Ai terminat de citit capitolul 62 – La ospăţul din casa lui Simon, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/dqe7u5qZY4FD4c6b6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 63 – „Împăratul tău vine!”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe” (Zaharia 9:9).
Cu cinci sute de ani înainte de naşterea lui Hristos, profetul Zaharia a prevestit prin cuvintele de mai sus venirea Împăratului lui Israel. Profeţia aceasta urma să se împlinească acum. Acela care atâta vreme refuzase onorurile regale venea acum la Ierusalim, ca moştenitor făgăduit al tronului lui David.
În ziua întâi a săptămânii, Şi-a făcut intrarea triumfală în Ierusalim. Mulţimile care alergaseră să-L vadă la Betania Îl însoţeau acum, doritoare să fie martore la primirea Lui. Mulţi oameni erau pe drum către oraş, pentru a serba acolo Paştele, şi aceştia s-au alăturat mulţimii care Îl însoţea pe Iisus. Întreaga natură părea că se bucură. Copacii erau îmbrăcaţi în verdeaţă, iar florile lor răspândeau în aer un parfum delicat. O viaţă şi o bucurie nouă îi însufleţeau pe oameni. Speranța noului regat răsărea iarăşi.
Având de gând să meargă la Ierusalim călare, Iisus i-a trimis pe doi dintre ucenicii Săi să aducă o măgăriţă cu mânzul ei. La naştere, Mântuitorul a avut nevoie de găzduirea străinilor. Staulul în care dormea era un loc de odihnă care nu-I aparţinea. Cu toate că vieţuitoarele de pe miile de dealuri sunt ale Lui, acum depindea de bunătatea unui străin ca să aibă un animal pe care să intre în Ierusalim ca împărat. Dar din nou s-a descoperit dumnezeirea Lui până şi în îndrumările amănunţite date ucenicilor pentru această călătorie. Aşa cum a spus El mai dinainte, cererea: „Domnul are trebuinţă de ei” a fost împlinită imediat. Iisus a ales să folosească mânzul pe care nimeni nu călărise. Ucenicii, plini de voie bună şi entuziasm, şi-au aşezat hainele pe mânz şi L-au aşezat apoi pe el pe Învăţătorul lor. Până aici, Iisus umblase întotdeauna pe jos şi ucenicii s-au mirat la început că El a ales să meargă călare. Dar în inima lor s-a aprins speranța, aducând plăcutul gând că El era gata să intre în capitală, să Se proclame împărat şi să-Şi exercite puterea Sa împărătească. În timp ce mergeau să-şi îndeplinească misiunea, ei le-au împărtăşit prietenilor lui Iisus aşteptările lor strălucitoare; agitaţia s-a întins în toate părţile, ridicând aşteptările poporului până la culmea cea mai înaltă.
Hristos a urmat obiceiul iudeilor în ce priveşte intrarea împărătească. Animalul pe care călărea era acela pe care călăreau regii lui Israel, iar profeţia prevestise că în felul acesta trebuia să vină şi Mesia în Împărăţia Sa. De-abia S-a aşezat pe mânz şi un puternic strigăt de triumf a umplut aerul. Cei din mulţime Îl onorau ca pe Mesia, Împăratul lor. De astă dată, Iisus a primit omagiul care nu îngăduise niciodată mai înainte să-I fie adus, iar ucenicii au văzut în aceasta o dovadă că fericita lor nădejde urma să se împlinească şi Îl vor vedea aşezat pe tron. Oamenii din mulţime erau convinşi că ceasul eliberării lor este aproape. În imaginaţie, vedeau oştirile romane izgonite din Ierusalim şi Israel ajuns din nou o naţiune independentă. Toţi erau fericiţi şi emoţionaţi; oamenii se întreceau unii cu alţii să-I aducă cinstire. Ei nu puteau să desfăşoare o pompă şi o splendoare exterioară, dar I s-au închinat cu inimi fericite. Nu erau în stare să-I aducă daruri preţioase, dar şi-au întins hainele pe drum, ca un covor în calea Lui, şi au presărat drumul cu ramuri înfrunzite de măslin şi palmier. Ei nu puteau să aşeze în fruntea procesiunii steaguri împărăteşti, dar au tăiat ramuri bogate din palmieri, emblema biruinţei naturii, şi le-au fluturat prin aer, scoţând aclamaţii şi osanale puternice.
