Pret oferta saptămânii
18 Lei
Pret intreg
23,00 Lei
Pret intreg
35,00 Lei
Ucenicii şi însoţitorii lor au fugit cuprinşi de groază, dar, deodată, şi-au dat seama că Iisus nu era cu ei şi s-au întors să-L caute. El era acolo unde Îl lăsaseră. El, care liniştise furtuna, care îl întâmpinase mai înainte pe Satana şi-l biruise, n-a fugit din faţa acestor demoni. Când, scrâşnind din dinţi şi făcând spume la gură, aceşti oameni s-au apropiat de El, Iisus a ridicat mâna care le poruncise valurilor să se liniştească, şi ei nu s-au putut apropia mai mult. Urlau fără putere în faţa Lui.
Cu autoritate, El le-a poruncit duhurilor necurate să iasă din ei. Cuvintele Lui au pătruns în mintea întunecată a acelor nenorociţi. Foarte slab şi-au dat seama că aproape de ei se afla Cineva care putea să-i scape de sub stăpânirea chinuitoare a demonilor. Au căzut la picioarele Mântuitorului, să I se închine, dar, când au deschis gura să-I ceară milă, demonii au vorbit prin ei, strigând cu putere: „Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog, nu mă chinui!”
Iisus a întrebat: „Care îţi este numele?” Şi răspunsul a fost: „Numele meu este Legiune, pentru că suntem mulţi.” Folosindu-i pe aceşti nenorociţi ca mijloace de comunicare, ei L-au rugat pe Iisus să nu-i alunge din regiunea aceea. Pe coasta muntelui, nu departe de acolo, păştea o turmă de porci. Demonii au cerut încuviințarea să intre în ei şi Iisus le-a îngăduit. Deodată, turma a fost cuprinsă de panică. Porcii au alergat nebuneşte spre stânci şi, nefiind în stare să se oprească pe ţărm, s-au aruncat în apă şi au pierit.
Între timp, o schimbare minunată avusese loc cu demonizaţii. În mintea lor pătrunsese lumina. Ochii lor străluceau de inteligenţă. Faţa lor, atâta vreme deformată după chipul lui Satana, s-a îmblânzit deodată, mâinile pătate de sânge s-au liniştit şi, cu vocea veselă, oamenii Îl preamăreau pe Dumnezeu pentru eliberare.
Din vârful stâncilor, cei care păzeau porcii au văzut tot ce se întâmplase şi au alergat să ducă veştile acestea atât stăpânilor lor, cât şi celorlalţi oameni. Cu frică şi uimire, întreaga populaţie a alergat înaintea lui Iisus. Cei doi demonizaţi fuseseră groaza ţinutului. Nimeni nu avea curaj să treacă pe unde se aflau ei, căci se puteau arunca oricând asupra trecătorilor cu o furie diavolească. Acum, oamenii aceştia erau îmbrăcaţi şi cu mintea întreagă, stând la picioarele lui Iisus, ascultând cuvintele Lui şi slăvind numele Aceluia care îi vindecase. Însă oamenii care au văzut această scenă minunată nu s-au bucurat. Pierderea porcilor îi afecta mai mult decât eliberarea acestor captivi ai lui Satana.
Pentru binele stăpânilor acestor porci, se îngăduise să vină asupra lor această pagubă. Ei erau absorbiţi de lucrurile pământeşti şi nu se îngrijeau de marile nevoi ale vieţii lor spirituale. Iisus dorea să spulbere vraja nepăsării lor egoiste, ca ei să poată primi harul Său. Dar regretul şi indignarea pentru pierderea trecătoare le-au orbit ochii, aşa că nu au mai văzut îndurarea Mântuitorului.
Manifestarea puterii supranaturale a stârnit prejudecăţile oamenilor şi a provocat temerile lor. Puteau să vină nenorociri şi mai mari, dacă Străinul acesta rămânea între ei. S-au temut să nu fie ruinați şi s-au hotărât să se lipsească de prezenţa Lui. Cei care trecuseră lacul împreună cu Iisus au povestit tot ce se întâmplase în noaptea trecută: despre pericolul din mijlocul furtunii şi despre felul în care au fost liniştite vântul şi marea. Dar cuvintele lor erau fără efect. Cu groază, oamenii s-au strâns în jurul lui Iisus şi L-au rugat stăruitor să plece de la ei şi El i-a ascultat luând corabia îndată către ţărmul opus.
Oamenii din Gherghesa aveau în faţa lor dovada vie despre puterea şi îndurarea lui Hristos. Ei i-au văzut pe oamenii cărora le fusese redată puterea de judecată, dar se temeau atât de mult să nu-şi riște interesele materiale pământeşti, încât Acela care îl biruise pe domnul întunericului în faţa lor era tratat ca un nepoftit, şi Darul ceresc a fost alungat de la uşile lor. Noi nu avem ocazia să ne îndepărtăm de persoana lui Iisus aşa cum au făcut cei din Gherghesa, totuşi sunt mulţi care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece ascultarea ar însemna sacrificarea unor interese lumeşti. Pentru ca nu cumva prezenţa Lui să le aducă vreo pierdere financiară, mulţi resping harul Lui şi îndepărtează Duhul Lui de la ei.
Dar cu totul altele au fost sentimentele demonizaţilor vindecaţi. Ei doreau să fie în tovărăşia Eliberatorului lor. În prezenţa Lui se simţeau la adăpost de puterea demonilor, care le chinuiseră viaţa şi le irosiseră puterile. Când Iisus era gata să urce în corabie, s-au ţinut strâns de El, au îngenuncheat la picioarele Lui şi L-au rugat să-i lase să rămână aproape de El, ca să poată asculta mereu cuvintele Lui. Dar Iisus le-a poruncit să meargă acasă şi să vestească ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ei.
Ei aveau o lucrare de făcut: să meargă acasă, între păgâni, şi să povestească despre binecuvântările primite de la Iisus. Le era însă greu să se despartă de Mântuitorul lor. Cu siguranţă că urmau să aibă multe greutăţi în mijlocul concetăţenilor păgâni. Şi îndelunga lor despărţire de societate părea să-i fi făcut neînstare de lucrarea ce le era încredinţată. Dar, îndată ce Iisus le-a arătat datoria, ei au fost gata să asculte. Nu numai că au povestit în familie şi între vecini despre Iisus, ci au mers prin Decapole, vestind pretutindeni puterea Lui mântuitoare şi povestind cum au fost eliberaţi de demoni. Făcând lucrul acesta, ei primeau o binecuvântare mai mare decât aceea pe care ar fi avut-o, dacă ar fi rămas în prezenţa Lui. Atunci când lucrăm pentru a duce mai departe vestea cea bună a mântuirii, suntem aduşi mai aproape de Mântuitorul.
