răspuns:
– Nu sunt eu Hristosul.
– Dar cine eşti? Eşti Ilie?
– Nu sunt!
– Eşti prorocul?
– Nu.
– Dar cine eşti? Ca să dăm un răspuns celor ce ne-au trimis. Ce zici tu despre tine însuţi?
– Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: „Neteziţi calea Domnului!” cum a zis prorocul Isaia.
Pasajul amintit de Ioan este din profeţia lui Isaia: „Mângâiaţi […] pe poporul Meu, zice Dumnezeul vostru. Vorbiţi bine Ierusalimului şi strigaţi-i că robia lui s-a sfârşit, că nelegiuirea lui este ispăşită. Un glas strigă: «Pregătiţi în pustie calea Domnului, neteziţi în locurile uscate un drum pentru Dumnezeul nostru! Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate, coastele să se prefacă în câmpii şi strâmtorile în vâlcele! Atunci se va descoperi slava Domnului şi, în clipa aceea, orice făptură o va vedea»” (Isaia 40:1-5).
Pe vremuri, când un împărat călătorea printr-o parte mai puţin umblată din împărăţia lui, o ceată de oameni mergea înaintea trăsurii, ca să niveleze ridicăturile şi să astupe gropile, pentru ca împăratul să poată călători în siguranţă şi fără nicio piedică. Acest obicei este folosit de profet pentru a ilustra lucrarea Evangheliei. „Orice vale să fie înălţată, orice munte şi orice deal să fie plecate.” Când Duhul lui Dumnezeu, cu minunata Lui putere de redeşteptare, atinge sufletul, El face ca mândria omenească să se plece. Plăcerea, poziţia şi puterea omenească sunt socotite ca fiind fără valoare. „Izvodirile minţii şi orice înălţime, care se ridică împotriva cunoştinţei lui Dumnezeu”, sunt răsturnate şi orice gând este făcut „rob ascultării de Hristos” (2 Corinteni 10:5). Atunci umilinţa şi iubirea gata de sacrificiu, care sunt atât de puţin apreciate de oameni, sunt puse mai presus de toate celelalte lucrări. Aceasta este lucrarea Evangheliei, din care face parte şi solia lui Ioan.
Rabinii au întrebat mai departe: „Atunci de ce botezi, dacă nu eşti Hristosul, nici Ilie, nici prorocul?” Cuvântul „prorocul” se referea la Moise. Iudeii ajunseseră la părerea că Moise trebuia să învie din morţi şi să fie înălţat la cer. Ei nu ştiau că el înviase deja. Când Ioan Botezătorul şi-a început lucrarea, mulţi au crezut că el poate să fie Moise, care a înviat din morţi, deoarece părea să cunoască în amănunţime profeţiile şi istoria lui Israel.
De asemenea, se credea că înainte de venirea lui Mesia se va arăta Ilie. Ioan a împlinit această aşteptare, lucru care n-a fost recunoscut, dar cuvintele lui aveau un înţeles mai adânc. Mai târziu, Iisus a spus cu privire la Ioan: „Dacă vreţi să înţelegeţi, el este Ilie, care trebuia să vină” (Matei 11:14). Ioan a venit în spiritul şi puterea lui Ilie, ca să facă o lucrare ca aceea pe care a făcut-o Ilie. Dacă iudeii l-ar fi primit, lucrul acesta s-ar fi împlinit pentru ei. Dar ei n-au primit solia lui. Pentru ei, el nu era Ilie. El nu putea să împlinească pentru ei lucrarea pentru care venise.
Mulţi dintre cei adunaţi la Iordan fuseseră de faţă la botezul lui Iisus, dar numai câţiva observaseră semnul care se dăduse atunci. În timpul lunilor precedente ale lucrării lui Ioan Botezătorul, mulţi au refuzat să dea ascultare chemării lui la pocăinţă. În urma acestui lucru, inima lor se împietrise şi mintea lor se întunecase. Când Cerul a mărturisit pentru Iisus la botezul Lui, ei n-au înţeles nimic. Ochii care niciodată nu se îndreptaseră în credinţă către Cel Nevăzut n-au văzut descoperirea slavei lui Dumnezeu, urechile care niciodată nu ascultaseră de glasul Lui nu au auzit cuvintele mărturiei. La fel se întâmplă şi acum. Deseori prezenţa lui Hristos şi a îngerilor slujitori se manifestă în adunările oamenilor şi, cu toate acestea, mulţi nu ştiu acest lucru. Ei nu simt nimic deosebit. Doar unora li se descoperă prezenţa Mântuitorului. Pacea şi bucuria străbat inima lor. Ei sunt mângâiaţi, încurajaţi şi binecuvântaţi.
Delegaţii din Ierusalim îl întrebaseră pe Ioan: „De ce botezi?” Şi acum aşteptau răspunsul. Deodată, când privirea lui se îndrepta asupra mulţimii, ochii i s-au aprins, faţa i-a fost luminată şi întreaga lui făptură a fost zguduită de o emoţie profundă. Întinzând mâna, el a strigat: „Eu botez cu apă, dar în mijlocul vostru stă Unul pe care voi nu-L cunoaşteţi. El este Acela care vine după mine şi care este înaintea mea; eu nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălţămintelor” (Ioan 1:26,27).