Pe măsură ce înaintau, mulţimea creştea continuu datorită acelora care auziseră despre venirea lui Iisus şi se grăbeau să se alăture procesiunii. Cei care priveau se amestecau mereu prin mulţime, întrebând: Cine este Acesta? Ce înseamnă frământarea aceasta? Auziseră toţi de Iisus şi-L aşteptau să Se urce la Ierusalim, dar ştiau că înainte El descurajase orice încercare de a fi aşezat pe tron şi erau foarte miraţi aflând că El era acesta. Se întrebau ce ar fi putut să dea naştere la o astfel de schimbare în El, care declarase că Împărăţia Lui nu era din lumea aceasta.
Întrebările lor au fost aduse la tăcere de un strigăt de biruinţă. Mulţimea nerăbdătoare l-a repetat de câteva ori; apoi, oamenii din depărtare au prins acest strigăt şi au făcut să răsune dealurile şi văile vecine de glasurile lor. În clipa aceasta, s-au adăugat procesiunii şi mulţimile din Ierusalim. Din sumedenia de oameni adunaţi pentru a lua parte la sărbătoarea Paştelui, mii de oameni au mers să-L întâmpine pe Iisus. Ei L-au salutat cu explozii de cântece sfinte şi fluturând ramuri de palmier. La templu, preoţii sunau din trâmbiţă pentru serviciul de seară, dar numai câţiva oameni au răspuns, şi conducătorii au zis alarmaţi unii către alţii: „Iată, lumea s-a dus după El.”
Niciodată mai înainte, în viaţa pământească, Iisus nu îngăduise o astfel de demonstraţie. El prevăzuse amănunţit urmările. Aceasta urma să-L ducă la cruce. Dar scopul Său era să Se prezinte în felul acesta ca Răscumpărător înaintea mulţimii. El dorea să atragă atenţia la sacrificiul care urma să încoroneze lucrarea Sa pentru o lume căzută. În timp ce oamenii erau adunaţi la Ierusalim să sărbătorească Paştele, El, adevăratul Miel, S-a oferit de bunăvoie ca jertfă. Avea să fie necesar ca biserica Sa din toate timpurile să facă din moartea Lui pentru păcatele lumii un subiect profund de studiu şi cugetare. Fiecare fapt în legătură cu aceasta avea să fie verificat, aşa încât să nu rămână nicio îndoială. Era, prin urmare, necesar ca ochii tuturor oamenilor să fie îndreptaţi către El. Evenimentele care au precedat jertfa Lui cea mare trebuiau să fie de aşa natură, încât să atragă atenţia în mod direct asupra jertfei Lui. După o demonstraţie ca aceea care a însoţit intrarea Sa în Ierusalim, toţi ochii aveau să urmărească înaintarea Lui grabnică spre scena finală.
Evenimentele legate de această călătorie triumfală urmau să fie subiectul tuturor discuţiilor şi aveau să-L aducă pe Hristos în faţa oricărei minţi. După răstignirea Sa, mulţi urmau să-şi reamintească evenimentele acestea în relație cu judecata şi cu moartea Lui. Ei aveau să fie conduşi în felul acesta să cerceteze profeţiile şi să ajungă la convingerea că Iisus este Mesia; şi în toate regiunile trebuia să crească numărul celor veniţi la credinţă.
În această unică scenă de triumf din viaţa Sa pământească, Mântuitorul ar fi putut să apară escortat de îngeri cereşti şi să fie anunţat de trâmbiţa lui Dumnezeu, dar o asemenea demonstraţie ar fi fost contrară scopului lucrării Sale, contrară legii care-I cârmuise viaţa. A rămas credincios poziţiei umile pe care o primise de bunăvoie. Trebuia să poarte povara naturii omeneşti până când viaţa Sa avea să fie dată pentru viaţa lumii.