Cei doi demonizaţi vindecaţi au fost primii misionari pe care i-a trimis Hristos să predice Evanghelia în regiunea Decapole. Oamenii aceştia avuseseră prilejul să asculte învăţăturile lui Hristos numai câteva clipe. Nu avuseseră niciodată ocazia să asculte o predică a Lui. Ei nu puteau să-i înveţe pe oameni ca ucenicii, care fuseseră zilnic cu Hristos. Dar purtau în propria persoană dovada că Iisus era Mesia. Ei puteau spune ceea ce ştiau, ce văzuseră, ce auziseră şi ce simţiseră singuri din puterea lui Hristos. Lucrul acesta îl poate face oricine a fost atins în inima lui de harul lui Dumnezeu. Ioan, ucenicul iubit, scria: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii… Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă” (1 Ioan 1:1-3). Ca martori ai lui Hristos, trebuie să spunem ce ştim, ce am văzut, auzit şi simţit. Dacă L-am urmat pe Iisus pas cu pas, vom avea ceva foarte precis de spus cu privire la felul în care El ne-a condus. Putem spune cum am pus la probă făgăduinţa Lui şi am văzut că este adevărată. Putem mărturisi ceea ce ştim despre harul lui Hristos. Aceasta e mărturisirea pe care o cere Domnul şi din lipsa căreia lumea piere.
Deşi oamenii din Gherghesa nu L-au primit, Iisus nu i-a lăsat în întunericul pe care îl aleseseră. Când L-au rugat să plece, încă nu auziseră cuvintele Lui. Nu ştiau ce resping. Din cauza aceasta, El le-a trimis din nou lumină, prin aceia pe care nu puteau refuza să-i asculte.
Făcând să piară porcii, Satana avea ca scop să-i îndepărteze pe oameni de la Mântuitorul şi să împiedice predicarea Evangheliei în ţinutul acela. Dar tocmai întâmplarea aceasta a trezit toată regiunea aceea, aşa cum nimic altceva nu ar fi fost în stare s-o facă, şi a îndreptat atenţia tuturor către Hristos. Deşi Mântuitorul a plecat, oamenii pe care El îi vindecase au rămas ca martori ai puterii Lui. Aceia care fuseseră instrumentele domnului întunericului au devenit canale de lumină, trimişi ai Fiului lui Dumnezeu. Oamenii se minunau când ascultau aceste veşti nemaipomenite. În întreaga regiune s-a deschis o uşă pentru Evanghelie. Când Iisus a revenit în Decapole, lumea s-a adunat în jurul Lui şi, timp de trei zile, nu numai locuitorii unui oraş, ci mii de oameni din toate împrejurimile au ascultat solia mântuirii. Până şi puterea demonilor este sub stăpânirea Mântuitorului nostru şi lucrarea răului este întoarsă spre bine.
Întâlnirea cu demonizaţii din Gherghesa cuprindea o învăţătură pentru ucenici. Ea arăta adâncimea degradării în care caută Satana să târască întregul neam omenesc şi misiunea lui Hristos de a-i elibera pe oameni de sub puterea celui rău. Fiinţele acelea nenorocite, care locuiau printre morminte, posedate de demoni, robite de patimi nestăpânite şi de plăceri scârboase, ne arată ce ar fi ajuns omenirea, dacă ar fi fost lăsată sub stăpânirea lui Satana. Influenţa lui Satana se exercită necontenit asupra oamenilor, ca să tulbure simţurile, să stăpânească mintea pentru rău şi să aţâţe la violenţe şi crime. El slăbeşte corpul, întunecă inteligenţa şi înjoseşte sufletul. Ori de câte ori resping invitaţia Mântuitorului, oamenii se supun lui Satana. În toate domeniile vieţii, în familie, în afaceri şi chiar în biserică, mulţi oameni fac astăzi acelaşi lucru. Din cauza aceasta s-au răspândit pe pământ violenţa şi crima, iar întunericul moral, ca o mantie a morţii, învăluie casele oamenilor. Prin ispitele lui iscusite, Satana îi face pe oameni să se dedea la rele tot mai mari, până când ajung la decădere morală şi la ruină. Unica siguranţă împotriva puterii lui se află în prezenţa lui Iisus. Înaintea oamenilor şi a îngerilor, Satana a fost descoperit ca vrăjmaş şi distrugător al omului, iar Hristos, ca Prietenul şi Eliberatorul omului. Spiritul Său va dezvolta în om ceea ce înnobilează caracterul şi umple de demnitate fiinţa sa. Îl va înălţa pe om pentru gloria lui Dumnezeu în corp, suflet şi spirit. „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7). El ne-a chemat ca să căpătăm „slava” – caracterul – Domnului nostru, Iisus Hristos, ne-a chemat ca să fim „asemenea chipului Fiului Său” (2 Tesaloniceni 2:14; Romani 8:29).
Iar oameni care au fost înjosiţi până când au ajuns instrumente ale lui Satana sunt şi acum transformaţi, prin puterea lui Hristos, în soli ai neprihănirii şi trimişi de Fiul lui Dumnezeu la fel ca pe vremuri: „Du-te şi spune tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.”
Ai terminat de citit capitolul 35 – „Taci, fii liniştită!”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/ssopWybirXTSQhht8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 36 – Atingerea credinţei.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Revenind de la Gherghesa pe ţărmul apusean, Iisus a găsit acolo o mulţime de oameni care L-au primit şi L-au salutat cu bucurie. El a rămas pe ţărm câtva timp, învăţând şi vindecând, apoi S-a îndreptat spre casa lui Levi-Matei, pentru a lua masa împreună cu vameşii. Aici L-a găsit Iair, mai-marele sinagogii.
Acest conducător al iudeilor a venit foarte întristat la Iisus şi s-a aruncat la picioarele Lui, spunând: „Fetiţa mea trage să moară. Rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.”
