Ai terminat de citit capitolul 35 – „Taci, fii liniştită!”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/ssopWybirXTSQhht8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 36 – Atingerea credinţei.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Revenind de la Gherghesa pe ţărmul apusean, Iisus a găsit acolo o mulţime de oameni care L-au primit şi L-au salutat cu bucurie. El a rămas pe ţărm câtva timp, învăţând şi vindecând, apoi S-a îndreptat spre casa lui Levi-Matei, pentru a lua masa împreună cu vameşii. Aici L-a găsit Iair, mai-marele sinagogii.
Acest conducător al iudeilor a venit foarte întristat la Iisus şi s-a aruncat la picioarele Lui, spunând: „Fetiţa mea trage să moară. Rogu-Te, vino de-Ţi pune mâinile peste ea, ca să se facă sănătoasă şi să trăiască.”
Îndată, Iisus a plecat spre casa acestui fruntaş. Deşi văzuseră atât de multe fapte de milă, ucenicii au fost foarte surprinşi de îndeplinirea cererii acestui rabin îngâmfat. L-au însoţit totuşi pe Domnul lor, iar lumea a venit după ei, plină de curiozitate şi de nerăbdare.
Casa fruntaşului nu era prea departe, dar Iisus şi însoţitorii Lui înaintau încet, deoarece mulţimea îi înconjura din toate părţile. Tatăl, nerăbdător, nu putea să mai suporte întârzierea, dar Iisus, milostiv cu oamenii, Se oprea ici-colo să uşureze suferinţele cuiva sau să mângâie o inimă tulburată.
În timp ce se aflau încă pe drum, un om şi-a făcut loc prin mulţime, aducându-i lui Iair vestea că fiica lui a murit şi că nu mai avea rost să-L supere pe Învăţătorul. Cuvântul a ajuns la urechea lui Iisus. „Nu te teme”, a zis El, „crede numai şi va fi tămăduită.”
Iair s-a apropiat mai mult de Mântuitorul şi împreună s-au grăbit spre casă. Bocitorii plătiţi şi cântăreţii din fluier sosiseră deja şi umpleau văzduhul cu strigătele lor. Prezenţa mulţimii şi frământarea ei au mişcat inima lui Iisus. El a încercat să-i liniştească pe oameni, zicând: „Pentru ce faceţi atâta zarvă şi pentru ce plângeţi? Copila n-a murit, ci doarme.” Ei s-au supărat auzind cuvintele Străinului. O văzuseră pe copilă în braţele morţii şi au început să-şi bată joc de El. După ce a cerut ca toţi să iasă din casă, Iisus a luat cu El pe tatăl şi pe mama fetiţei şi pe cei trei ucenici – Petru, Iacov şi Ioan – şi au intrat împreună în camera fetiței.
Iisus S-a apropiat de pat şi, luând mâna copilei în mâna Sa, a rostit încet, în limbajul folosit în casa ei, cuvintele: „Fetiţo, scoală-te, îţi zic!”
Deodată, un fior a străbătut corpul care zăcea inert. Pulsul vieţii a bătut iarăşi. Buzele s-au deschis zâmbind. Ochii s-au deschis mari, ca după somn, şi fetiţa a privit cu uimire la grupul de lângă ea. S-a ridicat, şi părinţii au îmbrăţişat-o şi au plâns de bucurie.
În drum spre casa fruntaşului, Iisus întâlnise în mulţime o femeie care de doisprezece ani suferea de o boală care făcea ca viaţa ei să fie o povară. Ea îşi cheltuise toţi banii pe doctori şi pe leacuri, ca, în cele din urmă, să i se spună că nu se poate vindeca. Dar speranţele ei s-au redeşteptat când a auzit de vindecările făcute de Hristos. Era sigură că, dacă s-ar fi putut atinge măcar de El, ar fi fost vindecată. Suferind și fiind slăbită, ea a mers la marginea apei unde învăţa Iisus şi a încercat să se strecoare prin mulţime, dar în zadar. Din nou L-a urmărit până la casa lui Levi-Matei, dar nici acum nu a fost în stare să se apropie. Începuse deja să dispere când, făcându-Şi drum prin mulţime, Iisus ajunse aproape de locul în care se afla ea.
