Dar ispăşirea pentru o lume pierdută trebuia să fie totală, îmbelşugată şi desăvârşită. Dăruirea lui Hristos era îndestulătoare ca să ajungă la fiecare fiinţă creată de Dumnezeu. Ea nu putea fi restrânsă la numărul acelora care urmau să primească Darul cel mare. Nu toţi oamenii sunt mântuiţi. Cu toate acestea, planul de mântuire nu este o risipă din cauză că nu se realizează tot ce a fost plănuit cu dărnicie la iniţierea lui. Trebuia să fie îndeajuns şi încă să mai rămână.
Simon, gazda, fusese influenţat de critica lui Iuda cu privire la darul Mariei şi era surprins de purtarea lui Iisus. Mândria lui fariseică a fost ofensată. El ştia că mulţi dintre oaspeţii lui priveau la Hristos cu neîncredere şi neplăcere. Simon a zis în inima sa: „Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este aceea care se atinge de El – că este o păcătoasă.”
Vindecându-l pe Simon de lepră, Hristos îl salvase de la o moarte lentă. Dar acum, Simon se îndoia că Mântuitorul este profet. Pentru că îi îngăduise acestei femei să se apropie de El, pentru că nu o îndepărtase indignat cu piciorul, ca pe una ale cărei păcate erau prea mari ca să fie iertate, pentru că El nu arăta că-Şi dă seama de decăderea ei, Simon era ispitit să creadă că Hristos nu era profet. Iisus nu ştia nimic despre femeia aceasta atât de îndrăzneaţă în manifestările ei, gândea el, căci altfel nu i-ar îngădui să-L atingă.
Dar tocmai neştiinţa lui Simon despre Dumnezeu şi Hristos l-a făcut să gândească în felul acesta. El nu şi-a dat seama că Fiul lui Dumnezeu trebuie să Se poarte ca Dumnezeu, cu milă, duioşie şi îndurare. Cât despre Simon, el nu lua seama la gestul de pocăinţă al Mariei. Faptul că Maria a sărutat picioarele lui Hristos şi le-a uns cu nard era exasperant pentru inima lui împietrită. El credea că, dacă ar fi profet, Hristos i-ar recunoaşte pe cei care sunt păcătoşi şi i-ar mustra.
Gândul acesta nu a fost exprimat, dar Mântuitorul i-a răspuns: „«Simone, am să-ţi spun ceva… Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de lei, iar celălalt, cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe amândoi. Spune-Mi dar, care din ei îl va iubi mai mult? Simon a răspuns: «Socotesc că acela căruia i-a iertat mai mult.» Iisus i-a zis: «Drept ai judecat.»”
Aşa cum a făcut Natan cu David, Hristos a ascuns acuzaţia sub vălul unei parabole. El a lăsat în seama gazdei Sale răspunderea de a-şi pronunţa singur sentinţa. Simon o amăgise la păcat pe femeia pe care o dispreţuia acum. El îi făcuse mult rău. Cei doi datornici din parabolă îi reprezentau pe Simon şi pe femeie. Iisus nu voia să afirme că ambele persoane trebuiau să simtă grade diferite de obligaţie, deoarece fiecare datora o recunoştinţă pe care niciodată nu o putea plăti. Dar Simon se credea mai drept decât Maria, şi Iisus dorea ca el să vadă, într-adevăr, cât de mare era vinovăţia lui. El voia să-i arate că păcatul lui era mai mare decât al ei, după cum datoria de cinci sute de lei o întrecea pe aceea de cincizeci de lei.
Simon a început să se vadă acum într-o nouă lumină. A văzut cum era privită Maria de Acela care era mai mult decât un proroc. A văzut că Hristos, cu pătrunzători ochi profetici, citise inima ei plină de iubire şi devoţiune. L-a cuprins ruşinea şi el şi-a dat seama că se află înaintea Unuia mai mare ca el.
„Am intrat în casa ta”, a zis Hristos mai departe, „şi nu Mi-ai dat apă pentru spălat picioarele”, dar, cu lacrimi de pocăinţă, pornite din iubire, Maria Mi-a spălat picioarele şi le-a şters cu părul capului ei. „Tu nu Mi-ai dat sărutare, dar ea”, pe care tu o dispreţuieşti, „de când am intrat, n-a încetat să-Mi sărute picioarele”. Hristos a enumerat ocaziile pe care le avusese Simon de a-şi arăta iubirea pentru Domnul său şi aprecierea faţă de ceea ce făcuse pentru el. Limpede, dar cu delicată amabilitate, Mântuitorul le-a arătat ucenicilor că inima Lui este rănită atunci când copiii Săi neglijează să-I arate recunoştinţă prin cuvinte şi fapte pornite din iubire.
Cercetătorul inimilor citise motivele care o îndemnaseră pe Maria la acest gest şi a văzut de asemenea spiritul care insuflase cuvintele lui Simon. „Vezi tu pe femeia aceasta?” i-a zis El. Ea este o păcătoasă. „Îţi spun: Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate, căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin.”