Îndată, Iisus a plecat spre casa acestui fruntaş. Deşi văzuseră atât de multe fapte de milă, ucenicii au fost foarte surprinşi de îndeplinirea cererii acestui rabin îngâmfat. L-au însoţit totuşi pe Domnul lor, iar lumea a venit după ei, plină de curiozitate şi de nerăbdare.
Casa fruntaşului nu era prea departe, dar Iisus şi însoţitorii Lui înaintau încet, deoarece mulţimea îi înconjura din toate părţile. Tatăl, nerăbdător, nu putea să mai suporte întârzierea, dar Iisus, milostiv cu oamenii, Se oprea ici-colo să uşureze suferinţele cuiva sau să mângâie o inimă tulburată.
În timp ce se aflau încă pe drum, un om şi-a făcut loc prin mulţime, aducându-i lui Iair vestea că fiica lui a murit şi că nu mai avea rost să-L supere pe Învăţătorul. Cuvântul a ajuns la urechea lui Iisus. „Nu te teme”, a zis El, „crede numai şi va fi tămăduită.”
Iair s-a apropiat mai mult de Mântuitorul şi împreună s-au grăbit spre casă. Bocitorii plătiţi şi cântăreţii din fluier sosiseră deja şi umpleau văzduhul cu strigătele lor. Prezenţa mulţimii şi frământarea ei au mişcat inima lui Iisus. El a încercat să-i liniştească pe oameni, zicând: „Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.” Ei s-au supărat auzind cuvintele Străinului. O văzuseră pe copilă în braţele morţii şi au început să-şi bată joc de El. După ce a cerut ca toţi să iasă din casă, Iisus a luat cu El pe tatăl şi pe mama fetiţei şi pe cei trei ucenici – Petru, Iacov şi Ioan – şi au intrat împreună în camera fetiței.
Iisus S-a apropiat de pat şi, luând mâna copilei în mâna Sa, a rostit încet, în limbajul folosit în casa ei, cuvintele: „Fetiţo, scoală-te, îţi zic!”
Deodată, un fior a străbătut corpul care zăcea inert. Pulsul vieţii a bătut iarăşi. Buzele s-au deschis zâmbind. Ochii s-au deschis mari, ca după somn, şi fetiţa a privit cu uimire la grupul de lângă ea. S-a ridicat, şi părinţii au îmbrăţişat-o şi au plâns de bucurie.
În drum spre casa fruntaşului, Iisus întâlnise în mulţime o femeie care de doisprezece ani suferea de o boală care făcea ca viaţa ei să fie o povară. Ea îşi cheltuise toţi banii pe doctori şi pe leacuri, ca, în cele din urmă, să i se spună că nu se poate vindeca. Dar speranţele ei s-au redeşteptat când a auzit de vindecările făcute de Hristos. Era sigură că, dacă s-ar fi putut atinge măcar de El, ar fi fost vindecată. Suferind și fiind slăbită, ea a mers la marginea apei unde învăţa Iisus şi a încercat să se strecoare prin mulţime, dar în zadar. Din nou L-a urmărit până la casa lui Levi-Matei, dar nici acum nu a fost în stare să se apropie. Începuse deja să dispere când, făcându-Şi drum prin mulţime, Iisus ajunse aproape de locul în care se afla ea.
Ocazia de aur venise. Se afla în prezenţa marelui Medic. Dar, fiind emoționată, n-a fost în stare să-I vorbească şi nici nu a putut decât să-I zărească o clipă faţa. De teamă să nu piardă singura ocazie de vindecare, s-a înghesuit printre oameni, zicând în sine: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” În timp ce El trecea, ea s-a întins şi a izbutit să-I atingă doar marginea veşmântului. Dar, în clipa aceea, a ştiut că era vindecată. În această unică atingere, era adunată credinţa întregii ei vieţi şi, deodată, durerile şi slăbiciunile au făcut loc puterii şi sănătăţii depline.
Cu inima plină de recunoştinţă, ea a încercat apoi să se retragă din mulţime, dar, deodată, Iisus, S-a oprit, şi oamenii s-au oprit odată cu El. S-a întors şi, privind în jur, a întrebat cu o voce care s-a auzit clar peste murmurul mulţimii: „Cine s-a atins de Mine?” Oamenii au rămas miraţi de această întrebare. Mântuitorul era îmbulzit din toate părţile şi împins într-o parte şi alta, aşa că întrebarea părea ciudată.
Petru, gata întotdeauna să vorbească, a zis: „Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc şi mai întrebi: «Cine s-a atins de Mine?»” Iisus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.” Mântuitorul putea să deosebească atingerea credinţei de atingerea întâmplătoare a mulţimii nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia să fie lăsată să treacă fără a fi luată în seamă. El voia să-i spună femeii umilite cuvinte de mângâiere, care să fie pentru ea un izvor de bucurie, cuvinte care aveau să fie o binecuvântare pentru urmaşii Săi, până la sfârşitul timpului.
Privind spre femeie, Iisus a stăruit să afle cine L-a atins. Văzând că e zadarnic să se mai ascundă, ea a înaintat tremurând şi s-a aruncat la picioarele Lui. Cu lacrimi de recunoştinţă, a povestit cât a suferit şi cum a fost vindecată. Iisus a zis cu blândeţe: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit. Du-te în pace.” El n-a dat loc superstiţiei, lăsând să se creadă că simpla atingere a hainei Lui ar avea putere de vindecare. Nu prin atingerea exterioară de El, ci prin credinţa care a luat în stăpânire puterea Lui divină s-a făcut vindecarea.
Mulţimea curioasă, care se îmbulzea în jurul lui Iisus, n-a simţit niciun fel de putere venind de la El. Dar, când a întins mâna pentru a-L atinge, crezând că va fi însănătoşită, femeia suferindă a simţit puterea vindecătoare. Tot aşa stau lucrurile şi în domeniul spiritual. Dacă vorbeşti de religie doar ocazional, dacă te rogi fără foame şi sete sufletească şi fără credinţă vie, nu ajungi la nimic. O credinţă numai cu numele, care-L primeşte pe Hristos numai ca Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credinţa spre mântuire nu este numai o recunoaştere intelectuală a adevărului. Acela care aşteaptă ca mai întâi să aibă toată cunoştinţa şi abia după aceea să-şi manifeste credinţa nu poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu e de ajuns să credem despre Hristos, trebuie să credem în El. Singura credinţă care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care-şi însuşeşte meritele Lui. Mulţi consideră credinţa ca o părere. Credinţa mântuitoare este un contract prin care cei ce-L primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Credinţa adevărată este viaţă. O credinţă vie înseamnă o creştere a vigorii, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare.