Ocazia de aur venise. Se afla în prezenţa marelui Medic. Dar, fiind emoționată, n-a fost în stare să-I vorbească şi nici nu a putut decât să-I zărească o clipă faţa. De teamă să nu piardă singura ocazie de vindecare, s-a înghesuit printre oameni, zicând în sine: „Dacă aş putea doar să mă ating de haina Lui, mă voi tămădui.” În timp ce El trecea, ea s-a întins şi a izbutit să-I atingă doar marginea veşmântului. Dar, în clipa aceea, a ştiut că era vindecată. În această unică atingere, era adunată credinţa întregii ei vieţi şi, deodată, durerile şi slăbiciunile au făcut loc puterii şi sănătăţii depline.
Cu inima plină de recunoştinţă, ea a încercat apoi să se retragă din mulţime, dar, deodată, Iisus, S-a oprit, şi oamenii s-au oprit odată cu El. S-a întors şi, privind în jur, a întrebat cu o voce care s-a auzit clar peste murmurul mulţimii: „Cine s-a atins de Mine?” Oamenii au rămas miraţi de această întrebare. Mântuitorul era îmbulzit din toate părţile şi împins într-o parte şi alta, aşa că întrebarea părea ciudată.
Petru, gata întotdeauna să vorbească, a zis: „Învăţătorule, noroadele Te împresoară şi Te îmbulzesc şi mai întrebi: «Cine s-a atins de Mine?»” Iisus a răspuns: „S-a atins cineva de Mine, căci am simţit că a ieşit din Mine o putere.” Mântuitorul putea să deosebească atingerea credinţei de atingerea întâmplătoare a mulţimii nepăsătoare. O asemenea încredere nu trebuia să fie lăsată să treacă fără a fi luată în seamă. El voia să-i spună femeii umilite cuvinte de mângâiere, care să fie pentru ea un izvor de bucurie, cuvinte care aveau să fie o binecuvântare pentru urmaşii Săi, până la sfârşitul timpului.
Privind spre femeie, Iisus a stăruit să afle cine L-a atins. Văzând că e zadarnic să se mai ascundă, ea a înaintat tremurând şi s-a aruncat la picioarele Lui. Cu lacrimi de recunoştinţă, a povestit cât a suferit şi cum a fost vindecată. Iisus a zis cu blândeţe: „Îndrăzneşte, fiică; credinţa ta te-a mântuit. Du-te în pace.” El n-a dat loc superstiţiei, lăsând să se creadă că simpla atingere a hainei Lui ar avea putere de vindecare. Nu prin atingerea exterioară de El, ci prin credinţa care a luat în stăpânire puterea Lui divină s-a făcut vindecarea.
Mulţimea curioasă, care se îmbulzea în jurul lui Iisus, n-a simţit niciun fel de putere venind de la El. Dar, când a întins mâna pentru a-L atinge, crezând că va fi însănătoşită, femeia suferindă a simţit puterea vindecătoare. Tot aşa stau lucrurile şi în domeniul spiritual. Dacă vorbeşti de religie doar ocazional, dacă te rogi fără foame şi sete sufletească şi fără credinţă vie, nu ajungi la nimic. O credinţă numai cu numele, care-L primeşte pe Hristos numai ca Mântuitor al lumii, nu poate aduce niciodată vindecarea sufletului. Credinţa spre mântuire nu este numai o recunoaştere intelectuală a adevărului. Acela care aşteaptă ca mai întâi să aibă toată cunoştinţa şi abia după aceea să-şi manifeste credinţa nu poate primi binecuvântări de la Dumnezeu. Nu e de ajuns să credem despre Hristos, trebuie să credem în El. Singura credinţă care ne va fi de folos este aceea care-L are pe El ca Mântuitor personal, care-şi însuşeşte meritele Lui. Mulţi consideră credinţa ca o părere. Credinţa mântuitoare este un contract prin care cei ce-L primesc pe Hristos se unesc prin legământ cu Dumnezeu. Credinţa adevărată este viaţă. O credinţă vie înseamnă o creştere a vigorii, o încredere deplină, prin care credinciosul devine o putere cuceritoare.
