Ai terminat de citit capitolul 36 – Atingerea credinţei, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/UopZ8L1Bmt99VNVu9
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 37 – Cei dintâi evanghelişti.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Apostolii erau membri ai familiei lui Iisus, care L-au însoţit în călătoriile Lui pe jos prin Galileea. Ei au fost părtaşi cu El la munca şi la greutăţile care au venit peste ei. Au ascultat cuvântările Lui, au umblat şi au vorbit cu Fiul lui Dumnezeu şi, din instruirea Lui zilnică, au învăţat cum să lucreze pentru înălţarea neamului omenesc. În timp ce Iisus slujea mulţimii de oameni adunați în jurul Lui, ucenicii Săi se aflau între cei de faţă, doritori să împlinească cererile Lui şi să-I uşureze munca. Ei dădeau ajutor la aranjarea oamenilor, îi aduceau pe cei bolnavi la Mântuitorul şi contribuiau la mângâierea tuturor. Ei îi căutau pe ascultătorii interesaţi, le explicau Scripturile şi lucrau pentru binele lor spiritual pe diferite căi. Îi învăţau pe alţii tot ce aflaseră de la Iisus şi în fiecare zi câştigau o experienţă mai bogată. Dar aveau nevoie şi de experienţa de a lucra singuri. Mai aveau nevoie de multă învăţătură, îndelungă răbdare şi blândeţe. Acum, când era cu ei, pentru a le arăta greşelile, pentru a-i sfătui şi îndrepta, Mântuitorul i-a trimis ca reprezentanţi ai Lui.
Cât fuseseră cu El, ucenicii se găsiseră deseori în încurcătură din cauza învăţăturii preoţilor şi a fariseilor, dar aduseseră greutăţile lor la Iisus. El le prezentase adevărurile Scripturii în contrast cu tradiţia. În felul acesta, le-a întărit credinţa în Cuvântul lui Dumnezeu şi, într-o mare măsură, i-a eliberat de teama de rabini şi de robia tradiţiei. În pregătirea ucenicilor, exemplul vieţii Mântuitorului era mult mai eficient decât toate celelalte învăţături doctrinare. Când au fost despărţiţi de El, fiecare privire, fiecare inflexiune a vocii şi fiecare cuvânt le-au revenit în minte. Adesea, când erau în luptă cu vrăjmaşii Evangheliei, au repetat cuvintele Lui şi, când au văzut efectul asupra oamenilor, s-au bucurat foarte mult.
Chemându-i pe cei doisprezece în jurul Său, i-a trimis să meargă doi câte doi prin oraşe şi prin sate. Niciunul nu a fost trimis singur, ci frate a fost asociat cu frate şi prieten, cu prieten. În felul acesta, se puteau ajuta şi încuraja unul pe altul, se puteau sfătui şi ruga împreună, tăria unuia venea în ajutorul slăbiciunii celuilalt. În acelaşi fel i-a trimis mai târziu pe cei şaptezeci. Ţinta Mântuitorului a fost ca solii Evangheliei să fie asociaţi în felul acesta. Chiar în zilele noastre, lucrarea de evanghelizare ar avea mult mai mare succes, dacă acest exemplu ar fi urmat mai de aproape.
Solia ucenicilor era aceeaşi ca a lui Ioan Botezătorul şi a lui Hristos Însuşi: „Împărăţia cerurilor este aproape.” Ei nu trebuiau să intre în dispută cu oamenii cu privire la întrebarea dacă Iisus din Nazaret este sau nu Mesia, dar, în Numele Lui, trebuiau să facă aceleaşi lucrări pline de milă pe care le făcuse El. Iisus le-a spus: „Vindecaţi pe bolnavi, înviaţi pe morţi, curăţiţi pe leproşi, scoateţi afară dracii. Fără plată aţi primit, fără plată să daţi.”
În timpul lucrării Sale, Hristos a dedicat mai mult timp pentru vindecarea bolnavilor decât pentru predicare. Minunile Lui mărturiseau despre adevărul cuvintelor Sale, că El n-a venit să nimicească, ci să mântuiască. Neprihănirea mergea înaintea Lui şi slava Domnului era înapoia Sa. Oriunde Se ducea, veştile despre faptele Sale de milă mergeau înainte. Pe unde trecuse, cei ce avuseseră parte de mila Lui se bucurau de sănătate şi puneau la lucru puterile pe care le recâştigaseră. Mulţimi de oameni se adunau în jur să audă de pe buzele lor lucrurile pe care le făcuse Domnul. Glasul Lui era primul sunet pe care-l auziseră unii în viaţa lor. Numele Lui era primul cuvânt pe care-l rostiseră alţii, faţa Lui era cea dintâi pe care o priviseră. Cum să nu-L iubească pe Iisus şi să nu-L laude? În timp ce trecea prin oraşe şi sate, El era ca un curent vital, răspândind viaţă şi bucurie prin toate locurile pe unde trecea.
