Ai terminat de citit capitolul 34 – Invitaţia, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/H1P7Gdz7shE1Lvw96
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 35 – „Taci, fii liniştită!”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Fusese o zi plină de evenimente în viaţa lui Iisus. Lângă lacul Galileei, El rostise primele Sale parabole, explicându-le oamenilor din nou, prin ilustraţii uşor de înţeles, natura Împărăţiei Sale şi felul în care ea avea să fie întemeiată. El a asemănat lucrarea Sa cu aceea a semănătorului, dezvoltarea Împărăţiei Sale, cu creşterea seminţei de muştar şi cu efectul aluatului în măsura de făină. Marea despărţire finală a celor neprihăniţi de cei nelegiuiţi fusese ilustrată prin parabola cu grâul şi neghina şi prin pilda cu năvodul. Valoarea nemărginită a adevărurilor vestite de El fusese ilustrată prin comoara ascunsă şi mărgăritarul de mare preţ, iar în parabola cu stăpânul casei, îi învăţase pe ucenici cum să lucreze ca reprezentanţi ai Săi.
Toată ziua învăţase şi vindecase, iar la venirea serii, gloatele încă se îmbulzeau în jurul Lui. Zi după zi lucrase pentru ei, abia luându-Şi timp pentru masă sau odihnă. Criticile răutăcioase şi răstălmăcirea cuvintelor Lui, cu care fariseii Îl urmăreau continuu, făceau ca lucrarea Lui să fie cu atât mai grea şi mai obositoare. Acum, sfârşitul zilei L-a găsit atât de obosit, încât S-a hotărât să caute adăpost într-un loc retras, dincolo de lac.
Ţărmul răsăritean al lacului Ghenezaret nu era nelocuit, deoarece se mai găseau câteva sate ici-colo, pe lângă lac, dar era o regiune pustie în comparaţie cu ţărmul apusean. Avea populaţie mai mult păgână decât iudaică şi avea legături puţine cu Galileea. În felul acesta, Îi oferea lui Iisus adăpostul retras pe care-l căuta şi de aceea El i-a îndemnat pe ucenici să-L însoţească acolo.
După ce a dat drumul gloatei să plece, ei L-au luat în corabie, chiar „aşa cum era”, şi au plecat repede. Dar nu aveau să plece singuri. Se mai aflau şi alte corăbii de pescari la ţărm şi acestea s-au umplut repede cu oamenii care Îl urmau pe Iisus, doritori să-L vadă şi să-L asculte.
În cele din urmă, scăpat de îmbulzeala mulţimii şi frânt de oboseală şi foame, Mântuitorul S-a întins pe fundul bărcii şi a adormit repede. Seara fusese calmă şi plăcută şi liniştea domnea peste lac, dar, deodată, cerul s-a întunecat, vântul s-a prăvălit sălbatic prin trecătorile muntelui, de-a lungul ţărmului de răsărit, şi o furtună îngrozitoare a izbucnit pe lac.
Soarele coborâse la apus şi întunecimea nopţii se lăsase peste apa biciuită de furtună. Valurile, agitate cu furie de vântul sinistru, se aruncau cu îndrăzneală asupra bărcii ucenicilor şi ameninţau să o înghită. Pescarii aceştia oţeliţi îşi petrecuseră viaţa pe lac şi îşi conduseseră barca în siguranţă prin multe furtuni, însă de astă dată, tăria şi priceperea lor n-au ajutat la nimic. Ei erau neputincioşi în ghearele furtunii şi, pe când vedeau că barca li se umplea cu apă, speranța i-a părăsit.
Absorbiţi de eforturile lor de a se salva singuri, uitaseră că Iisus era cu ei în barcă. Acum, văzând că truda le este zadarnică şi că îi aşteaptă moartea, şi-au amintit cine le poruncise să traverseze marea. Singura lor speranţă era Iisus. În slăbiciunea şi disperarea lor, au strigat: „Învăţătorule! Învăţătorule!” Dar întunericul des Îl ascundea din faţa lor. Glasurile lor au fost înghiţite de vuietul furtunii şi n-a venit niciun răspuns. Îndoiala şi temerea i-au cuprins. Oare să-i fi uitat Iisus? El, care biruise boala, demonii şi chiar moartea, nu era în stare să-i ajute pe ucenicii Lui acum? Nu Se gândea oare că ei sunt într-o asemenea nenorocire?
Au strigat din nou, dar nu s-a auzit alt răspuns decât urletul apei înfuriate. Barca aproape se scufunda. O clipă, şi părea că vor fi înghiţiţi de valurile înfuriate.
Deodată, lumina unui fulger străbate întunericul şi ei Îl văd pe Iisus dormind netulburat de zgomot. Cu uimire şi disperare, ei strigă: „Învăţătorule, nu-Ţi pasă că noi pierim?” Cum se poate ca El să Se odihnească atât de liniştit când ei sunt în pericol şi se luptă cu moartea?
Strigătul lor Îl trezeşte pe Iisus. La lumina fulgerului, ei văd pe faţa Lui o pace dumnezeiască; citesc în privirea Lui uitare de Sine şi iubire duioasă, iar inima lor, îndreptându-se către El, strigă: „Doamne, scapă-ne, că pierim!”
Niciodată nu a rostit un suflet strigătul acesta fără să fie luat în seamă. În timp ce ucenicii îşi apucă vâslele pentru a face o ultimă sforţare, Iisus Se ridică. El stă în picioare în mijlocul ucenicilor, în timp ce furtuna urlă, valurile se sparg peste ei, iar fulgerul Îi luminează faţa. Îşi ridică mâna, atât de des folosită în fapte de milă, şi îi spune mării înfuriate: „Taci, fii liniştită!”