După vindecarea femeii, Iisus a dorit ca ea să recunoască binecuvântările primite. Darurile pe care le oferă Evanghelia nu trebuie câştigate în ascuns sau folosite în taină. De aceea, Domnul cere de la noi să mărturisim despre bunătatea Lui. „Voi Îmi sunteţi martori, zice Domnul, că Eu sunt Dumnezeu” (Isaia 43:12).
Mărturia noastră despre credincioşia Sa e mijlocul pe care Cerul l-a ales pentru a-L descoperi lumii pe Hristos. Noi trebuie să recunoaştem harul Său, aşa cum este făcut cunoscut prin sfinţii din vechime, dar ceea ce are într-adevăr efect este mărturia propriei experienţe. Suntem martori pentru Dumnezeu atunci când descoperim în noi lucrarea unei puteri dumnezeieşti. Fiecare om are o viaţă deosebită de a tuturor celorlalţi şi o experienţă cu totul deosebită de a lor. Dumnezeu doreşte ca laudele noastre să se înalţe către El, purtând amprenta individualităţii noastre. Toate aceste recunoaşteri preţioase pentru lauda slavei harului Său, când sunt susţinute de o viaţă curată, creştinească, au o putere de neînvins, care lucrează pentru salvarea oamenilor.
Când cei zece leproşi au venit la Iisus pentru vindecare, El i-a îndemnat să meargă şi să se arate preotului. Pe drum, au fost curăţiţi, dar numai unul dintre ei s-a întors să-I dea slavă. Ceilalţi au mers în drumul lor, uitându-L pe Acela care-i făcuse sănătoşi. Câţi oameni nu fac astăzi la fel! Domnul lucrează neîncetat pentru binele omenirii. El le împarte fără încetare bunătăţile Sale. El îi ridică pe bolnavi din patul lor de suferinţă. El îi scapă pe oameni din primejdia pe care ei n-o văd, El trimite îngeri din cer să-i salveze din nenorocire, să-i apere „de ciuma care umblă în întuneric” şi „de molima care bântuie ziua-n amiaza mare” (Psalmii 91:6), dar inimile lor nu sunt impresionate. El a dat toate bogăţiile cerului pentru a-i răscumpăra, dar ei nu iau seama la marea Lui iubire. Prin nemulţumirea lor, ei îşi închid inima faţă de harul lui Dumnezeu. Asemenea buruienilor deşertului, care nu cunosc binele, sufletele lor locuiesc în locurile uscate ale pustiei.
Este spre binele nostru să ţinem proaspătă amintirea fiecărui dar de la Dumnezeu. În felul acesta, credinţa este întărită pentru a cere şi a primi mai mult. Găsim mai mare încurajare pentru noi în cea mai mică binecuvântare pe care o primim de la Dumnezeu decât în toate binecuvântările pe care le putem găsi în credinţa şi experienţa altora. Sufletul care răspunde harului lui Dumnezeu va fi ca o grădină udată. Sănătatea lui va creşte repede, lumina lui va răsări în întuneric şi slava Domnului se va vedea peste el. Să ne aducem aminte de iubirea duioasă a Domnului şi de mulţimea îndurărilor Lui. Asemenea poporului Israel, să ridicăm pietrele noastre de amintire şi să înscriem pe ele istoria preţioasă a celor făcute de Dumnezeu pentru noi. Şi, când revedem felul Lui de purtare în pelerinajul nostru, să spunem din inimi pline de recunoştinţă: „Cum voi răsplăti Domnului toate binefacerile Lui faţă de mine? Voi înălţa paharul izbăvirilor şi voi chema Numele Domnului. Îmi voi împlini juruinţele făcute Domnului în faţa întregului Său popor” (Psalmii 116:12-14).