Mulţi oameni le aduc morţilor daruri preţioase. Când se află lângă trupul rece şi tăcut, spun multe cuvinte de iubire. Duioşie, apreciere, devotament, totul se dă cu belşug aceluia care nici nu vede, nici nu aude. Dacă aceste cuvinte s-ar fi spus atunci când spiritul obosit avea nevoie de ele, când urechea putea să audă şi inima putea să simtă, cât de preţioasă ar fi fost mireasma lor!
Maria nu cunoştea deplina însemnătate a faptei ei de iubire. Ea nu putea să le răspundă acuzatorilor ei. Nu putea să explice pentru ce alesese împrejurarea aceasta spre a-L unge pe Iisus. Duhul Sfânt făcuse planul şi ea ascultase de îndemnurile Lui. Inspiraţia nu se pleacă să dea lămuriri. Ca o prezenţă nevăzută, vorbeşte minţii şi sufletului şi mişcă inima la lucru. Ea se explică singură.
Hristos i-a explicat Mariei însemnătatea faptei ei şi, prin aceasta, i-a dat mai mult decât primise. „Mi-a uns trupul mai dinainte”, a zis El, „pentru îngropare.” După cum vasul de alabastru fusese spart şi umpluse întreaga casă cu parfumul lui, tot aşa şi Hristos avea să moară, trupul Său avea să fie zdrobit, dar urma să învie din mormânt şi parfumul vieţii Sale să umple tot pământul. Hristos „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru noi «ca un prinos şi ca o jertfă de bun miros» lui Dumnezeu” (Efeseni 5:2).
„Adevărat vă spun”, a declarat Hristos, „că oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta, în toată lumea, se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta spre pomenirea ei.” Privind în viitor, Mântuitorul a vorbit cu siguranţă despre Evanghelia Sa. Ea trebuia să fie propovăduită în toată lumea. Şi, până acolo unde avea să ajungă Evanghelia, darul Mariei urma să-şi răspândească parfumul, şi inimile oamenilor aveau să fie binecuvântate prin fapta ei spontană. Împărăţii urmau să se ridice şi să cadă; numele monarhilor şi cuceritorilor aveau să fie uitate, dar fapta acestei femei urma să fie imortalizată pe paginile istoriei sacre. Până la sfârşitul timpului, vasul de alabastru sfărâmat va spune povestea iubirii nemărginite a lui Dumnezeu pentru un neam căzut.
Fapta Mariei era în puternic contrast cu ceea ce Iuda era aproape să facă. Ce tăioasă învăţătură ar fi putut să-i dea Hristos aceluia care aruncase sămânţa criticii şi a gândurilor rele în mintea ucenicilor! Cu câtă dreptate ar fi putut să fie acuzat acuzatorul! Acela care citeşte motivele fiecărei inimi şi înţelege fiecare faptă ar fi putut să descopere înaintea celor de la masă capitole întunecate din viaţa lui Iuda. Pretenţia deşartă pe care Iuda îşi întemeia cuvintele putea să fie demascată – deoarece, în loc de a simpatiza cu săracii, el îi jefuia de sumele destinate pentru a fi ajutaţi –, iar aceasta ar fi putut să stârnească indignarea oamenilor împotriva lui pentru faptul că înşela văduva, orfanul şi străinul. Dar, dacă Hristos l-ar fi demascat pe Iuda, acesta ar fi putut fi considerat un motiv pentru trădarea lui. Şi, cu toate că ar fi fost acuzat de hoţie, Iuda ar fi găsit simpatie chiar şi între ucenici. Mântuitorul nu l-a mustrat şi, în felul acesta, nu i-a dat nicio scuză pentru trădare.
Dar privirea pe care Iisus a îndreptat-o spre Iuda l-a convins că Mântuitorul îi pătrunsese făţărnicia şi-i citise caracterul josnic şi vrednic de dispreţ. Prin aprecierea faptei Mariei, care fusese atât de aspru condamnată, Hristos îl mustrase pe Iuda. Niciodată mai înainte nu-l mustrase direct. Mustrarea aceasta i-a înveninat inima. S-a hotărât să se răzbune. De la cină a mers direct la palatul marelui-preot, unde a găsit consiliul întrunit, şi s-a oferit să li-L dea în mâini pe Iisus.
Preoţii nu mai puteau de bucurie. Aceşti conducători ai lui Israel avuseseră privilegiul să-L primească pe Hristos ca Mântuitor al lor, fără bani şi fără plată. Dar refuzaseră darul preţios ce li se oferise în spiritul cel mai duios şi cu iubire constrângătoare. Au refuzat să primească acea mântuire care era mai valoroasă decât aurul şi, în schimb, L-au cumpărat pe Domnul lor cu treizeci de arginţi.
Iuda se lăsase stăpânit de avariţie, până când aceasta ajunsese să domine orice trăsătură bună a caracterului său. El era invidios pentru darul adus lui Iisus. Inima lui ardea de invidie pentru că Mântuitorul putea să primească un dar potrivit pentru monarhii pământului. El L-a trădat pe Domnul său pentru o sumă mult mai mică decât vasul de nard.
