- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 56 –Binecuvântarea copiilor, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/kpMkhropzfBNJZmW7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 57 – „Îţi mai lipseşte un lucru”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat în faţa Lui şi L-a întrebat: «Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?»”
Tânărul care pusese această întrebare era un conducător. Avea multe avuţii şi deţinea o poziţie de răspundere. El văzuse iubirea manifestată de Hristos faţă de copiii aduşi la El, văzuse cât de duios îi primise, cum îi luase în braţe şi inima lui se aprinse de iubire pentru Mântuitorul. El simţea dorinţa de a fi ucenicul Lui. Fusese mişcat atât de adânc, încât, atunci când Iisus era gata să pornească la drum, a alergat la El şi, îngenunchind la picioarele Lui, a pus, cu sinceritate şi stăruinţă, întrebarea aceasta atât de însemnată pentru sufletul său şi pentru sufletul oricărei fiinţe omeneşti: „Bunule Învăţător, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”
„Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Hristos. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” Iisus dorea să încerce sinceritatea tânărului şi să afle de la el în ce sens Îl socotea bun. Îşi dădea el seama că Acela cu care vorbea era Fiul lui Dumnezeu? Care era adevăratul sentiment al inimii lui?
Conducătorul acesta punea foarte mare preţ pe propria neprihănire. El nu se gândea că într-adevăr i-ar lipsi ceva, dar tot nu era pe deplin mulţumit. El simţea că mai lipseşte ceva. Nu s-ar fi putut ca Iisus să-l binecuvânteze şi pe el cum îi binecuvântase pe copii şi să umple golul din sufletul său?
Ca răspuns la această întrebare, Iisus i-a spus că, dacă doreşte să aibă viaţă veşnică, trebuie să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Şi El a citat câteva dintre poruncile care arătau datoria omului faţă de semenii lui. Răspunsul conducătorului a fost hotărât: „Toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea, ce-mi mai lipseşte?”
Hristos a privit faţa tânărului, parcă citindu-i viaţa şi cercetându-i caracterul. L-a iubit şi a dorit să-i dea pacea, harul şi bucuria care puteau să-i schimbe cu totul caracterul. „Îţi lipseşte un lucru”, a zis El; „du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă.”
Hristos era atras către acest tânăr. El ştia că este sincer în afirmaţia lui: „Toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.” Mântuitorul dorea să-i ofere acea putere de discernământ care să-l facă în stare să-şi vadă nevoia de consacrare a inimii şi de bunătate creştină. Dorea mult să vadă în el o inimă umilă şi zdrobită, conştientă că iubirea cea mai mare I se cuvine lui Dumnezeu, să-l vadă ascunzându-şi lipsa în desăvârşirea lui Hristos.
Iisus a văzut în acest tânăr conducător exact ajutorul de care avea nevoie, dacă devenea conlucrător cu El în lucrarea de mântuire. Dacă s-ar fi aşezat sub călăuzirea lui Hristos, ar fi devenit o putere spre bine. Într-o mare măsură, conducătorul ar fi putut să-L reprezinte pe Hristos, deoarece avea însuşiri care, dacă s-ar fi unit cu Mântuitorul, l-ar fi făcut în stare să devină o forţă divină între oameni. Privind la caracterul lui, Hristos l-a iubit. În inima conducătorului, s-a trezit iubirea pentru Hristos, căci iubirea dă naştere la iubire. Iisus dorea să-l vadă un împreună-lucrător cu El. El dorea să-l facă să-I semene, să fie o oglindă care să reflecte chipul lui Dumnezeu. El dorea să dezvolte partea bună a caracterului acestui om şi s-o sfinţească pentru servirea Domnului. Dacă s-ar fi predat lui Hristos, tânărul conducător ar fi crescut în atmosfera prezenţei Sale. Dacă ar fi ales partea aceasta, cât de deosebit ar fi fost viitorul lui!
„Un lucru îţi lipseşte”, a zis Iisus. „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă.” Hristos a citit în inima fruntaşului. Numai un lucru îi lipsea, dar acesta era un principiu vital. El avea nevoie de iubirea lui Dumnezeu în suflet. Dacă acest gol nu era umplut, era fatal pentru el – întreaga lui fiinţă avea să se schimbe în rău. Prin îngăduinţă, egoismul s-ar fi întărit. Dar, ca să primească iubirea lui Dumnezeu, trebuia să renunţe la iubirea de sine.
Hristos l-a pus la încercare pe acest om. L-a invitat să aleagă între slava pământească şi comorile cereşti. Comoara cerească îi era asigurată dacă Îl urma pe Hristos. Dar eul trebuia înfrânt şi voinţa sa trebuia pusă sub conducerea lui Hristos. Însăşi sfinţenia lui Dumnezeu îi era oferită tânărului conducător. El avea privilegiul să devină un fiu al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Hristos la comoara cerească. Dar trebuia să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Mântuitorul pe cărarea lepădării de sine.
Cuvintele lui Hristos erau echivalente cu această invitaţie: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi” (Iosua 24:15). Alegerea era lăsată pe seama lui. Iisus dorea cu ardoare convertirea sa. Îi arătase punctul slab din caracter şi cu ce interes profund urmărea felul în care tânărul cântărea lucrurile. Dacă se hotăra să-L urmeze pe Hristos, trebuia să asculte în totul de cuvintele Lui. Trebuia să renunţe la planurile sale ambiţioase. Cu câtă nerăbdare, cu câtă îngrijorare privea Mântuitorul la tânăr, sperând că va da curs invitaţiei Duhului lui Dumnezeu.
Hristos arătase singurele condiţii care-l puteau aşeza pe fruntaş în situaţia de a-şi desăvârşi un caracter creştin. Cuvintele Lui erau pline de înţelepciune, deşi păreau severe şi pretenţioase. Singura speranță de scăpare pentru fruntaş era să le primească şi să le asculte. Poziţia lui înaltă şi averile lui aveau o subtilă influenţă spre rău asupra caracterului său. Dacă se lega de ele, acestea urmau să-L îndepărteze pe Dumnezeu din inima lui. Reţinând mai mult sau mai puţin din ale lui Dumnezeu, însemna să reţină ceva ce îi slăbea forţa morală şi puterea de lucru, căci dacă sunt cultivate lucrurile acestei lumi, oricât ar fi de nesigure şi fără valoare, vor ajunge să absoarbă sufletul cu totul.
Fruntaşul a înţeles repede tot ce cuprindeau cuvintele lui Hristos şi s-a întristat. Dacă şi-ar fi dat seama de valoarea darului oferit, s-ar fi numărat degrabă printre cei care-L urmau pe Hristos. El era un membru al onoratului consiliu al iudeilor şi Satana îl ispitea cu posibilităţi atrăgătoare pentru viitor. El dorea comoara cerească, dar, în acelaşi timp, dorea şi avantajele trecătoare pe care le putea aduce bogăţia. Îi părea rău că există asemenea situaţii; dorea viaţă veşnică, dar nu era dispus la sacrificiu. Preţul vieţii veşnice i se părea prea mare şi a plecat plin de întristare, „deoarece avea multe bogăţii”.