Furtuna încetează. Valurile se liniştesc. Norii se retrag, se arată stelele. Corabia pluteşte lin pe apa liniştită. Întorcându-Se către ucenicii Săi, Iisus îi întreabă cu tristeţe: „Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” (Marcu 4:40).
O tăcere grea s-a lăsat asupra ucenicilor. Nici Petru nu îndrăznea să-şi exprime groaza care-i umplea inima. Corăbiile care porniseră să-L însoţească pe Iisus fuseseră în acelaşi pericol. Teroarea şi disperarea stăpâniseră şi peste oamenii din ele, dar porunca lui Iisus a adus liniştea asupra acelei scene îngrozitoare. Furia furtunii adunase corăbiile la un loc şi toţi cei care erau pe ele văzuseră minunea. În calmul care a urmat, temerea a fost uitată. Oamenii şopteau între ei: „Ce fel de om este acesta de-L ascultă până şi vânturile, şi marea?”
Când a fost trezit pentru a întâmpina furtuna, Iisus era perfect liniştit. Nu era nici urmă de teamă în cuvânt sau privire, pentru că în inima Lui nu era teamă. Dar El nu era liniştit pentru că puterea Sa era nemărginită. Nu ca un „Domn al cerului şi al pământului” stătea El aşa liniştit. El renunţase la puterea aceea, pentru că zicea: „De la Mine Însumi nu pot face nimic” (Ioan 5:30). El Se încredea în puterea Tatălui. Iisus Se sprijinea pe credinţă – credinţă în iubirea şi purtarea de grijă a lui Dumnezeu – şi puterea acelui cuvânt care a liniştit furtuna era puterea lui Dumnezeu.
După cum Iisus Se sprijinea prin credinţă pe purtarea de grijă a Tatălui, tot astfel şi noi trebuie să ne încredem în purtarea de grijă a Mântuitorului nostru. Dacă s-ar fi încrezut în El, ucenicii ar fi rămas liniştiţi. Teama lor în timpul pericolului le-a descoperit necredinţa. În strădania lor de a se salva singuri, ei au uitat de Iisus. Numai atunci când, ajunşi la disperare, nu s-au mai încrezut în ei înşişi, ci s-au îndreptat către El, Iisus a putut să le dea ajutor.
De câte ori nu avem şi noi aceeaşi experienţă ca ucenicii! Când se adună furtuna ispitelor, când fulgerele sălbatice strălucesc şi când valurile se prăvălesc peste noi, ne luptăm singuri cu furtuna, uitând că este Cineva care ne poate ajuta. Ne încredem în propria putere, până când pierdem orice speranță şi suntem aproape de pieire. Atunci ne aducem aminte de Iisus şi, dacă-L strigăm să ne mântuiască, chemarea noastră nu va fi în zadar. Deşi, plin de întristare, El mustră necredinţa şi încrederea noastră în noi înşine, niciodată nu ne lasă fără ajutor când avem nevoie. Fie pe uscat, fie pe mare, dacă-L avem pe Mântuitorul în inima noastră, nu trebuie să ne temem. Credinţa vie în Răscumpărătorul va linişti marea vieţii şi El ne va scăpa din primejdie, cum ştie că este mai bine.
Mai este încă o învăţătură spirituală în această minune a liniştirii furtunii. Experienţa fiecărui om mărturiseşte în favoarea adevărului cuvintelor Scripturii: „Cei răi sunt ca marea înfuriată, care nu se poate linişti… Cei răi n-au pace, zice Dumnezeul meu” (Isaia 57:20,21). Păcatul ne-a distrus pacea. Cât timp eul este nesupus, nu putem găsi odihnă. Patimile cele mai mari ale inimii nu pot fi stăpânite de nicio putere omenească. În privinţa aceasta, suntem la fel de fără putere ca ucenicii, care nu erau în stare să liniştească furtuna care urla. Dar Acela care a liniştit valurile Mării Galileei prin Cuvântul Său are un cuvânt aducător de pace pentru orice om. Oricât de grozavă ar fi furtuna, aceia care se îndreaptă spre Iisus cu strigătul: „Doamne, mântuieşte-ne!” vor fi eliberaţi. Harul Lui, care împacă sufletul cu Dumnezeu, linişteşte frământarea patimilor omeneşti şi, în iubirea Lui, inima găseşte odihnă. „A oprit furtuna, a adus liniştea şi valurile s-au potolit. Ei s-au bucurat că valurile s-au liniştit şi Domnul i-a dus în limanul dorit” (Psalmii 107:29,30). „Deci, fiindcă suntem socotiţi neprihăniţi prin credinţă, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Iisus Hristos.” „Lucrarea neprihănirii va fi pacea, roada neprihănirii: odihna şi liniştea pe vecie” (Romani 5:1; Isaia 32:17).
În zorii zilei, Mântuitorul şi însoţitorii Lui au ajuns la ţărm şi lumina soarelui răsărind atingea apa şi uscatul ca o binecuvântare de pace. Dar de-abia coborâseră pe ţărm şi au avut înaintea ochilor o privelişte mai cumplită decât furia furtunii. Dintr-un ascunziş aflat între morminte, s-au aruncat asupra lor, ca şi cum ar fi vrut să-i sfâşie, doi demonizaţi. De oamenii aceştia erau agăţate bucăţi din lanţurile pe care le sfărâmaseră când au scăpat din închisoare. Pe corp aveau răni care sângerau, acolo unde se tăiaseră cu pietre ascuţite. Ochii lor priveau rătăciţi prin părul lung şi murdar şi orice asemănare cu fiinţele omeneşti părea că fusese ştearsă de către demonii care îi stăpâneau; semănau mai mult a fiare decât a oameni.