Ucenicii nu se asemănau cu Iuda. Ei Îl iubeau pe Mântuitorul, dar nu apreciau corect înaltul Său caracter. Dacă şi-ar fi dat seama de ce a făcut El pentru ei, ar fi înţeles că nimic din ce era folosit pentru El nu era risipit. Magii din Răsărit, care cunoşteau atât de puţin despre Iisus, au dovedit o mai dreaptă apreciere a onoarei care I se cuvenea. Ei I-au adus Mântuitorului daruri preţioase şi s-au plecat cu respect înaintea Lui pe când El era doar un Prunc înfăşat, culcat într-o iesle.
Hristos apreciază faptele de amabilitate făcute din toată inima. De câte ori cineva Îi făcea un serviciu, El îl binecuvânta pe acesta cu generozitate cerească. El nu refuza nici cea mai simplă floare culeasă de mâna unui copil şi oferită Lui din iubire. Primea darurile copiilor şi îi binecuvânta pe dătători, scriindu-le numele în cartea vieţii. În Scripturi se aminteşte că Maria L-a uns cu mir pe Iisus, şi această menţiune o deosebeşte de celelalte Marii. Faptele de iubire şi respect pentru Iisus sunt o dovadă a credinţei în El ca Fiu al lui Dumnezeu. Iar Duhul Sfânt menţionează între dovezile credincioşiei unei femei faţă de Hristos: „Să fi spălat picioarele sfinţilor, să fi ajutat pe cei nenorociţi, să fi dat ajutor la orice faptă bună” (1 Timotei 5:10).
Hristos a fost încântat văzând dorinţa plină de râvnă a Mariei de a împlini voinţa Domnului ei. El a primit bogăţia afecţiunii curate, pe care ucenicii Săi nu o înţelegeau şi nici nu voiau s-o înţeleagă. Dorinţa Mariei de a face acest serviciu pentru Domnul ei era mai valoroasă pentru Hristos decât toate balsamurile preţioase din lume, deoarece exprima aprecierea ei faţă de Răscumpărătorul lumii. Iubirea lui Hristos era cea care o constrângea. Frumuseţea neîntrecută a caracterului lui Hristos îi umplea sufletul. Ungerea aceasta era un simbol al inimii dăruitorului. Era exprimarea exterioară a unei iubiri hrănite de izvoare cereşti până a ajuns să se reverse.
Lucrarea Mariei era tocmai învăţătura de care aveau nevoie ucenicii, pentru a înţelege că lui Hristos I-ar fi plăcut ca ei să-și exprime iubirea față de El. El fusese totul pentru ei, şi ei nu-şi dădeau seama că în curând aveau să fie lipsiţi de prezenţa Lui, că în curând nu mai puteau să-I arate niciun semn al recunoştinţei lor pentru iubirea Sa cea mare. Singurătatea lui Hristos, care era despărţit de curţile cereşti, trăind viaţa de om, n-a fost niciodată înţeleasă sau apreciată de ucenici aşa cum trebuia. Deseori, El era mâhnit pentru că ucenicii Săi nu-I dădeau ceea ce ar fi trebuit să primească de la ei. El ştia că, dacă ei ar fi fost sub influenţa îngerilor cereşti care Îl însoţeau, ar fi considerat că niciun dar nu este suficient pentru a mărturisi afecţiunea spirituală a inimii.
Abia mai târziu şi-au dat seama cu adevărat de multe lucruri pe care le-ar fi putut face pentru Iisus, ca expresie a iubirii şi recunoştinţei inimii lor, atunci când erau cu El. Când Iisus n-a mai fost cu ei şi s-au simţit cu adevărat ca nişte oi fără păstor, au început să vadă cum ar fi putut să-I arate atenţii care ar fi adus bucurie inimii Lui. Nu o mai judecau pe Maria, ci se judecau pe ei înşişi. O, dacă şi-ar fi putut lua înapoi mustrările şi faptul că îi consideraseră pe săraci ca fiind mai vrednici de darul acesta decât Hristos! Mustrarea aceasta au simţit-o foarte tare atunci când au luat de pe cruce trupul zdrobit al Domnului lor.
Această lipsă se vede şi în lumea noastră de astăzi. Dar sunt puţini cei care apreciază ce înseamnă Hristos pentru ei. Dacă ar aprecia, s-ar manifesta iubirea cea mare a Mariei şi nardul ar fi revărsat cu îmbelşugare. Nardul preţios n-ar fi socotit o risipă. Nimic nu ar fi socotit ca fiind prea preţios spre a fi dat pentru Hristos, nicio negare a eului, niciun sacrificiu de sine nu ar fi prea mare pentru a fi suportat pentru numele Lui.
Cuvintele spuse cu indignare: „Ce rost are risipa aceasta?” au adus cu putere în faţa lui Hristos sacrificiul cel mai mare care s-a făcut vreodată – darul Său, căci El S-a dăruit pe Sine ca ispăşire pentru o lume pierdută. Domnul voia să fie atât de darnic faţă de familia omenească, încât să nu se poată spune că El putea face mai mult. Dăruindu-L pe Iisus, Dumnezeu a dat tot cerul. Din punct de vedere omenesc, o jertfă ca aceasta era o risipă fără rost. Pentru felul omenesc de a judeca, întregul plan de mântuire este o risipă de milă şi de mijloace. Renegarea de sine şi jertfa din toată inima ne întâmpină pretutindeni. Pe drept cuvânt, oştirea cerească priveşte cu uimire la familia omenească, ce refuză să fie înălţată şi îmbogăţită prin iubirea fără margini arătată în Hristos. Pe bună dreptate, îngerii ar putea să strige: „Ce rost are această risipă?”