Pretenţia lui că păzise Legea lui Dumnezeu era o amăgire. El dovedise că avuţiile erau idolul lui. El nu putea să ţină poruncile lui Dumnezeu câtă vreme lumea avea locul cel dintâi în inima lui. Iubea mai mult darurile lui Dumnezeu decât pe Dătător. Hristos îi dăruise tânărului comuniunea cu Sine. „Urmează-Mă!” a spus El. Dar Mântuitorul nu valora pentru el atât cât valora numele pe care îl avea între oameni sau avuţiile lui. Să renunţe la comoara pământească, vizibilă, pentru comoara cerească, nevăzută, era un risc prea mare. El a refuzat darul vieţii veşnice şi a plecat. De aici înainte, lumea avea să pună cu totul stăpânire pe el. Mii de oameni trec prin aceleaşi experienţe, având de ales între Hristos şi lume şi mulţi aleg lumea. Asemenea tânărului fruntaş, ei se îndepărtează de Mântuitorul, zicând în inima lor: „Nu vreau ca Omul acesta să-mi fie conducător.”
Purtarea lui Hristos faţă de acest tânăr este un exemplu pentru noi. Dumnezeu ne-a dat o regulă de purtare pe care trebuie s-o urmeze fiecare slujitor al Lui. Este vorba de ascultarea de Legea Sa şi nu numai de o ascultare legalistă, ci de o ascultare care pătrunde în viaţă şi este ilustrată în caracter. Dumnezeu a prezentat caracterul Său ca model pentru toţi cei care vor să devină supuşi ai Împărăţiei Sale. Numai cei care vor deveni conlucrători cu Hristos, numai cei care vor zice: „Doamne, tot ce am şi tot ce sunt este al Tău”, numai aceia vor fi recunoscuţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Toţi trebuie să-şi dea seama ce înseamnă a dori cerul şi totuşi să renunţe la el din cauza condiţiilor puse. Gândiţi-vă ce înseamnă a-I zice „nu” lui Hristos. Fruntaşul a zis: „Nu, nu pot să-Ţi dau totul.” Spunem şi noi la fel? Mântuitorul Se oferă să împartă cu noi lucrarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o să o facem. El ne pune la dispoziţie toate mijloacele date nouă de Dumnezeu, pentru a duce mai departe lucrarea Sa în lume. Numai în felul acesta El ne poate mântui.
Fruntaşului îi fuseseră încredinţate mari averi, pentru ca el să se dovedească un ispravnic credincios; el trebuia să folosească aceste bunuri pentru binecuvântarea celor în nevoie. Tot astfel şi azi, Dumnezeu le încredinţează oamenilor mijloace, talente şi ocazii, ca ei să poată fi slujitorii Săi pentru ajutorarea celor săraci şi suferinzi. Acela care foloseşte darurile încredinţate aşa cum intenţionează Dumnezeu devine conlucrător cu Mântuitorul. El câştigă suflete la Hristos, deoarece este un reprezentant al caracterului Său.
Acelora care, asemenea tânărului conducător, sunt în posturi de încredere şi au averi mari, li se va părea poate un sacrificiu prea mare să lase totul pentru a-L urma pe Hristos. Dar aceasta este regula de purtare pentru toţi cei care doresc să devină ucenici ai Săi. Nu se primeşte nimic altceva decât ascultarea. Predarea de sine este miezul învăţăturilor lui Hristos. Adesea, ni se pare că ne este impusă într-un limbaj care pare poruncitor, pentru că nu există altă cale de a-l salva pe om decât de a îndepărta lucrurile care, dacă ar fi cultivate, ar duce la degradarea întregii fiinţe.
Când urmaşii lui Hristos Îi înapoiază Domnului ce este al Lui, ei adună o comoară care li se va da când vor auzi cuvintele: „Bine, rob bun şi credincios…, intră în bucuria stăpânului tău”, Stăpân „care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Matei 25:23; Evrei 12:2). Bucuria de a vedea oameni mântuiţi, salvaţi pentru veşnicie, este răsplata tuturor acelora care păşesc pe urmele Aceluia care a zis: „Urmează-Mă!”
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 57 – „Îţi mai lipseşte un lucru”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/UbbfLGGXnZzq54rPA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 58 – „Lazăre, vino afară!”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Lazăr din Betania era unul dintre cei mai statornici ucenici ai lui Hristos. De la prima lor întâlnire, credinţa lui în Hristos fusese puternică, iubirea pentru El era profundă şi el era foarte iubit de Mântuitorul. Pentru Lazăr a şi fost săvârşită cea mai mare minune a lui Hristos. Mântuitorul i-a binecuvântat pe toţi cei care au căutat ajutorul Său. El iubeşte toată familia omenească, dar faţă de unii este legat prin legături deosebite. Inima Lui era prinsă într-o puternică legătură de iubire faţă de familia din Betania şi pentru unul dintre ei a fost făcută cea mai minunată lucrare.
În casa lui Lazăr, Iisus găsise de multe ori odihnă. Mântuitorul nu avea o casă proprie. El depindea de ospitalitatea prietenilor şi ucenicilor Săi şi, adesea, când era obosit, însetat după o părtăşie omenească sinceră, găsea adăpost în familia aceasta paşnică, departe de bănuielile şi invidia fariseilor mânioşi. Aici găsea o primire sinceră şi o prietenie curată şi sfântă. Aici putea să vorbească simplu şi liber, ştiind că vorbele Lui erau înţelese şi păstrate ca o comoară.
Mântuitorul preţuia o casă liniştită şi nişte ascultători interesaţi. El avea nevoie de duioşia, curtenia şi iubirea oamenilor. Cei care primeau învăţătura cerească pe care El era gata să o dea erau mult binecuvântaţi. În timp ce mulţimile Îl urmau pe Hristos prin câmpiile întinse, El le dezvăluia frumuseţile lumii naturale. Căuta să deschidă ochii minţii lor, ca să poată vedea cum mâna lui Dumnezeu susţine lumea. Pentru ca oamenii să aprecieze bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, El le atrăgea atenţia ascultătorilor Săi la roua delicată, la picurarea liniştită a ploii şi la lumina strălucitoare a soarelui, care erau date deopotrivă şi celor buni, şi celor răi. El dorea ca oamenii să-şi dea seama pe deplin de grija pe care Dumnezeu o arăta faţă de fiinţele omeneşti create de El. Dar mulţimile nu se grăbeau să asculte, iar în familia din Betania, Hristos găsea odihnă după lupta obositoare a vieţii publice. Aici, în faţa unor ascultători înţelegători, El dezvăluia măreţia Providenţei. În aceste întrevederi particulare, El desfăşura în faţa ascultătorilor Săi lucrurile acelea pe care nu putea să le spună mulţimii amestecate. Prietenilor Săi nu trebuia să le vorbească în parabole.