După vindecarea femeii, Iisus a dorit ca ea să recunoască binecuvântările primite. Darurile pe care le oferă Evanghelia nu trebuie câştigate în ascuns sau folosite în taină. De aceea, Domnul cere de la noi să mărturisim despre bunătatea Lui. „Voi Îmi sunteţi martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu” (Isaia 43:12).
Mărturia noastră despre credincioşia Sa e mijlocul pe care Cerul l-a ales pentru a-L descoperi lumii pe Hristos. Noi trebuie să recunoaştem harul Său, aşa cum este făcut cunoscut prin sfinţii din vechime, dar ceea ce are într-adevăr efect este mărturia propriei experienţe. Suntem martori pentru Dumnezeu atunci când descoperim în noi lucrarea unei puteri dumnezeieşti. Fiecare om are o viaţă deosebită de a tuturor celorlalţi şi o experienţă cu totul deosebită de a lor. Dumnezeu doreşte ca laudele noastre să se înalţe către El, purtând amprenta individualităţii noastre. Toate aceste recunoaşteri preţioase pentru lauda slavei harului Său, când sunt susţinute de o viaţă curată, creştinească, au o putere de neînvins, care lucrează pentru salvarea oamenilor.
Când cei zece leproşi au venit la Iisus pentru vindecare, El i-a îndemnat să meargă şi să se arate preotului. Pe drum, au fost curăţiţi, dar numai unul dintre ei s-a întors să-I dea slavă. Ceilalţi au mers în drumul lor, uitându-L pe Acela care-i făcuse sănătoşi. Câţi oameni nu fac astăzi la fel! Domnul lucrează neîncetat pentru binele omenirii. El le împarte fără încetare bunătăţile Sale. El îi ridică pe bolnavi din patul lor de suferinţă. El îi scapă pe oameni din primejdia pe care ei n-o văd, El trimite îngeri din cer să-i salveze din nenorocire, să-i apere „de ciuma care umblă în întuneric” şi „de molima care bântuie ziua-n amiaza mare” (Psalmii 91:6), dar inimile lor nu sunt impresionate. El a dat toate bogăţiile cerului pentru a-i răscumpăra, dar ei nu iau seama la marea Lui iubire. Prin nemulţumirea lor, ei îşi închid inima faţă de harul lui Dumnezeu. Asemenea buruienilor deşertului, care nu cunosc binele, sufletele lor locuiesc în locurile uscate ale pustiei.
Este spre binele nostru să ţinem proaspătă amintirea fiecărui dar de la Dumnezeu. În felul acesta, credinţa este întărită pentru a cere şi a primi mai mult. Găsim mai mare încurajare pentru noi în cea mai mică binecuvântare pe care o primim de la Dumnezeu decât în toate binecuvântările pe care le putem găsi în credinţa şi experienţa altora. Sufletul care răspunde harului lui Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea lui va creşte repede, lumina lui va răsări în întuneric şi slava Domnului se va vedea peste el. Să ne aducem aminte de iubirea duioasă a Domnului şi de mulţimea îndurărilor Lui. Asemenea poporului Israel, să ridicăm pietrele noastre de amintire şi să înscriem pe ele istoria preţioasă a celor făcute de Dumnezeu pentru noi. Şi, când revedem felul Lui de purtare în pelerinajul nostru, să spunem din inimi pline de recunoştinţă: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine? Voi înălţa paharul izbăvirilor şi voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini juruinţele făcute Domnului în faţa întregului Său popor” (Psalmii 116:12-14).
Ai terminat de citit capitolul 36 – Atingerea credinţei, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/UopZ8L1Bmt99VNVu9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 37 – Cei dintâi evanghelişti.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Apostolii erau membri ai familiei lui Iisus, care L-au însoţit în călătoriile Lui pe jos prin Galileea. Ei au fost părtaşi cu El la munca şi la greutăţile care au venit peste ei. Au ascultat cuvântările Lui, au umblat şi au vorbit cu Fiul lui Dumnezeu şi, din instruirea Lui zilnică, au învăţat cum să lucreze pentru înălţarea neamului omenesc. În timp ce Iisus slujea mulţimii de oameni adunați în jurul Lui, ucenicii Săi se aflau între cei de faţă, doritori să împlinească cererile Lui şi să-I uşureze munca. Ei dădeau ajutor la aranjarea oamenilor, îi aduceau pe cei bolnavi la Mântuitorul şi contribuiau la mângâierea tuturor. Ei îi căutau pe ascultătorii interesaţi, le explicau Scripturile şi lucrau pentru binele lor spiritual pe diferite căi. Îi învăţau pe alţii tot ce aflaseră de la Iisus şi în fiecare zi câştigau o experienţă mai bogată. Dar aveau nevoie şi de experienţa de a lucra singuri. Mai aveau nevoie de multă învăţătură, îndelungă răbdare şi blândeţe. Acum, când era cu ei, pentru a le arăta greşelile, pentru a-i sfătui şi îndrepta, Mântuitorul i-a trimis ca reprezentanţi ai Lui.
Cât fuseseră cu El, ucenicii se găsiseră deseori în încurcătură din cauza învăţăturii preoţilor şi a fariseilor, dar aduseseră greutăţile lor la Iisus. El le prezentase adevărurile Scripturii în contrast cu tradiţia. În felul acesta, le-a întărit credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi, într-o mare măsură, i-a eliberat de teama de rabini şi de robia tradiţiei. În pregătirea ucenicilor, exemplul vieţii Mântuitorului era mult mai eficient decât toate celelalte învăţături doctrinare. Când au fost despărţiţi de El, fiecare privire, fiecare inflexiune a vocii şi fiecare cuvânt le-au revenit în minte. Adesea, când erau în luptă cu vrăjmaşii Evangheliei, au repetat cuvintele Lui şi, când au văzut efectul asupra oamenilor, s-au bucurat foarte mult.
