Ucenicii şi însoţitorii lor au fugit cuprinşi de groază, dar, deodată, şi-au dat seama că Iisus nu era cu ei şi s-au întors să-L caute. El era acolo unde Îl lăsaseră. El, care liniştise furtuna, care îl întâmpinase mai înainte pe Satana şi-l biruise, n-a fugit din faţa acestor demoni. Când, scrâşnind din dinţi şi făcând spume la gură, aceşti oameni s-au apropiat de El, Iisus a ridicat mâna care le poruncise valurilor să se liniştească, şi ei nu s-au putut apropia mai mult. Urlau fără putere în faţa Lui.
Cu autoritate, El le-a poruncit duhurilor necurate să iasă din ei. Cuvintele Lui au pătruns în mintea întunecată a acelor nenorociţi. Foarte slab şi-au dat seama că aproape de ei se afla Cineva care putea să-i scape de sub stăpânirea chinuitoare a demonilor. Au căzut la picioarele Mântuitorului, să I se închine, dar, când au deschis gura să-I ceară milă, demonii au vorbit prin ei, strigând cu putere: „Ce am eu a face cu Tine, Iisuse, Fiul Dumnezeului Celui Preaînalt? Te rog, nu mă chinui!”
Iisus a întrebat: „Care îţi este numele?” Şi răspunsul a fost: „Numele meu este Legiune, pentru că suntem mulţi.” Folosindu-i pe aceşti nenorociţi ca mijloace de comunicare, ei L-au rugat pe Iisus să nu-i alunge din regiunea aceea. Pe coasta muntelui, nu departe de acolo, păştea o turmă de porci. Demonii au cerut încuviințarea să intre în ei şi Iisus le-a îngăduit. Deodată, turma a fost cuprinsă de panică. Porcii au alergat nebuneşte spre stânci şi, nefiind în stare să se oprească pe ţărm, s-au aruncat în apă şi au pierit.
Între timp, o schimbare minunată avusese loc cu demonizaţii. În mintea lor pătrunsese lumina. Ochii lor străluceau de inteligenţă. Faţa lor, atâta vreme deformată după chipul lui Satana, s-a îmblânzit deodată, mâinile pătate de sânge s-au liniştit şi, cu vocea veselă, oamenii Îl preamăreau pe Dumnezeu pentru eliberare.
Din vârful stâncilor, cei care păzeau porcii au văzut tot ce se întâmplase şi au alergat să ducă veştile acestea atât stăpânilor lor, cât şi celorlalţi oameni. Cu frică şi uimire, întreaga populaţie a alergat înaintea lui Iisus. Cei doi demonizaţi fuseseră groaza ţinutului. Nimeni nu avea curaj să treacă pe unde se aflau ei, căci se puteau arunca oricând asupra trecătorilor cu o furie diavolească. Acum, oamenii aceştia erau îmbrăcaţi şi cu mintea întreagă, stând la picioarele lui Iisus, ascultând cuvintele Lui şi slăvind numele Aceluia care îi vindecase. Însă oamenii care au văzut această scenă minunată nu s-au bucurat. Pierderea porcilor îi afecta mai mult decât eliberarea acestor captivi ai lui Satana.
Pentru binele stăpânilor acestor porci, se îngăduise să vină asupra lor această pagubă. Ei erau absorbiţi de lucrurile pământeşti şi nu se îngrijeau de marile nevoi ale vieţii lor spirituale. Iisus dorea să spulbere vraja nepăsării lor egoiste, ca ei să poată primi harul Său. Dar regretul şi indignarea pentru pierderea trecătoare le-au orbit ochii, aşa că nu au mai văzut îndurarea Mântuitorului.
Manifestarea puterii supranaturale a stârnit prejudecăţile oamenilor şi a provocat temerile lor. Puteau să vină nenorociri şi mai mari, dacă Străinul acesta rămânea între ei. S-au temut să nu fie ruinați şi s-au hotărât să se lipsească de prezenţa Lui. Cei care trecuseră lacul împreună cu Iisus au povestit tot ce se întâmplase în noaptea trecută: despre pericolul din mijlocul furtunii şi despre felul în care au fost liniştite vântul şi marea. Dar cuvintele lor erau fără efect. Cu groază, oamenii s-au strâns în jurul lui Iisus şi L-au rugat stăruitor să plece de la ei şi El i-a ascultat luând corabia îndată către ţărmul opus.