În timp ce Hristos dădea aceste învăţături minunate, Maria stătea la picioarele Lui, ca o ascultătoare respectuoasă şi devotată. Odată, Marta, foarte ocupată cu pregătirea mesei, a mers la Hristos, zicând: „Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute.” Aceasta s-a întâmplat cu ocazia primei vizite a lui Hristos în Betania. Mântuitorul şi ucenicii făcuseră o călătorie obositoare pe jos, de la Ierihon. Marta voia să se îngrijească de ei şi, în frământarea ei, uitase să se poarte delicat faţă de Oaspete. Iisus i-a răspuns în cuvinte blânde şi pline de răbdare: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie: Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” Maria îşi îmbogăţea mintea cu preţioasele cuvinte care curgeau de pe buzele Mântuitorului, cuvinte care pentru ea erau mai de preţ decât cele mai scumpe bijuterii.
Acel „singur lucru” care îi era necesar Martei era un spirit liniştit, de devoţiune, o mai mare preocupare pentru cunoştinţele cu privire la viaţa veşnică şi binecuvântările necesare pentru creşterea spirituală. Ea trebuia să se preocupe mai puțin pentru lucrurile trecătoare și mai mult pentru cele care rămân veșnic. Iisus voia să-i înveţe pe copiii Săi să prindă orice ocazie de a câştiga acea cunoştinţă care-i face înţelepţi spre mântuire. Cauza lui Hristos are nevoie de lucrători pricepuţi şi energici. Cei asemenea Martei, cu zelul lor pentru lucrarea religioasă, au un câmp întins în faţa lor. Dar ei trebuie să stea mai întâi cu Maria, la picioarele lui Iisus. Sârguinţa, promptitudinea şi energia trebuie să fie sfinţite prin harul lui Hristos şi atunci viaţa va fi o putere neînfrântă spre bine.
Întristarea a intrat în casa paşnică în care Se odihnea Iisus. Lazăr s-a îmbolnăvit dintr-odată şi surorile lui au trimis la Mântuitorul să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Ele au văzut gravitatea bolii fratelui lor, dar ştiau că Hristos Se dovedise în stare să vindece tot felul de boli. Credeau că El va simţi împreună cu ele în durere, de aceea n-au stăruit ca El să vină numaidecât, ci au trimis numai vestea care arăta cât de mult se încredeau în El: „Acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Ele credeau că Domnul va răspunde îndată la înştiinţarea lor şi că va veni în cel mai scurt timp la Betania.
Pline de nerăbdare, aşteptau veşti de la Iisus. Câtă vreme scânteia de viaţă mai era încă în fratele lor, ele s-au rugat şi au tot aşteptat venirea lui Iisus. Dar trimisul s-a întors fără El. Totuşi a adus solia: „Boala aceasta nu este spre moarte”, şi ele s-au agăţat de nădejdea că Lazăr va trăi. Cu duioşie, au încercat să-i spună cuvinte de mângâiere şi încurajare suferindului aproape inconştient. Când Lazăr a murit, ele au fost amar dezamăgite, dar au simţit harul întăritor al lui Hristos, şi acesta le-a ferit să gândească rău despre Mântuitorul.
Când Iisus a auzit înştiinţarea, ucenicii au avut impresia că El a primit-o cu răceală. N-a manifestat întristarea la care se aşteptau. Privind la ei, El a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” Timp de două zile, a rămas acolo unde Se afla. Întârzierea aceasta era o taină pentru ucenici. Ce mângâiere ar fi fost prezenţa Lui pentru familia întristată! gândeau ei. Marea Lui iubire pentru familia din Betania era bine cunoscută de ucenici şi erau surprinşi că Iisus nu a răspuns imediat la vestea tristă: „Acela pe care-l iubeşti este bolnav.”
În timpul celor două zile, Hristos parcă nici nu S-a mai gândit la vestea adusă, deoarece nu a vorbit despre Lazăr. Ucenicii s-au gândit la Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Iisus. Ei se miraseră că Iisus, care avea atât de mare putere de a săvârşi minuni, îngăduise ca Ioan să zacă în închisoare şi să moară de o moarte năprasnică. Dacă avea o astfel de putere, de ce nu salvase Hristos viaţa lui Ioan? Deseori fariseii puseseră întrebarea aceasta, ca să aducă un argument de necombătut împotriva susţinerii lui Hristos că El este Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul îi avertizase pe ucenici că vor avea de suferit încercări, pierderi şi persecuţii. Îi va uita El oare şi pe ei în vreme de încercare? Unii se întrebau dacă nu cumva s-au înşelat în ce priveşte misiunea Lui. Toţi erau profund tulburaţi.
După o aşteptare de două zile, Iisus le-a spus ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea.” Ucenicii se întrebau de ce aşteptase două zile, dacă şi aşa urma să meargă în Iudeea. Dar îngrijorarea pentru Iisus şi chiar pentru ei îi frământa mai mult. În hotărârea luată de El acum, ei nu vedeau decât pericolul care îi pândea. „Învăţătorule”, au zis ei, „acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudeea?” Iisus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?” Eu sunt sub conducerea Tatălui Meu; câtă vreme fac voia Lui, viaţa Mea este în siguranţă. Cele douăsprezece ore ale zilei Mele încă nu s-au sfârşit. Am trecut în ultima parte a zilei, dar cât mai rămâne ceva, Mă aflu în siguranţă.
„Dacă umblă cineva ziua”, a spus El mai departe, „nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia.” Acela care face voia lui Dumnezeu, care umblă pe drumurile prescrise de Dumnezeu, nu poate să se împiedice şi să cadă. Lumina, Spiritul călăuzitor al lui Dumnezeu, îi dă o clară înţelegere a datoriei sale şi-l călăuzeşte pe drumul cel drept până la capătul lucrării sale. „Dar, dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumină în el.” Acela care merge pe o cărare aleasă de el şi unde nu l-a chemat Dumnezeu se va poticni. Pentru el, ziua se schimbă în noapte şi, oriunde s-ar afla, nu este în siguranţă.
„După aceste vorbe, le-a zis: «Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn.»” „Lazăr, prietenul nostru, doarme.” Cât de mişcătoare sunt cuvintele acestea! Ce pline de simpatie! Cu gândul la Ierusalim, ucenicii aproape uitaseră de familia îndurerată din Betania. Dar Hristos nu uitase. Ucenicii s-au simţit mustraţi. Fuseseră dezamăgiţi că Hristos nu răspunsese mai grabnic la înştiinţare. Fuseseră ispitiţi să creadă că El n-avea acea călduroasă iubire pentru Lazăr şi surorile lui, cum crezuseră ei, căci, altfel, S-ar fi grăbit să meargă cu cel care adusese vestea. Dar cuvintele: „Lazăr, prietenul nostru, doarme” au trezit în mintea lor sentimente mai bune. Erau convinşi acum că Hristos nu-i uitase pe prietenii Lui în suferinţă.