Chemându-i pe cei doisprezece în jurul Său, i-a trimis să meargă doi câte doi prin oraşe şi prin sate. Niciunul nu a fost trimis singur, ci frate a fost asociat cu frate şi prieten, cu prieten. În felul acesta, se puteau ajuta şi încuraja unul pe altul, se puteau sfătui şi ruga împreună, tăria unuia venea în ajutorul slăbiciunii celuilalt. În acelaşi fel i-a trimis mai târziu pe cei şaptezeci. Ţinta Mântuitorului a fost ca solii Evangheliei să fie asociaţi în felul acesta. Chiar în zilele noastre, lucrarea de evanghelizare ar avea mult mai mare succes, dacă acest exemplu ar fi urmat mai de aproape.
Solia ucenicilor era aceeaşi ca a lui Ioan Botezătorul şi a lui Hristos Însuşi: „Împărăţia cerurilor este aproape.” Ei nu trebuiau să intre în dispută cu oamenii cu privire la întrebarea dacă Iisus din Nazaret este sau nu Mesia, dar, în Numele Lui, trebuiau să facă aceleaşi lucrări pline de milă pe care le făcuse El. Iisus le-a spus: „Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.”
În timpul lucrării Sale, Hristos a dedicat mai mult timp pentru vindecarea bolnavilor decât pentru predicare. Minunile Lui mărturiseau despre adevărul cuvintelor Sale, că El n-a venit să nimicească, ci să mântuiască. Neprihănirea mergea înaintea Lui şi slava Domnului era înapoia Sa. Oriunde Se ducea, veştile despre faptele Sale de milă mergeau înainte. Pe unde trecuse, cei ce avuseseră parte de mila Lui se bucurau de sănătate şi puneau la lucru puterile pe care le recâştigaseră. Mulţimi de oameni se adunau în jur să audă de pe buzele lor lucrurile pe care le făcuse Domnul. Glasul Lui era primul sunet pe care-l auziseră unii în viaţa lor. Numele Lui era primul cuvânt pe care-l rostiseră alţii, faţa Lui era cea dintâi pe care o priviseră. Cum să nu-L iubească pe Iisus şi să nu-L laude? În timp ce trecea prin oraşe şi sate, El era ca un curent vital, răspândind viaţă şi bucurie prin toate locurile pe unde trecea.
Urmaşii lui Hristos trebuie să lucreze ca El. Noi trebuie să-i hrănim pe cei înfometaţi, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să-i mângâiem pe cei suferinzi şi întristaţi. Trebuie să-i ajutăm pe cei disperaţi, să le aducem speranță celor deznădăjduiţi. Şi cu noi se va împlini aceeaşi făgăduinţă: „Neprihănirea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului te va însoţi” (Isaia 58:8). Iubirea lui Hristos, manifestată printr-o slujire neegoistă, va avea o mai mare putere de a-l schimba pe cel ce face rele decât sabia sau tribunalul. Acestea sunt necesare ca să-l îngrozească pe călcătorul de lege, dar misionarul plin de iubire face mult mai mult. Adesea, sub mustrare, inima se înăspreşte, dar sub iubirea lui Hristos se îmblânzeşte. Misionarul nu numai că poate să vindece bolile corpului, ci îl poate conduce pe păcătos la marele Medic, care curăţeşte sufletul de lepra păcatului. Prin slujitorii Săi, Dumnezeu doreşte ca bolnavii, nenorociţii, cei posedaţi de duhuri rele să audă glasul Lui. Prin lucrătorii Săi luaţi dintre oameni, El doreşte să fie un Mângâietor aşa cum lumea nu cunoaşte.
În prima călătorie misionară, ucenicii trebuiau să meargă numai la „oile pierdute ale casei lui Israel”. Dacă ar fi predicat Evanghelia neevreilor sau samaritenilor, ei şi-ar fi pierdut influenţa faţă de iudei. Stârnind prejudecăţile fariseilor, ei s-ar fi amestecat în certuri, care i-ar fi descurajat chiar de la începutul lucrării lor. Chiar apostolii înţelegeau cu greu că Evanghelia trebuia să fie dusă la toate neamurile. Atâta timp cât ei înşişi nu puteau să înţeleagă acest adevăr, nu erau pregătiţi să lucreze pentru neevrei. Dacă iudeii primeau Evanghelia, Dumnezeu intenţiona ca ei să devină solii Săi pentru neevrei. De aceea trebuia ca ei să fie primii care auzeau solia.
În tot câmpul activităţii lui Hristos, erau persoane care deveneau conştiente de nevoile lor, flămânzind şi însetând după adevăr. Venise timpul să se ducă vestea despre iubirea Lui şi acestor fiinţe doritoare. La toţi aceştia, ucenicii trebuiau să meargă ca reprezentanţi ai Lui. Credincioşii aveau să-i considere învăţători rânduiţi de Dumnezeu şi, când Mântuitorul urma să fie luat de la ei, nu aveau să rămână fără povăţuitori.
În această primă călătorie, ucenicii urmau să meargă numai acolo unde Iisus fusese mai înainte şi câştigase prieteni. Pregătirea lor pentru călătorie avea să fie cât se poate de simplă. Nimic nu trebuia să le abată mintea de la marea lor lucrare sau să trezească în vreun fel opoziţia şi să închidă poarta pentru lucrarea lor viitoare. Nu trebuia ca ei să adopte îmbrăcămintea învăţătorilor religioşi, nici să folosească ceva în înfăţişarea lor pentru a se deosebi de sătenii umili. Nu trebuiau să intre în sinagogi şi să-i invite pe oameni la slujbe publice; stăruinţa lor trebuia să fie depusă în lucrarea din casă în casă. Ei nu trebuiau să piardă timpul cu saluturi nefolositoare sau să meargă din casă în casă pentru plăcerea lor. Dar în fiecare loc aveau să primească ospitalitatea celor ce erau vrednici, aceia care aveau să-i primească din toată inima ca pe Hristos Însuşi. Ei trebuiau să intre în casă cu frumoasa salutare: „Pacea să fie peste această casă” (Luca 10:5). Casa aceasta urma să fie binecuvântată prin rugăciunile lor, prin cântările lor de laudă şi prin desfăşurarea Scripturilor în cercul familiei.
Aceşti ucenici aveau să fie vestitori ai adevărului şi să pregătească drumul pentru venirea Domnului lor. Solia care trebuia să fie adusă prin ei era solia vieţii veşnice, şi destinul oamenilor depindea de primirea sau respingerea ei. Pentru a-i impresiona pe oameni cu solemnitatea ei, Iisus le-a poruncit ucenicilor: „Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei decât pentru cetatea aceea.”