Ziua aceasta, care li s-a părut ucenicilor ziua culminantă a vieţii lor, ar fi fost umbrită de nori întunecoşi, dacă ei ar fi ştiut că această scenă de bucurie era numai un preludiu al suferinţei şi morţii Învăţătorului lor. Cu toate că El le vorbise adesea despre jertfa Sa ca despre ceva sigur şi inevitabil, totuşi, în voiosul triumf de faţă, uitaseră cuvintele Lui triste şi aşteptau să vadă domnia Lui prosperă pe tronul lui David.
Grupe noi se adăugau mereu şi, cu puţine excepţii, toţi cei care se alăturau se aprindeau de însufleţirea acelui moment şi ajutau la sporirea osanalelor care făceau să răsune ecoul neîncetat de la un deal la altul şi de la o vale la alta. Mereu răsunau strigăte: „Osana, Fiul lui David! Binecuvântat este cel ce vine în Numele Domnului! Osana în cerurile preaînalte!”
Niciodată nu văzuse lumea o scenă triumfală ca aceasta. Ea nu semăna cu cele ale cuceritorilor vestiţi ai lumii. În scena aceasta, nu se vedea convoiul prizonierilor plângând, ca trofee împărăteşti. Dar în jurul Mântuitorului erau trofeele glorioase ale activităţii Sale pline de iubire pentru omul păcătos. Se găseau acolo robii pe care îi eliberase de sub puterea lui Satana, lăudându-L acum pe Dumnezeu pentru eliberarea lor. Orbii cărora le dăduse vederea se găseau în frunte şi deschideau drumul. Muţii a căror limbă El o eliberase strigau osanale cu cea mai mare putere, ologii pe care îi vindecase săltau de bucurie şi erau cei mai grabnici să rupă ramuri de palmier şi să le fluture înaintea Mântuitorului. Văduvele şi orfanii preamăreau numele lui Iisus pentru faptele Lui pline de milă faţă de ei. Leproşii pe care îi curăţise întindeau hainele lor nepătate în cale şi Îl preamăreau ca pe Împăratul slavei. Aceia pe care glasul Lui îi trezise din somnul morţii se găseau în mulţime. Lazăr, al cărui trup văzuse stricăciunea în mormânt, dar care acum se bucura de deplina putere a vârstei sale, era cel care mâna animalul pe care călărea Mântuitorul.
Mulţi farisei erau martori la scenă şi, arzând de invidie şi răutate, căutau să întoarcă în altă direcţie curentul sentimentelor poporului. Folosindu-şi toată autoritatea, au încercat să aducă la tăcere poporul, dar apelurile şi ameninţările lor făceau numai să crească entuziasmul. Se temeau că mulţimea aceasta, prin forța ei, Îl va face pe Hristos rege. Cu o ultimă încercare, s-au îmbulzit în mulţimea unde era Mântuitorul şi L-au oprit, folosind cuvinte de mustrare şi ameninţare: „Învăţătorule, ceartă-Ţi ucenicii.” Ei susţineau că demonstraţiile zgomotoase de felul acesta erau ilegale şi că nu erau îngăduite de autorităţi. Dar au fost aduşi la tăcere de răspunsul lui Iisus: „Vă spun că, dacă vor tăcea ei, pietrele vor striga.” Scena aceasta de triumf era rânduită chiar de Dumnezeu. Ea fusese vestită mai dinainte de profet, şi omul nu putea să înlăture planul lui Dumnezeu. Dacă oamenii nu ar fi fost în stare să împlinească planul Său, El ar fi dat glas pietrelor neînsufleţite, care L-ar fi salutat pe Fiul Său cu strigăte de laudă. În timp ce fariseii se retrăgeau amuţiţi, sute de glasuri au început să repete cuvintele lui Zaharia: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată că Împăratul tău vine la tine; El este neprihănit şi biruitor, smerit şi călare pe un măgar, pe un mânz, pe mânzul unei măgăriţe.”