„Ucenicii I-au zis: «Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.» Iisus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn.” Hristos le prezintă copiilor Săi credincioşi moartea ca fiind un somn. Viaţa lor e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi, până va suna ultima trâmbiţă, cei care mor vor dormi în El.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Atunci, Iisus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit. Şi Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum haidem să mergem la el.” Toma nu vedea pentru Învăţătorul lui nimic altceva decât că-L aştepta moartea dacă Se ducea în Iudeea; şi-a făcut curaj şi le-a spus celorlalţi ucenici: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El!” El ştia cât de mult Îl urau iudeii pe Hristos. Scopul lor era să-L omoare, dar planul acesta nu izbutise, pentru că nu venise încă vremea. În acest timp, Iisus era păzit de garda îngerilor cereşti şi chiar în părţile Iudeei, unde rabinii unelteau să pună mâna pe El şi să-L omoare, nu I se putea face niciun rău.
Ucenicii s-au mirat de cuvintele lui Hristos, când a zis: „Lazăr a murit. Și Mă bucur că n-am fost acolo…” Prin propria alegere stătuse Mântuitorul departe de familia prietenilor în suferinţă? Aparent, Maria, Marta şi muribundul Lazăr fuseseră lăsaţi singuri. Dar nu erau singuri. Hristos a urmărit toată scena şi, după moartea lui Lazăr, surorile întristate au fost susţinute de harul Său. Iisus a fost martor la întristarea inimilor lor, când fratele lor se lupta cu vrăjmaşul cel puternic, moartea. El a simţit toată durerea lor grozavă, când le-a spus ucenicilor: „Lazăr a murit.” Dar Hristos trebuia să Se mai gândească şi la alţii, afară de cei iubiţi din Betania; El trebuia să ţină seama de educaţia ucenicilor. Ei trebuiau să fie reprezentanţii Lui în lume, pentru ca binecuvântarea Tatălui să-i poată cuprinde pe toţi oamenii. Pentru binele lor a îngăduit El ca Lazăr să moară. Dacă l-ar fi vindecat de boala lui, nu s-ar fi putut săvârşi minunea care era cea mai puternică dovadă a naturii Sale divine.
Dacă Hristos ar fi fost în camera bolnavului, Lazăr n-ar fi murit, deoarece Satana n-ar fi avut putere asupra lui. Moartea n-ar fi putut să-şi îndrepte săgeata spre Lazăr în prezenţa Dătătorului vieţii. De aceea Hristos a stat departe. El a îngăduit exercitarea puterii vrăjmaşului, ca apoi să-l poată izgoni ca pe un duşman înfrânt. El a îngăduit ca Lazăr să treacă sub stăpânirea morţii, şi surorile îndurerate l-au văzut pe fratele lor pus în mormânt. Hristos ştia că, atunci când ele aveau să privească faţa neînsufleţită a fratelui lor, credinţa în Răscumpărătorul lor avea să fie greu încercată. Dar ştia că, datorită luptei prin care treceau acum, credinţa lor urma să strălucească şi mai puternic. El a suferit toate chinurile întristării pe care ele le-au îndurat. El nu zăbovise pentru că îi iubea mai puţin acum, dar ştia că, pentru ele, pentru Lazăr, pentru Sine şi pentru ucenici, urma să fie câştigată o biruinţă.
„Pentru voi, ca să credeţi.” Pentru toţi aceia care caută să simtă mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu, clipa celei mai mari descurajări este timpul când ajutorul divin este cel mai aproape. Ei vor privi înapoi cu recunoştinţă la partea cea mai întunecată a căii lor. „Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii temători de Dumnezeu” (2 Petru 2:9). Din orice ispită şi orice încercare, El îi va scoate cu o credinţă mai tare şi o experienţă mai bogată.
Întârziind să meargă la Lazăr, Hristos avea un plan de îndurare faţă de aceia care nu-L primiseră. El a zăbovit pentru ca, prin învierea lui Lazăr din morţi, să-i poată da poporului Său încăpăţânat şi necredincios o nouă dovadă că El era, într-adevăr, „Învierea şi Viaţa”. Se cutremura la gândul că astfel nu mai era nicio nădejde pentru acest popor, aceste sărmane şi rătăcite oi ale casei lui Israel. Inima Lui era zdrobită din cauza nepocăinţei lor. În harul Său, intenţiona să le mai dea o dovadă că El era Vindecătorul, Acela care singur putea să aducă la lumină viaţa şi nemurirea. Aceasta trebuia să fie o dovadă pe care preoţii nu o puteau răstălmăci. Iată motivul pentru care a întârziat să meargă la Betania. Această minune culminantă, învierea lui Lazăr, trebuia să pună sigiliul lui Dumnezeu asupra lucrării şi afirmaţiilor Sale cu privire la originea Sa divină.
În călătoria Sa către Betania, după obiceiul Său, Iisus i-a ajutat pe cei bolnavi şi pe cei lipsiţi. Apropiindu-Se de oraş, a trimis la surori un sol cu vestea sosirii Lui. Hristos n-a intrat îndată în casă, ci S-a oprit într-un loc retras, de lângă drum. Marile ceremonii pe care iudeii obişnuiau să le îndeplinească la moartea prietenilor şi rudelor nu se potriveau cu spiritul lui Hristos. El a auzit vaietele bocitorilor plătiţi şi nu dorea să le întâlnească pe surori în mijlocul zgomotului. Printre prietenii care luau parte la doliu erau şi rude ale familiei, dintre care unii deţineau posturi de răspundere în Ierusalim. Printre aceştia, erau chiar vrăjmaşi foarte înverşunaţi ai lui Hristos. El le cunoştea planurile şi de aceea nu S-a făcut îndată cunoscut.
Vestea i-a fost dusă Martei atât de tainic, încât ceilalţi din încăpere n-au ştiut. Stăpânită de durere, Maria n-a auzit nimic. Ridicându-se îndată, Marta s-a dus să-L întâmpine pe Domnul ei, dar Maria, crezând că merge la locul unde era înmormântat Lazăr, a rămas acolo unde se afla, fără a spune ceva.
Marta a mers grăbită să-L întâmpine pe Iisus, având inima frământată de emoţii contradictorii. Pe faţa Lui expresivă, ea a citit aceeaşi duioşie şi iubire ca şi mai înainte. Încrederea ei în El era nezdruncinată, dar se gândea la preaiubitul ei frate, pe care-l iubise şi Iisus. Cu mare durere în inimă pentru faptul că Hristos nu venise mai înainte, totuşi cu nădejdea că şi acum putea să facă ceva pentru mângâierea lor, ea a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Iarăşi şi iarăşi repetaseră surorile aceste cuvinte, printre strigătele bocitorilor.
Cu milă omenească şi dumnezeiască, Iisus a privit faţa ei întristată şi îngrijorată. Marta nu dorea să povestească cele petrecute; totul era adunat în aceste cuvinte mişcătoare: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Dar, privind faţa Sa plină de iubire, a adăugat: „Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu.”