Acum, ochiul Mântuitorului pătrunde viitorul. El priveşte la câmpul mai întins în care, după moartea Lui, ucenicii aveau să mărturisească pentru El. Privirea Lui profetică cercetează toate experienţele slujitorilor Săi de-a lungul veacurilor, până va veni El a doua oară. El le arată urmaşilor Săi luptele pe care aveau să le întâmpine. El descoperă caracterul şi planul luptei. El le prezintă pericolele cu care aveau să se confrunte, sacrificiul de sine care urma să li se ceară. El doreşte ca ei să ştie cât vor avea de suferit, ca să nu fie luaţi pe neaşteptate de către vrăjmaşi. Lupta lor nu trebuia să fie dusă „împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva stăpânitorilor întunericului acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în locurile cereşti” (Efeseni 6:12). Ei se vor lupta cu forţe supranaturale, dar sunt asiguraţi de ajutor supranatural. Toate fiinţele inteligente cereşti se află în oştirea aceasta. Şi în rândurile ei nu sunt numai îngeri. Duhul Sfânt, reprezentantul Conducătorului oştirii Domnului, Se coboară pentru a conduce lupta. Slăbiciunile noastre pot fi multe, păcatele şi greşelile noastre pot fi urâte, dar harul lui Dumnezeu este pentru toţi cei ce-l caută cu pocăinţă. Tăria Atotputerniciei e rânduită să le dea ajutor celor care se încred în Dumnezeu.
„Iată”, a zis Iisus, „Eu vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor. Fiţi dar înţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii.” Hristos Însuşi n-a lăsat nerostit niciun singur cuvânt din adevăr, dar a vorbit întotdeauna cu iubire. El a dat dovadă de mare tact şi de o atenţie deosebită şi plină de bunătate în legăturile Lui cu oamenii. El n-a fost niciodată aspru, niciodată n-a rostit vreun cuvânt sever, dacă nu era nevoie, niciodată n-a provocat unei inimi sensibile o suferinţă care să nu fie necesară. El n-a mustrat cu asprime slăbiciunea omenească. Fără teamă a demascat făţărnicia, necredinţa şi nedreptatea, dar în glasul Lui erau lacrimi când mustra usturător. A plâns pentru Ierusalim, cetatea iubită de El, care a refuzat să-L primească pe Acela care era Calea, Adevărul şi Viaţa. Oamenii L-au lepădat pe Mântuitorul, dar El i-a privit cu o duioşie plină de milă şi cu o întristare atât de mare, că I se sfâşia inima. Fiecare fiinţă era preţioasă în ochii Lui. Deşi întotdeauna S-a purtat cu demnitate dumnezeiască, El S-a plecat cu cea mai duioasă purtare de grijă asupra fiecărui membru al familiei lui Dumnezeu. În toţi, El vedea oameni căzuţi, pe care avea misiunea să îi salveze.
Slujitorii lui Hristos nu trebuie să urmeze îndemnurile inimii lor fireşti. Ei trebuie să aibă o strânsă comuniune cu Dumnezeu, ca nu cumva, fiind provocaţi, eul să se manifeste şi ei să verse un torent de cuvinte nefolositoare, care nu sunt ca roua sau ca ploaia liniştită ce înviorează plantele ofilite. Satana ar dori ca ei să se poarte astfel, pentru că acestea sunt metodele lui. Balaurul se mânie, duhul lui Satana este acela care se manifestă în mânie şi acuzaţii. Dar servii lui Dumnezeu trebuie să fie reprezentanţii Săi. El doreşte ca ei să folosească numai moneda cerului, adevărul care poartă imaginea şi pecetea Sa. Puterea prin care ei trebuie să biruiască răul este puterea lui Hristos. Slava lui Hristos este tăria lor. Ei trebuie să-şi aţintească ochii spre frumuseţea Lui. Atunci, ei pot să prezinte Evanghelia cu tact şi blândeţe divină. Spiritul care rămâne blând atunci când este provocat vorbeşte cu mai multă forţă în favoarea adevărului decât oricare argument, oricât de puternic.
Cei care sunt aduşi în conflict cu vrăjmaşii adevărului au de dat piept nu numai cu oameni, ci şi cu Satana şi agenţii lui. Ei să-şi aducă aminte de cuvintele Mântuitorului: „Iată vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor” (Luca 10:3). Ei să se sprijine pe iubirea lui Dumnezeu şi spiritul va fi păstrat calm, chiar atunci când sunt rău trataţi. Domnul îi va îmbrăca într-o armură divină. Duhul Său Sfânt va influenţa mintea şi inima, aşa încât glasul lor nu se va asemăna deloc cu urletul lupilor.
Continuând să le dea îndrumări ucenicilor Săi, Iisus a spus: „Păziţi-vă de oameni.” Ei nu trebuie să se încreadă fără rezervă în cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu şi să le dezvăluie planurile, pentru că lucrul acesta le-ar da un avantaj agenţilor lui Satana. Adesea, viclenia oamenilor împiedică planurile lui Dumnezeu. Cei care clădesc templul Domnului trebuie să clădească după modelul arătat pe munte – după asemănarea divină. Dumnezeu este dezonorat şi Evanghelia este trădată când servii Săi depind de sfatul oamenilor şi nu se află sub conducerea Duhului Sfânt. Înţelepciunea acestora este nebunie înaintea lui Dumnezeu. Cei care se vor sprijini pe ea se vor rătăci cu siguranţă.