Oamenii din Gherghesa aveau în faţa lor dovada vie despre puterea şi îndurarea lui Hristos. Ei i-au văzut pe oamenii cărora le fusese redată puterea de judecată, dar se temeau atât de mult să nu-şi riște interesele materiale pământeşti, încât Acela care îl biruise pe domnul întunericului în faţa lor era tratat ca un nepoftit, şi Darul ceresc a fost alungat de la uşile lor. Noi nu avem ocazia să ne îndepărtăm de persoana lui Iisus aşa cum au făcut cei din Gherghesa, totuşi sunt mulţi care refuză să asculte de cuvântul Lui, deoarece ascultarea ar însemna sacrificarea unor interese lumeşti. Pentru ca nu cumva prezenţa Lui să le aducă vreo pierdere financiară, mulţi resping harul Lui şi îndepărtează Duhul Lui de la ei.
Dar cu totul altele au fost sentimentele demonizaţilor vindecaţi. Ei doreau să fie în tovărăşia Eliberatorului lor. În prezenţa Lui se simţeau la adăpost de puterea demonilor, care le chinuiseră viaţa şi le irosiseră puterile. Când Iisus era gata să urce în corabie, s-au ţinut strâns de El, au îngenuncheat la picioarele Lui şi L-au rugat să-i lase să rămână aproape de El, ca să poată asculta mereu cuvintele Lui. Dar Iisus le-a poruncit să meargă acasă şi să vestească ce lucruri mari a făcut Domnul pentru ei.
Ei aveau o lucrare de făcut: să meargă acasă, între păgâni, şi să povestească despre binecuvântările primite de la Iisus. Le era însă greu să se despartă de Mântuitorul lor. Cu siguranţă că urmau să aibă multe greutăţi în mijlocul concetăţenilor păgâni. Şi îndelunga lor despărţire de societate părea să-i fi făcut neînstare de lucrarea ce le era încredinţată. Dar, îndată ce Iisus le-a arătat datoria, ei au fost gata să asculte. Nu numai că au povestit în familie şi între vecini despre Iisus, ci au mers prin Decapole, vestind pretutindeni puterea Lui mântuitoare şi povestind cum au fost eliberaţi de demoni. Făcând lucrul acesta, ei primeau o binecuvântare mai mare decât aceea pe care ar fi avut-o, dacă ar fi rămas în prezenţa Lui. Atunci când lucrăm pentru a duce mai departe vestea cea bună a mântuirii, suntem aduşi mai aproape de Mântuitorul.
Cei doi demonizaţi vindecaţi au fost primii misionari pe care i-a trimis Hristos să predice Evanghelia în regiunea Decapole. Oamenii aceştia avuseseră prilejul să asculte învăţăturile lui Hristos numai câteva clipe. Nu avuseseră niciodată ocazia să asculte o predică a Lui. Ei nu puteau să-i înveţe pe oameni ca ucenicii, care fuseseră zilnic cu Hristos. Dar purtau în propria persoană dovada că Iisus era Mesia. Ei puteau spune ceea ce ştiau, ce văzuseră, ce auziseră şi ce simţiseră singuri din puterea lui Hristos. Lucrul acesta îl poate face oricine a fost atins în inima lui de harul lui Dumnezeu. Ioan, ucenicul iubit, scria: „Ce era de la început, ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi ce am pipăit cu mâinile noastre, cu privire la Cuvântul vieţii… Ce am văzut şi am auzit, aceea vă vestim şi vouă” (1 Ioan 1:1-3). Ca martori ai lui Hristos, trebuie să spunem ce ştim, ce am văzut, auzit şi simţit. Dacă L-am urmat pe Iisus pas cu pas, vom avea ceva foarte precis de spus cu privire la felul în care El ne-a condus. Putem spune cum am pus la probă făgăduinţa Lui şi am văzut că este adevărată. Putem mărturisi ceea ce ştim despre harul lui Hristos. Aceasta e mărturisirea pe care o cere Domnul şi din lipsa căreia lumea piere.