Iisus i-a întărit credinţa, zicând: „Fratele tău va învia.” Răspunsul Lui nu urmărea să-i dea speranţa unei schimbări apropiate. El a dus gândurile Martei dincolo de apropiata înviere a fratelui ei şi le-a aţintit asupra învierii drepţilor. A făcut lucrul acesta pentru ca ea să vadă în învierea lui Lazăr o garanţie pentru învierea tuturor neprihăniţilor morţi şi o asigurare că lucrul acesta se va face prin puterea Mântuitorului.
Marta a răspuns: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi.”
Căutând să dea şi mai departe o bună îndrumare credinţei ei, Iisus a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa.” În Hristos e viaţa originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuşi. „Cine are pe Fiul are viaţă” (1 Ioan 5:12). Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că va avea viaţa veşnică. „Cine crede în Mine”, a zis Iisus, „chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Hristos privea acum la a doua Sa venire. Atunci, drepţii cei morţi vor învia în corp nesupus putrezirii, iar drepţii cei vii vor fi duşi în cer fără să vadă moartea. Minunea pe care Hristos era gata să o săvârşească, prin învierea lui Lazăr din morţi, urma să reprezinte învierea tuturor celor neprihăniţi. Prin cuvântul şi lucrările Sale, El S-a declarat ca Autor al învierii. Acela care în curând trebuia să moară pe cruce avea cheile morţii, ca biruitor asupra mormântului, şi a afirmat dreptul şi puterea Sa de a da viaţă veşnică.
La cuvintele Mântuitorului: „Crezi lucrul acesta?”, Marta răspunse: „Da, Doamne, cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume!” Ea nu înţelesese toată însemnătatea cuvintelor lui Hristos, dar şi-a mărturisit credinţa în divinitatea Lui şi încrederea că El putea să facă tot ce dorea.
„După ce a spus aceste vorbe, s-a dus şi a chemat în taină pe sora sa, Maria, şi i-a zis: «A venit Învăţătorul şi te cheamă.»” Ea a spus lucrul acesta cât mai discret, deoarece preoţii şi conducătorii erau pregătiţi să pună mâna pe Iisus când li s-ar fi oferit ocazia. Strigătele bocitorilor au făcut să nu fie auzite cuvintele ei.
Aflând vestea aceasta, Maria s-a ridicat în grabă şi, cu nerăbdarea zugrăvită pe faţă, a părăsit camera. Crezând că se duce la mormânt să plângă, bocitorii au urmat-o. Când ea a ajuns la locul unde aştepta Iisus, a îngenuncheat la picioarele Lui şi a spus cu buzele tremurânde: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Plânsetul bocitorilor o tulbura, deoarece ea ar fi dorit să vorbească în linişte câteva cuvinte cu Iisus. Dar cunoştea invidia şi pizma unora dintre cei de faţă împotriva lui Hristos şi lucrul acesta o împiedica să-şi exprime durerea.
„Iisus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat.” El citea inimile celor adunaţi. Vedea că, la mulţi, ceea ce trecea drept durere era numai făţărnicie. Ştia că unii dintre cei de faţă, care acum dovedeau o făţarnică întristare, vor plănui în curând să-L omoare nu numai pe puternicul Făcător de minuni, dar şi pe cel care trebuia să fie înviat din morţi. Hristos ar fi putut să le smulgă haina de pretinsă întristare. Dar Şi-a înfrânat indignarea îndreptăţită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune, pe bună dreptate, nu le-a rostit din cauza celor iubiţi, îngenuncheaţi la picioarele Lui cu întristare, care credeau cu adevărat în El.
„Unde l-aţi pus?” a întrebat El. „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino şi vezi.” Au pornit împreună spre mormânt. Era o scenă plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit şi surorile lui plângeau pentru el cu inima zdrobită, lor alăturându-se cei care îi fuseseră prieteni şi care plângeau cu surorile îndurerate. Din cauza suferinţei omeneşti şi văzând că prietenii îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, „Iisus plângea”. Deşi era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuşi natura omenească şi era mişcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă şi miloasă e întotdeauna mişcată de iubire faţă de cel aflat în suferinţă. El plânge cu cei ce plâng şi Se bucură cu cei care se bucură.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Dar Iisus nu a plâns numai din cauza simpatiei Lui faţă de Maria şi Marta. În lacrimile Sale era o întristare tot atât de adâncă faţă de întristarea omenească, pe cât e cerul de înalt faţă de pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară din mormânt. El plângea pentru că mulţi dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să plănuiască în curând moartea Lui, a Aceluia care era Învierea şi Viaţa. Dar cât de neînstare erau iudeii necredincioşi să înţeleagă ce însemnau lacrimile Lui! Câţiva, care nu puteau să vadă decât partea din afară a scenei din faţa lor drept cauză a întristării Lui, au spus în şoaptă: „Iată cât de mult îl iubea.” Alţii, căutând să arunce sămânţa îndoielii în inima celor prezenţi, au spus în batjocură: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Dacă Hristos ar fi putut să-l salveze pe Lazăr, atunci de ce a îngăduit să moară?
Cu ochi profetic, Hristos a văzut vrăjmăşia fariseilor şi a saducheilor. Ştia că ei plănuiesc să-L omoare. Ştia că unii dintre aceia care se arătau acum pe dinafară atât de iubitori îşi vor închide curând uşa nădejdii şi porţile cetăţii lui Dumnezeu. Umilirea şi crucificarea Sa, care urmau să aibă loc în curând, aveau să ducă la distrugerea Ierusalimului şi atunci nimeni nu mai avea să-i bocească pe cei morţi. Pedeapsa care trebuia să vină asupra Ierusalimului se zugrăvea foarte limpede în faţa Sa. El vedea Ierusalimul înconjurat de legiunile romane. Ştia că mulţi dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să moară în timpul asedierii cetăţii şi pentru aceşti morţi nu mai era speranță.
Iisus plângea nu numai din cauza scenei din faţa Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. El vedea grozavele urmări ale călcării Legii lui Dumnezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu moartea lui Abel, lupta dintre bine şi rău nu încetase nicio clipă. Privind spre anii ce urmau să vină, vedea suferinţa şi întristarea, lacrimile şi moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile şi din toate părţile lumii. Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său şi, în timp ce dorea să aline toate suferinţele oamenilor, ochii Săi erau plini de lacrimi.