Urmaşii lui Hristos trebuie să lucreze ca El. Noi trebuie să-i hrănim pe cei înfometaţi, să-i îmbrăcăm pe cei goi, să-i mângâiem pe cei suferinzi şi întristaţi. Trebuie să-i ajutăm pe cei disperaţi, să le aducem speranță celor deznădăjduiţi. Şi cu noi se va împlini aceeaşi făgăduinţă: „Neprihănirea ta îţi va merge înainte şi slava Domnului te va însoţi” (Isaia 58:8). Iubirea lui Hristos, manifestată printr-o slujire neegoistă, va avea o mai mare putere de a-l schimba pe cel ce face rele decât sabia sau tribunalul. Acestea sunt necesare ca să-l îngrozească pe călcătorul de lege, dar misionarul plin de iubire face mult mai mult. Adesea, sub mustrare, inima se înăspreşte, dar sub iubirea lui Hristos se îmblânzeşte. Misionarul nu numai că poate să vindece bolile corpului, ci îl poate conduce pe păcătos la marele Medic, care curăţeşte sufletul de lepra păcatului. Prin slujitorii Săi, Dumnezeu doreşte ca bolnavii, nenorociţii, cei posedaţi de duhuri rele să audă glasul Lui. Prin lucrătorii Săi luaţi dintre oameni, El doreşte să fie un Mângâietor aşa cum lumea nu cunoaşte.
În prima călătorie misionară, ucenicii trebuiau să meargă numai la „oile pierdute ale casei lui Israel”. Dacă ar fi predicat Evanghelia neevreilor sau samaritenilor, ei şi-ar fi pierdut influenţa faţă de iudei. Stârnind prejudecăţile fariseilor, ei s-ar fi amestecat în certuri, care i-ar fi descurajat chiar de la începutul lucrării lor. Chiar apostolii înţelegeau cu greu că Evanghelia trebuia să fie dusă la toate neamurile. Atâta timp cât ei înşişi nu puteau să înţeleagă acest adevăr, nu erau pregătiţi să lucreze pentru neevrei. Dacă iudeii primeau Evanghelia, Dumnezeu intenţiona ca ei să devină solii Săi pentru neevrei. De aceea trebuia ca ei să fie primii care auzeau solia.
În tot câmpul activităţii lui Hristos, erau persoane care deveneau conştiente de nevoile lor, flămânzind şi însetând după adevăr. Venise timpul să se ducă vestea despre iubirea Lui şi acestor fiinţe doritoare. La toţi aceştia, ucenicii trebuiau să meargă ca reprezentanţi ai Lui. Credincioşii aveau să-i considere învăţători rânduiţi de Dumnezeu şi, când Mântuitorul urma să fie luat de la ei, nu aveau să rămână fără povăţuitori.
În această primă călătorie, ucenicii urmau să meargă numai acolo unde Iisus fusese mai înainte şi câştigase prieteni. Pregătirea lor pentru călătorie avea să fie cât se poate de simplă. Nimic nu trebuia să le abată mintea de la marea lor lucrare sau să trezească în vreun fel opoziţia şi să închidă poarta pentru lucrarea lor viitoare. Nu trebuia ca ei să adopte îmbrăcămintea învăţătorilor religioşi, nici să folosească ceva în înfăţişarea lor pentru a se deosebi de sătenii umili. Nu trebuiau să intre în sinagogi şi să-i invite pe oameni la slujbe publice; stăruinţa lor trebuia să fie depusă în lucrarea din casă în casă. Ei nu trebuiau să piardă timpul cu saluturi nefolositoare sau să meargă din casă în casă pentru plăcerea lor. Dar în fiecare loc aveau să primească ospitalitatea celor ce erau vrednici, aceia care aveau să-i primească din toată inima ca pe Hristos Însuşi. Ei trebuiau să intre în casă cu frumoasa salutare: „Pacea să fie peste această casă” (Luca 10:5). Casa aceasta urma să fie binecuvântată prin rugăciunile lor, prin cântările lor de laudă şi prin desfăşurarea Scripturilor în cercul familiei.
Aceşti ucenici aveau să fie vestitori ai adevărului şi să pregătească drumul pentru venirea Domnului lor. Solia care trebuia să fie adusă prin ei era solia vieţii veşnice, şi destinul oamenilor depindea de primirea sau respingerea ei. Pentru a-i impresiona pe oameni cu solemnitatea ei, Iisus le-a poruncit ucenicilor: „Dacă nu vă va primi cineva, nici nu va asculta cuvintele voastre, să ieşiţi din casa sau din cetatea aceea şi să scuturaţi praful de pe picioarele voastre. Adevărat vă spun că, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru ţinutul Sodomei şi Gomorei decât pentru cetatea aceea.”