„Vă vor da în judecata soboarelor… Din pricina Mea, veţi fi duşi înaintea dregătorilor şi înaintea împăraţilor, ca să slujiţi ca mărturie înaintea lor şi înaintea neamurilor” (Matei 10:17,18). Persecuţia va contribui la răspândirea luminii. Urmașii lui Hristos vor fi duşi înaintea oamenilor mari ai lumii, care altfel n-ar fi putut niciodată să audă Evanghelia. Adevărul le-a fost prezentat greşit acestor oameni. Ei au ascultat acuzaţii false cu privire la credinţa ucenicilor lui Hristos. Adesea, singurul mijloc de a cunoaşte adevăratul ei caracter este mărturia celor aduşi în faţa lor spre a fi judecaţi pentru credinţa lor. Fiind cercetaţi, ei trebuie să răspundă, iar judecătorii lor trebuie să asculte mărturia adusă. Harul lui Dumnezeu va fi dat slujitorilor Săi pentru a face faţă nevoilor. „Ce veţi avea de spus”, zice Iisus, „vă va fi dat chiar în ceasul acela, fiindcă nu voi veţi vorbi, ci Duhul Tatălui vostru va vorbi în voi.” Când Spiritul lui Dumnezeu luminează mintea slujitorilor Săi, adevărul va fi prezentat în valoarea şi puterea lui divină. Cei care resping adevărul vor fi de faţă, ca să-i acuze şi să-i apese pe ucenici. Dar, chiar dacă trec prin greutăţi şi suferinţe sau dacă înfruntă chiar moartea, copiii Domnului trebuie să manifeste blândeţea dumnezeiescului lor Model. În felul acesta, se va putea face deosebire între agenţii lui Satana şi reprezentanţii lui Hristos. Mântuitorul va fi înălţat în faţa mai-marilor şi a poporului.
Ucenicii nu au fost înzestraţi cu tăria şi curajul de martiri până când nu au avut nevoie de harul acesta. Atunci s-a împlinit făgăduinţa Mântuitorului. Când Petru şi Ioan au mărturisit în faţa Sinedriului, oamenii „s-au mirat, întrucât ştiau că erau oameni necărturari şi de rând, şi au priceput că fuseseră cu Iisus” (Faptele apostolilor 4:13). Despre Ştefan stă scris că „toţi cei care stăteau în sobor s-au uitat ţintă la Ştefan şi faţa lui li s-a arătat ca faţa unui înger”. Oamenii nu erau în stare „să stea împotriva înţelepciunii şi Duhului cu care vorbea el” (Faptele apostolilor 6:15,10). Şi Pavel, scriind despre judecata lui la curtea cezarilor, zice: „La întâiul meu răspuns de apărare, nimeni n-a fost cu mine, ci toţi m-au părăsit… Însă Domnul a stat lângă mine şi m-a întărit, pentru ca propovăduirea să fie vestită pe deplin, prin mine, şi s-o audă toate neamurile. Şi am fost izbăvit din gura leului” (2 Timotei 4:16,17).
Slujitorii lui Hristos nu trebuiau să pregătească discursuri pe care să le rostească atunci când erau duşi la judecată. Pregătirea lor trebuia să se facă în fiecare zi, adunând adevărurile preţioase din Cuvântul lui Dumnezeu şi întărindu-şi credinţa prin rugăciune. Când erau aduşi la judecată, Duhul Sfânt urma să le reamintească exact adevărurile de care aveau nevoie.
O stăruinţă zilnică, plină de râvnă, de a-I cunoaşte pe Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe care L-a trimis El, va aduce putere şi pricepere pentru suflet. Cunoştinţa câştigată prin cercetarea zeloasă a Scripturilor va veni în minte ca un fulger la timpul potrivit. Dar, dacă unii au neglijat să ia seama la cuvintele lui Hristos, dacă nu au pus la probă puterea harului Său în încercare, nu se pot aştepta ca Duhul Sfânt să le amintească de cuvintele Lui. Ei trebuie să-I servească lui Dumnezeu în fiecare zi cu o iubire neîmpărţită şi apoi să se încreadă în El.
Atât de înverşunată avea să fie vrăjmăşia împotriva Evangheliei, încât şi cele mai duioase legături pământeşti aveau să fie nesocotite. Ucenicii lui Hristos aveau să fie daţi la moarte chiar de către membrii familiei lor. „Veţi fi urâţi de toţi din pricina Numelui Meu”, a adăugat El, „dar cine va răbda până la sfârşit va fi mântuit” (Marcu 13:13). Dar El i-a îndemnat să nu se expună singuri la persecuţii fără să fie nevoie. El Însuşi adeseori a părăsit un câmp de lucru pentru un altul, pentru a scăpa de cei care căutau să-I ia viaţa. Când a fost renegat la Nazaret şi propriii concetăţeni au încercat să-L omoare, El a mers la Capernaum, şi acolo oamenii au rămas uimiţi de învăţătura Lui, „pentru că vorbea cu putere” (Luca 4:32). Tot astfel şi slujitorii Săi nu trebuiau să fie descurajaţi din cauza persecuţiei, ci să caute un loc unde să mai poată încă să lucreze pentru salvarea semenilor lor.
Robul nu este mai presus decât stăpânul. Domnul cerului a fost numit Beelzebul şi ucenicii Lui vor fi calomniaţi în acelaşi fel. Dar, oricare ar fi pericolul, urmaşii lui Hristos trebuie să mărturisească în mod deschis principiile lor. Ei trebuie să dispreţuiască tăinuirea. Ei nu pot rămâne inactivi până se asigură că nu e niciun pericol dacă mărturisesc adevărul. Ei sunt puşi ca santinele, să-i avertizeze pe oameni de situația riscantă în care se află. Adevărul primit de la Hristos trebuie împărtăşit tuturor, fără plată şi în mod deschis. Iisus a zis: „Ce vă spun Eu la întuneric, voi să spuneţi la lumină; şi ce auziţi şoptindu-se la ureche, să propovăduiţi de pe acoperişul caselor.”
Iisus nu Şi-a cumpărat niciodată pacea prin compromis. Inima Lui era plină de iubire pentru întregul neam omenesc, dar niciodată n-a fost îngăduitor cu păcatul. El le era prea bun prieten ca să poată tăcea când ei mergeau pe o cale care le ruina viaţa – viaţă răscumpărată prin sângele Său. El a lucrat ca omul să fie sincer faţă de sine însuşi, sincer faţă de interesele cele mai mari şi veşnice. Slujitorii lui Hristos sunt chemaţi la aceeaşi lucrare şi trebuie să se ferească, ca nu cumva, căutând să evite conflictul, să abandoneze adevărul. Ei trebuie să urmărească „lucrurile care duc la pace” (Romani 14:19), dar adevărata pace nu poate fi asigurată prin compromis faţă de principii. Şi nimeni nu poate fi credincios faţă de principii, fără să provoace împotrivire. Un creştin spiritual va avea de suferit împotrivire din partea fiilor neascultării. Dar Iisus i-a îndemnat pe ucenicii Săi astfel: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul.” Cei credincioşi faţă de Dumnezeu n-au motiv să se teamă de puterea oamenilor, nici de vrăjmăşia lui Satana. În Hristos, viaţa lor veşnică este asigurată. Singura lor teamă să fie să nu părăsească adevărul, trădând astfel încrederea cu care i-a onorat Dumnezeu.