„Iisus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt.” Lazăr fusese aşezat într-o peşteră, în stâncă, şi o piatră grea era pusă la intrare. „Daţi piatra la o parte”, a zis Hristos. Crezând că doreşte numai să vadă mortul, Marta s-a opus, spunând că trupul fusese înmormântat de patru zile şi intrase deja în descompunere. Declaraţia aceasta, dată înainte de învierea lui Lazăr, nu le mai îngăduia vrăjmaşilor lui Hristos să spună că totul nu a fost decât o înşelăciune. Mai înainte, fariseii îşi spuseseră feluritele lor păreri cu privire la atât de minunata descoperire a puterii lui Dumnezeu. Când o readusese la viaţă pe fiica lui Iair, Hristos spusese: „Fata n-a murit, ci doarme” (Marcu 5:39). Întrucât ea fusese bolnavă numai un scurt timp şi fusese înviată imediat după moarte, fariseii declaraseră că fata nu fusese moartă, pentru că Hristos Însuşi spusese acest lucru. Ei încercaseră să arate că Hristos nu putea să vindece boala, că tot ce se spunea despre minunile Lui era numai o poveste. Dar, în cazul acesta, nimeni nu putea să susţină că Lazăr nu era mort.
Când Domnul e gata să facă un lucru, Satana ridică pe cineva care să se opună. „Daţi piatra la o parte”, a spus Hristos. Pe cât e cu putinţă, pregătiţi calea pentru lucrarea Mea. Dar natura hotărâtă şi ambiţioasă a Martei s-a arătat şi acum. Ea nu voia ca trupul în descompunere să fie scos la lumină. Inima omenească e greoaie în a înţelege cuvintele lui Hristos şi credinţa Martei nu prinsese adevăratul înţeles al făgăduinţei Lui.
Hristos a mustrat-o pe Marta, dar cuvintele Lui erau rostite cu cea mai mare duioşie: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Pentru ce te îndoieşti de puterea Mea? De ce te împotriveşti cererilor Mele? Ai cuvântul Meu. Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu. Piedicile naturale nu pot să oprească lucrarea Celui Atotputernic. Îndoiala şi necredinţa nu sunt umilinţă. Credinţa neclintită în cuvântul lui Hristos – iată adevărata umilinţă, adevărata predare de sine.
„Daţi voi piatra la o parte.” Hristos ar fi putut să poruncească pietrei să se dea la o parte şi ea ar fi ascultat de glasul Lui. El ar fi putut să poruncească îngerilor de lângă El să facă lucrul acesta. La porunca Sa, mâini nevăzute ar fi îndepărtat piatra. Dar trebuia să fie dată la o parte de mâini omeneşti. În felul acesta, Hristos a vrut să arate că natura omenească trebuie să colaboreze cu Divinitatea. Puterea divină nu este chemată să facă ce poate puterea omenească. Dumnezeu nu Se lipseşte de ajutorul omului. El îl întăreşte, lucrând împreună cu acela care îşi foloseşte puterile şi însuşirile date de Dumnezeu.
Porunca a fost ascultată. Piatra a fost rostogolită. Totul s-a făcut pe faţă şi cu chibzuinţă. Tuturor li s-a dat ocazia să vadă că nu se practică înşelăciunea. Corpul lui Lazăr zăcea în mormântul lui din stâncă, rece şi tăcut. Strigătele bocitorilor au amuţit. Surprinşi şi plini de nerăbdare, toţi stăteau în jurul mormântului, aşteptând să vadă ce va urma.
Hristos stătea liniştit în faţa mormântului. O sfântă solemnitate îi stăpânea pe toţi cei prezenţi. Hristos S-a apropiat de mormânt. Înălţând privirea spre cer, a zis: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.” Nu de mult, vrăjmaşii lui Hristos Îl acuzaseră de hulă şi luaseră pietre să dea în El, pentru că pretinsese că este Fiul lui Dumnezeu. Îl acuzau că face minunile cu puterea lui Satana. Dar acum, Hristos pretindea că Dumnezeu e Tatăl Său şi, cu o încredere desăvârşită, Se declara drept Fiu al lui Dumnezeu.
În tot ce făcea, Hristos conlucra cu Tatăl Său. Întotdeauna El avusese grijă să dea dovadă că nu lucrează independent. El săvârşise minunile prin credinţă şi rugăciune. Hristos dorea ca toţi să cunoască legătura Sa cu Tatăl. „Tată”, a spus El, „Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejurul Meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Aici trebuia să se dea poporului şi ucenicilor cea mai convingătoare dovadă cu privire la legătura care există între Hristos şi Dumnezeu. Trebuia să li se arate că susţinerile lui Hristos nu erau false.
„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»” Glasul Lui clar şi pătrunzător a răzbătut în urechea mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea a străfulgerat prin natura omenească. Pe faţa Sa, luminată de slava lui Dumnezeu, oamenii I-au văzut puterea. Fiecare ochi era aţintit spre intrarea peşterii. Fiecare ureche era atentă să prindă şi cel mai slab sunet. Cu interes încordat şi dureros, toţi aşteptau dovada dumnezeirii lui Hristos, dovada care trebuia să susţină pretenţiile Lui că e Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru totdeauna.
În mormântul tăcut s-a făcut mişcare şi cel care fusese mort a apărut la intrarea peşterii. Mişcările lui erau împiedicate de pânzele cu care fusese înfăşurat pentru a fi pus în mormânt, iar Iisus le-a spus spectatorilor înmărmuriţi: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” Din nou li s-a arătat că omul trebuie să colaboreze cu Dumnezeu. Oamenii trebuie să lucreze pentru oameni. Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea celor adunaţi nu ca un om ros de boală, nu cu membrele slabe şi tremurânde, ci ca un om în floarea vieţii şi în puterea unei bărbăţii nobile. Ochii lui străluceau de inteligenţă şi de iubire pentru Mântuitorul lui. În adorare, el s-a aruncat la picioarele lui Iisus.
La început, cei care priveau au rămas muţi de mirare. Apoi a urmat o scenă de bucurie şi recunoştinţă care nu se poate exprima. Surorile l-au primit pe fratele lor înviat ca pe un dar de la Dumnezeu şi, cu lacrimi de bucurie, au izbucnit în mulţumiri faţă de Mântuitorul. Dar, în timp ce fratele, surorile şi prietenii se bucurau de această întâlnire, Iisus S-a retras. Când L-au căutat pe Dătătorul vieţii, nu L-au mai găsit.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 58 – „Lazăre, vino afară!”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/HMSTzknD8JNJuqRRA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 59 – Uneltirile preoţilor.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Betania era aproape de Ierusalim, aşa că vestea învierii lui Lazăr a ajuns repede în cetate. Iscoadele care au fost de faţă la săvârşirea minunii i-au informat imediat pe conducătorii iudei de tot ce se întâmplase. A fost imediat convocată o adunare a Sinedriului, pentru a hotărî ce era de făcut. Hristos dovedise acum că avea putere asupra morţii şi mormântului. Minunea aceasta mare era dovada culminantă, dată de Dumnezeu oamenilor, că El L-a trimis pe Fiul Său în lume pentru mântuirea lor. Era o demonstrare a puterii divine, care era îndestulătoare pentru a convinge orice minte stăpânită de raţiune şi de o conştiinţă luminată. Mulţi dintre cei care fuseseră de faţă la învierea lui Lazăr au ajuns să creadă în Iisus. Dar ura preoţilor împotriva Lui a crescut. Ei respinseseră toate dovezile mai mici ale dumnezeirii Lui, iar această nouă minune îi făcea să turbeze. Mortul fusese înviat în plină lumină a zilei şi în faţa unei mulţimi de martori. Cu toată iscusinţa lor, nu puteau să înlăture o asemenea dovadă. Tocmai din motivul acesta vrăjmăşia preoţilor a crescut şi mai mult. Acum, mai mult ca oricând, erau hotărâţi să pună capăt lucrării lui Hristos.