Deşi oamenii din Gherghesa nu L-au primit, Iisus nu i-a lăsat în întunericul pe care îl aleseseră. Când L-au rugat să plece, încă nu auziseră cuvintele Lui. Nu ştiau ce resping. Din cauza aceasta, El le-a trimis din nou lumină, prin aceia pe care nu puteau refuza să-i asculte.
Făcând să piară porcii, Satana avea ca scop să-i îndepărteze pe oameni de la Mântuitorul şi să împiedice predicarea Evangheliei în ţinutul acela. Dar tocmai întâmplarea aceasta a trezit toată regiunea aceea, aşa cum nimic altceva nu ar fi fost în stare s-o facă, şi a îndreptat atenţia tuturor către Hristos. Deşi Mântuitorul a plecat, oamenii pe care El îi vindecase au rămas ca martori ai puterii Lui. Aceia care fuseseră instrumentele domnului întunericului au devenit canale de lumină, trimişi ai Fiului lui Dumnezeu. Oamenii se minunau când ascultau aceste veşti nemaipomenite. În întreaga regiune s-a deschis o uşă pentru Evanghelie. Când Iisus a revenit în Decapole, lumea s-a adunat în jurul Lui şi, timp de trei zile, nu numai locuitorii unui oraş, ci mii de oameni din toate împrejurimile au ascultat solia mântuirii. Până şi puterea demonilor este sub stăpânirea Mântuitorului nostru şi lucrarea răului este întoarsă spre bine.
Întâlnirea cu demonizaţii din Gherghesa cuprindea o învăţătură pentru ucenici. Ea arăta adâncimea degradării în care caută Satana să târască întregul neam omenesc şi misiunea lui Hristos de a-i elibera pe oameni de sub puterea celui rău. Fiinţele acelea nenorocite, care locuiau printre morminte, posedate de demoni, robite de patimi nestăpânite şi de plăceri scârboase, ne arată ce ar fi ajuns omenirea, dacă ar fi fost lăsată sub stăpânirea lui Satana. Influenţa lui Satana se exercită necontenit asupra oamenilor, ca să tulbure simţurile, să stăpânească mintea pentru rău şi să aţâţe la violenţe şi crime. El slăbeşte corpul, întunecă inteligenţa şi înjoseşte sufletul. Ori de câte ori resping invitaţia Mântuitorului, oamenii se supun lui Satana. În toate domeniile vieţii, în familie, în afaceri şi chiar în biserică, mulţi oameni fac astăzi acelaşi lucru. Din cauza aceasta s-au răspândit pe pământ violenţa şi crima, iar întunericul moral, ca o mantie a morţii, învăluie casele oamenilor. Prin ispitele lui iscusite, Satana îi face pe oameni să se dedea la rele tot mai mari, până când ajung la decădere morală şi la ruină. Unica siguranţă împotriva puterii lui se află în prezenţa lui Iisus. Înaintea oamenilor şi a îngerilor, Satana a fost descoperit ca vrăjmaş şi distrugător al omului, iar Hristos, ca Prietenul şi Eliberatorul omului. Spiritul Său va dezvolta în om ceea ce înnobilează caracterul şi umple de demnitate fiinţa sa. Îl va înălţa pe om pentru gloria lui Dumnezeu în corp, suflet şi spirit. „Căci Dumnezeu nu ne-a dat un duh de frică, ci de putere, de dragoste şi de chibzuinţă” (2 Timotei 1:7). El ne-a chemat ca să căpătăm „slava” – caracterul – Domnului nostru, Iisus Hristos, ne-a chemat ca să fim „asemenea chipului Fiului Său” (2 Tesaloniceni 2:14; Romani 8:29).
Iar oameni care au fost înjosiţi până când au ajuns instrumente ale lui Satana sunt şi acum transformaţi, prin puterea lui Hristos, în soli ai neprihănirii şi trimişi de Fiul lui Dumnezeu la fel ca pe vremuri: „Du-te şi spune tot ce ţi-a făcut Domnul şi cum a avut milă de tine.”