Răceala şi neglijenţa lui Simon faţă de Mântuitorul arătaseră cât de puţin apreciase el harul pe care-l primise. Socotise că Îl onora îndeajuns pe Iisus, invitându-L acasă. Acum s-a văzut aşa cum era într-adevăr. El credea că citeşte în inima Oaspetelui său, dar Oaspetele îi citise inima. Şi-a dat seama cât de adevărată era judecata lui Hristos despre el. Religia sa fusese o haină de fariseism. El dispreţuise compătimirea lui Iisus. Nu-L recunoscuse ca reprezentant al lui Dumnezeu. Pe când Maria era o păcătoasă iertată, el era un păcătos neiertat. Legea aspră a dreptăţii, pe care dorise să o impună faţă de ea, îl condamna.
Simon era mişcat de bunătatea lui Iisus, care nu l-a mustrat pe faţă înaintea oaspeţilor. El nu fusese tratat aşa cum dorise să fie tratată Maria. El a văzut că Iisus nu dorea să expună în faţa altora vinovăţia sa, ci a căutat ca, printr-o dreaptă expunere a cazului, să-i convingă mintea şi, prin milă şi bunătate, să-i înmoaie inima. O denunţare aspră l-ar fi înăsprit pe Simon, împiedicându-l să se pocăiască, dar un avertisment plin de răbdare l-a convins de greşeală. A văzut mărimea datoriei pe care o avea faţă de Domnul său. Mândria i-a fost umilită, s-a pocăit, şi mândrul fariseu a devenit un ucenic smerit, gata de sacrificiu.
Maria fusese privită ca o mare păcătoasă, dar Iisus cunoştea împrejurările care îi influenţaseră viaţa. Ar fi putut stinge orice scânteie de nădejde din sufletul ei, dar n-a făcut aşa. El a fost Acela care a ridicat-o din ruină şi disperare. De şapte ori L-a auzit ea cum a certat demonii care îi stăpâniseră inima şi mintea. Ea auzise strigătele Sale puternice către Tatăl pentru binele ei. Ştia cât de dezgustător este păcatul pentru curăţia Lui nepătată şi, în puterea Lui, biruise.
În timp ce pentru ochiul omenesc cazul părea fără nădejde, Hristos a văzut în Maria capacitatea de a face binele. A văzut părţile bune ale caracterului ei. Prin planul de mântuire, se rânduiseră omenirii mari posibilităţi şi în Maria acestea aveau să fie realizate. Prin harul Său, ea a devenit părtaşă la natura divină. Aceea care fusese decăzută şi a cărei minte fusese o locuinţă a demonilor ajunsese foarte aproape de Mântuitorul prin comuniune şi slujire. Maria stătea la picioarele lui Iisus şi învăţa de la El. Maria fusese aceea care turnase pe capul Lui mirul de mare preţ şi Îi spălase picioarele cu lacrimile ei. Maria a stat alături de cruce şi L-a urmat la mormânt. Maria a fost prima la mormânt, după înviere. Maria a fost prima care a adus vestea despre Mântuitorul înviat.
Iisus cunoaşte cazul fiecărui om. Tu poate zici: „Sunt păcătos, foarte păcătos.” Se poate să fie aşa; dar cu cât eşti mai rău, cu atât ai mai mare nevoie de Iisus. El nu-i izgoneşte pe cei care plâng sau sunt întristaţi. El nu spune nimănui despre tainele inimii tale, care vrei să rămână ascunse, ci invită pe fiecare suflet tremurând să prindă curaj. El îi iartă din toată inima pe toţi aceia care vin la El, căutând iertare şi îndreptare.
Hristos ar putea să le dea însărcinare îngerilor cerului să reverse cupele mâniei Sale asupra lumii noastre, pentru a-i distruge pe aceia care Îl urăsc pe Dumnezeu. El ar putea să şteargă punctul acesta negru din universul Său. Dar nu face aceasta. El stă astăzi la altarul tămâierii, prezentând înaintea lui Dumnezeu rugăciunile acelora care doresc ajutorul Său.
Aceia care caută scăpare la El sunt înălţaţi de Iisus mai presus de acuzaţiile şi de vorbirile de rău ale oamenilor. Nici oamenii, nici îngerii nu pot să-i acuze. Hristos îi face părtaşi de natura Sa dumnezeiască şi umană. Ei stau alături de marele Purtător de păcate, în lumina care străluceşte de la tronul lui Dumnezeu. „Cine va ridica pâră împotriva aleşilor lui Dumnezeu? Dumnezeu este Acela care-i socoteşte neprihăniţi! Cine-i va osândi? Hristos a murit. Ba mai mult, El a şi înviat, stă la dreapta lui Dumnezeu şi mijloceşte pentru noi” (Romani 8:33,34).