Saducheii, deşi nu erau nici ei de partea lui Hristos, nu fuseseră atât de înrăiţi împotriva Lui ca fariseii. Ura lor nu fusese atât de înverşunată. Dar acum s-au alarmat de-a binelea. Ei nu credeau în învierea morţilor. Întemeindu-se pe o aşa-numită ştiinţă, ajunseseră la concluzia că ar fi imposibil ca un trup mort să fie readus la viaţă. Dar, prin câteva cuvinte ale lui Hristos, teoria lor fusese răsturnată. Li se arătase că nu cunosc nici Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Ei nu mai vedeau nicio posibilitate de a îndepărta din mintea oamenilor impresia făcută de minune. Cum puteau să-i îndepărteze pe oameni de la Acela care izbutise să jefuiască mormântul de prada lui? S-au răspândit zvonuri mincinoase, dar minunea nu putea fi tăgăduită şi nu ştiau cum să nimicească urmările ei. Până acum, saducheii nu sprijiniseră planul de a-L omorî pe Hristos. Dar, după învierea lui Lazăr, au hotărât că numai prin moartea Lui putea să se pună odată capăt gravelor acuzaţii pe care li le aducea El.
Fariseii credeau în înviere şi ar fi trebuit să-şi dea seama că minunea aceasta era o dovadă că Mesia Se afla în mijlocul lor. Dar ei se împotriviseră întotdeauna lucrării lui Hristos. De la început Îl urâseră, pentru că El demascase pretenţiile lor făţarnice. El dăduse la o parte mantaua datinilor rigide, sub care îşi ascundeau diformitatea morală. Religia curată pe care o propovăduia El condamna falsele lor pretenţii de evlavie. Ardeau de dorinţa de a se răzbuna pe El pentru mustrările Lui întotdeauna întemeiate. Ei încercau să-L provoace să spună sau să facă ceva care să le dea ocazia să-L condamne. De câteva ori încercaseră să-L omoare cu pietre, dar El Se retrăsese în linişte şi Îl pierduseră din vedere.
Toate minunile săvârșite în Sabat fuseseră făcute pentru binele celor suferinzi, dar fariseii căutaseră să-L condamne ca pe un călcător al Sabatului. Ei au încercat să-i ridice pe irodieni împotriva Lui. Îl acuzaseră că voia să formeze un regat rival şi se sfătuiseră cu ei cum să-L distrugă. Pentru a-i aţâţa pe romani împotriva Lui, Îl acuzaseră că vrea să le răstoarne autoritatea. Încercaseră orice mijloc pentru a-I distruge influenţa pe care o avea asupra poporului. Dar, până la data aceasta, încercările lor fuseseră zadarnice. Mulţimea, care fusese de faţă la faptele Lui pline de îndurare şi auzise învăţăturile Lui curate şi sfinte, ştia că acestea nu erau cuvintele şi faptele unui călcător de Sabat sau ale unui hulitor. Până şi aprozii trimişi de farisei fuseseră atât de impresionaţi de cuvintele Lui, încât n-au putut să pună mâna pe El. În disperarea lor, iudeii dăduseră în cele din urmă dispoziţia ca, dacă un om va mărturisi credinţa în Iisus, să fie dat afară din sinagogă.
Prin urmare, când preoţii, conducătorii şi bătrânii s-au adunat să se sfătuiască, hotărârea lor nestrămutată a fost de a-L aduce la tăcere pe Acela care făcea lucruri atât de extraordinare, încât toată lumea se mira. Fariseii şi saducheii erau mai uniţi ca oricând. Mai înainte fuseseră dezbinaţi, dar acum s-au unit pentru a sta împotriva lui Hristos. În consfătuirile trecute, Nicodim şi Iosif împiedicaseră condamnarea lui Iisus şi, din cauza aceasta, acum n-au mai fost chemaţi. Erau de faţă la consiliu şi alţi oameni influenţi care credeau în Iisus, dar influenţa lor nu însemna nimic pentru fariseii plini de răutate.
Cu toate acestea, membrii consiliului nu erau toţi de aceeaşi părere. Sinedriul nu era la data aceea o adunare legală. Exista numai pentru că era tolerat. Unii dintre ei se întrebau dacă era înţelept să-L condamne pe Hristos la moarte. Se temeau că lucrul acesta va provoca o răscoală în popor şi va face ca romanii să retragă de la preoţi şi alte favoruri şi să le ia şi puterea pe care o mai deţineau. Saducheii erau uniţi în ura lor împotriva lui Hristos, dar erau înclinaţi să fie prevăzători în acţiunile lor, pentru că se temeau că romanii îi vor destitui din poziţia înaltă pe care o deţineau.
În consiliul acesta, adunat pentru a plănui moartea lui Hristos, era de faţă Martorul care auzise cuvintele îngâmfate ale lui Nebucadneţar, Cel care văzuse serbarea idolatră a lui Belşaţar şi care fusese prezent când Hristos Se anunţase în Nazaret ca fiind Cel Uns. Martorul acesta se străduia să-i determine acum pe conducători să înţeleagă ce făceau. Evenimentele din viaţa lui Hristos apăreau atât de clar înaintea ochilor lor, încât i-au alarmat. Şi-au amintit de scena din templu, când Iisus, pe atunci un copil de doisprezece ani, a stat în faţa savanţilor învăţători ai legii, punându-le întrebări care îi uimiseră. Minunea săvârşită chiar atunci dădea dovadă că Iisus nu era altul decât Fiul lui Dumnezeu. Adevăratul înţeles al Scripturilor Vechiului Testament cu privire la Hristos le lumina mintea ca un fulger. Tulburaţi şi neliniştiţi, conducătorii întrebau: „Ce să facem?” Consiliul era împărţit. Sub impresia Duhului Sfânt, preoţii şi conducătorii nu puteau să îndepărteze convingerea că se luptau împotriva lui Dumnezeu.