Satana lucrează pentru a umple de îndoială inima oamenilor. El îi face să privească la Dumnezeu ca la un judecător aspru. Îi ispiteşte la păcat şi apoi îi face să se considere prea răi ca să se mai apropie de Tatăl lor ceresc sau să facă apel la mila Lui. Domnul înţelege toate acestea. Iisus îi asigură pe ucenicii Săi de iubirea dumnezeiască faţă de ei în nevoie şi slăbiciuni. Nu există un suspin șoptit, o durere simțită sau o întristare care să sfâșie sufletul și care să nu facă să vibreze inima Tatălui.
Biblia ni-L arată pe Dumnezeu stând în locul Lui înalt şi sfânt, nu într-o stare de inactivitate, nu în tăcere şi singurătate, ci înconjurat de o mare mulţime de îngeri – de zece mii de ori zece mii şi mii – toți aşteptând să facă voia Lui. Pe căi pe care noi nu le putem înțelege, El este în legătură vie cu fiecare parte a stăpânirii Sale. Dar tocmai în această parte a lumii, în oamenii pentru care L-a dat pe unicul Său Fiu pentru a-i mântui, este concentrat interesul Lui şi al întregului cer. Dumnezeu Se apleacă de pe tronul Său pentru a asculta strigătele celor apăsaţi. La fiecare rugăciune sinceră, El răspunde: „Iată-Mă!” El îi înalţă pe cei întristaţi şi obosiţi. În toate durerile noastre, El simte durerea împreună cu noi. În fiecare ispită şi în fiecare încercare, îngerul feţei Sale este aproape, ca să aducă eliberare.
Nici chiar o vrabie nu cade pe pământ fără ca Tatăl să nu ştie. Ura împotriva lui Dumnezeu îl face pe Satana să-i urască pe toţi aceia de care Se îngrijeşte Mântuitorul. El caută să strice lucrarea mâinilor lui Dumnezeu şi are plăcere să distrugă până şi vieţuitoarele necuvântătoare. Numai prin grija protectoare a lui Dumnezeu sunt apărate păsările, pentru a ne înveseli cu cântecele lor de bucurie. Dar El nu uită nici măcar vrăbiile. „Nu vă temeţi deci; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii.”
Iisus spune mai departe: Dacă voi Mă veţi mărturisi înaintea oamenilor, şi Eu voi da mărturie pentru voi înaintea lui Dumnezeu şi a îngerilor sfinţi. Voi trebuie să fiţi martorii Mei pe pământ, canale prin care harul Meu poate să se reverse pentru vindecarea lumii. În acelaşi fel, Eu voi fi Reprezentantul vostru în cer. Tatăl nu vede caracterul vostru plin de greşeli, ci vă vede îmbrăcaţi în desăvârşirea Mea. Eu sunt Mijlocitorul prin care vin la voi binecuvântările cerului. Şi toţi cei care mărturisesc despre Mine, luând parte la sacrificiul Meu pentru aceia care erau pierduţi, vor fi mărturisiţi ca părtaşi la slava şi fericirea celor răscumpăraţi.
Cel care vrea să-L mărturisească pe Hristos trebuie să-L aibă pe Hristos în el. Nimeni nu poate să dea mai departe ce n-a primit. Ucenicii ar putea să vorbească fluent despre punctele credinţei, ar putea să repete cuvintele lui Hristos, dar, dacă nu au o blândeţe şi o iubire asemănătoare cu ale lui Hristos, ei nu mărturisesc despre El. Un spirit contrar spiritului lui Hristos Îl tăgăduieşte, oricare ar fi cuvintele. Oamenii pot să-L tăgăduiască pe Hristos şi prin vorbire neînţeleaptă, prin cuvinte neadevărate şi lipsite de iubire. Ei pot să-L tăgăduiască atunci când ocolesc datoriile vieţii şi când urmăresc plăceri vinovate. Pot să-L tăgăduiască printr-o asemănare cu lumea, printr-un comportament lipsit de amabilitate, prin iubirea părerilor personale, prin îndreptăţirea de sine, prin cultivarea îndoielilor, prin adăugarea de griji de la alţii şi prin rămânerea în întuneric. În toate aceste situaţii, ei declară că Hristos nu este în ei. „De oricine se va lepăda de Mine înaintea oamenilor”, zice El, „Mă voi lepăda şi Eu înaintea Tatălui Meu care este în ceruri.”
Mântuitorul i-a îndemnat pe ucenicii Săi să nu spere că vrăjmăşia lumii faţă de Evanghelie va fi biruită şi că, după câtva timp, împotrivirea faţă de ea va înceta. El a spus: „N-am venit să aduc pacea, ci sabia.” Această luptă nu e cauzată de Evanghelie, ci de împotrivirea dovedită faţă de ea. Dintre toate persecuţiile, cel mai greu de suportat este neînţelegerea din partea familiei, înstrăinarea celor mai scumpi prieteni. Dar Iisus declară: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine, şi cine iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Cine nu-şi ia crucea lui şi nu vine după Mine nu este vrednic de Mine.”
Misiunea slujitorilor lui Hristos este o mare onoare şi o însărcinare sfântă: „Cine vă primeşte pe voi”, zice El, „Mă primeşte pe Mine, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.” Nicio faptă de bunătate, făcută pentru ei în numele Lui, nu va rămâne necunoscută şi nerăsplătită. În aceeaşi duioasă recunoaştere, El îi cuprinde şi pe cel mai slab şi pe cel mai umil din familia lui Dumnezeu. „Oricine va da de băut numai un pahar de apă rece unuia dintre aceşti micuţi” – cei care sunt ca nişte copii în credinţa lor şi în cunoaşterea lui Hristos – „în numele unui ucenic, adevărat vă spun că nu-şi va pierde răsplata.”
Astfel Şi-a încheiat Mântuitorul învăţătura. În numele lui Hristos, cei doisprezece aleşi au mers, la fel ca El, „să vestească săracilor Evanghelia… să tămăduiască pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiască robilor de război slobozenia şi orbilor, căpătarea vederii; să dea drumul celor apăsaţi şi să vestească anul de îndurare al Domnului” (Luca 4:18,19).