Când consiliul a ajuns în culmea tulburării, Caiafa, marele-preot, s-a ridicat. Caiafa era un om îngâmfat şi crud, poruncitor şi intolerant. Printre rudele sale erau saducheii îngâmfaţi, îndrăzneţi, care nu se temeau de consecinţe, plini de ambiţie şi cruzime, defecte pe care şi le ascundeau sub haina unei pretinse neprihăniri. Caiafa studiase profeţiile şi, cu toate că nu cunoştea adevăratul lor înţeles, a vorbit cu multă autoritate şi siguranţă: „Voi nu ştiţi nimic. Oare nu vă gândiţi că este în folosul vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?” Chiar dacă Iisus n-ar fi vinovat, susţinea marele-preot, El trebuie să fie dat la o parte. Îi tulbura pentru că atrăgea poporul la Sine şi slăbea autoritatea conducătorilor. El era numai unul singur; era mai bine ca El să moară decât să slăbească puterea conducătorilor. Dacă oamenii îşi pierdeau încrederea în conducători, puterea naţională era distrusă. Caiafa susţinea că, după minunea aceasta, urmaşii lui Iisus se vor ridica la răscoală. Atunci vor veni romanii, spunea el, ne vor închide templul, ne vor desfiinţa legile şi ne vor distruge ca naţiune. Ce valoare are viaţa unui galileean în comparaţie cu viaţa unei naţiuni? Dacă El stă în drumul fericirii neamului, nu înseamnă că Îi facem un serviciu lui Dumnezeu dacă Îl dăm la o parte? Mai bine să piară un singur om decât să fie distrusă naţiunea.
Spunând că un om ar trebui să moară pentru popor, Caiafa dovedea că avea oarecare cunoştinţă despre profeţii, deşi cunoştinţa sa era foarte limitată. Dar Ioan, raportând scena, ia profeţia şi-i arată însemnătatea largă şi adâncă. El zice: „Şi nu numai pentru neamul acela, ci şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.” Cât de orb era îngâmfatul Caiafa, chiar atunci când recunoştea misiunea Mântuitorului!
Pe buzele lui Caiafa, adevărul acesta atât de preţios era transformat într-o minciună. Planul susţinut de el era întemeiat pe un principiu împrumutat de la păgânism. La păgâni, conştiinţa obscură că unul trebuia să moară pentru neamul omenesc dusese la aducerea de jertfe omeneşti, aşa că acum Caiafa propunea să-L sacrifice pe Iisus ca să salveze un popor vinovat şi să-l salveze nu din nelegiuirea lui, ci în nelegiuire, ca să poată continua în păcat. Şi el spera să liniştească prin acest raţionament remuşcările acelora care ar fi îndrăznit să spună că până acum nu se găsise în Iisus nimic vrednic de moarte.
La consiliul acesta, vrăjmaşii lui Hristos fuseseră adânc convinşi. Duhul Sfânt le impresionase mintea. Dar Satana se lupta să pună stăpânire pe ei. El le-a adus aminte de greutăţile pe care le suportaseră din cauza lui Hristos. Cât de puţin onorase Hristos neprihănirea lor! El prezenta o altă neprihănire, pe care ar fi trebuit să o aibă toţi cei ce voiau să fie copii ai lui Dumnezeu. Neluând în seamă formele şi ceremoniile lor, El îi încurajase pe păcătoşi să meargă direct la Dumnezeu, ca la un Tată milostiv, şi să-I spună ce nevoi au. Astfel, după părerea lor, El dăduse la o parte preoţia. El refuzase să recunoască teologia şcolilor rabinice. El demascase practicile rele ale preoţilor şi le compromisese în mod irevocabil influenţa. Stricase efectul principiilor şi tradiţiilor lor, spunând că, în timp ce impuneau cu stricteţe legea ceremonială, ei desfiinţau Legea lui Dumnezeu. Satana le amintea acum toate aceste lucruri.
Satana le-a şoptit că, pentru a-şi menţine autoritatea, trebuie să-L omoare pe Iisus. Ei urmau sfatul acesta. Faptul că puteau să-şi piardă puterea era, credeau ei, un motiv destul de puternic pentru a-i duce la o anumită hotărâre. Cu excepţia câtorva care nu îndrăzneau să-şi spună părerea, Sinedriul a primit cuvintele lui Caiafa ca fiind cuvintele lui Dumnezeu. Consiliul s-a simţit uşurat; discordia a încetat. Ei s-au hotărât să-L omoare pe Hristos la prima ocazie favorabilă. Lepădând dovada dumnezeirii lui Iisus, preoţii şi conducătorii aceştia se închiseseră singuri într-un întuneric de nepătruns. Ei ajunseseră cu totul sub influenţa lui Satana, care urma să-i împingă cu grabă dincolo de pragul ruinei veşnice. Dar înşelăciunea era de aşa natură, încât erau mulţumiţi de ei înşişi. Credeau că sunt nişte patrioţi care caută salvarea naţiunii.
Sinedriul s-a temut totuşi să ia măsuri pripite împotriva lui Iisus, ca nu cumva poporul să fie aţâţat şi crima plănuită împotriva Lui să se întoarcă asupra lor. Din cauza aceasta, consiliul a amânat executarea sentinţei pronunţate. Mântuitorul a înţeles uneltirea preoţilor. El ştia că voiau să-L îndepărteze şi că planul lor trebuia să se împlinească în curând. Dar nu era partea Lui să grăbească această criză, aşa că S-a retras din locul acela, luându-i şi pe ucenici cu El. Astfel, prin exemplul Său, El a întărit învăţătura pe care le-o dăduse ucenicilor: „Când vă vor prigoni într-o cetate, să fugiţi în alta” (Matei 10:23). Câmpul în care putea să lucreze pentru salvarea de suflete era întins şi, în afară de cazul că lucrul acesta ar fi fost cerut de credincioşia faţă de El, servii Domnului nu trebuiau să-şi primejduiască viaţa.
Lucrarea publică a lui Iisus în favoarea lumii pierdute începuse în urmă cu trei ani. Exemplul Său de renunțare la Sine şi bunătatea Lui dezinteresată stăteau în faţa lor. Viaţa Lui de curăţie, suferinţă şi devoţiune era cunoscută de toţi. Totuşi această scurtă vreme de trei ani era exact atât cât putea lumea să îndure prezenţa Mântuitorului.
Viaţa Lui a fost marcată de persecuţie şi insultă. Izgonit din Betleem de un rege gelos, respins de ai Săi din Nazaret, condamnat la moarte la Ierusalim fără să fie vinovat, Iisus şi puţinii Săi urmaşi credincioşi au găsit un adăpost vremelnic într-un oraş străin. El, care fusese întotdeauna impresionat de durerea oamenilor, care îi vindecase pe bolnavi, le redase orbilor vederea, surzilor, auzul şi muţilor, graiul, Acela care îi hrănise pe cei flămânzi şi îi mângâiase pe cei întristaţi era izgonit de poporul pentru mântuirea căruia lucrase. El, care umblase pe valurile înalte şi liniştise mugetul lor înfuriat printr-un cuvânt, care izgonise demonii şi îi făcuse să-L recunoască drept Fiul lui Dumnezeu, El, care sfărâmase somnul morţii, care ţinuse mii de oameni extaziaţi ascultând cuvântul înţelepciunii Sale, nu putea să mişte inima celor orbiţi de prejudecată şi ură, care respingeau cu încăpăţânare lumina.