Când procesiunea a atins culmea dealului şi urma să coboare spre cetate, Iisus S-a oprit şi, împreună cu El, toată mulţimea. În faţa lor se întindea Ierusalimul în toată slava lui, scăldat acum în lumina soarelui spre apus. Templul atrăgea toate privirile. În maiestuoasă grandoare se înălţa pe deasupra tuturor clădirilor, ca arătând spre cer şi îndreptându-i pe oameni către singurul Dumnezeu viu şi adevărat. Multă vreme templul a fost mândria şi slava naţiunii iudaice. Şi romanii se mândreau cu măreţia lui. Un rege aşezat de romani se unise cu iudeii pentru a-l reclădi şi înfrumuseţa, iar împăratul Romei îl îmbogăţise cu daruri. Soliditatea, bogăţia şi măreţia lui făcuseră din el una dintre minunile lumii.
În timp ce soarele aproape de apus colora cerul în auriu, slava lui strălucitoare lumina marmura albă a zidurilor templului şi scânteia pe capitelurile aurite ale coloanelor lui. De pe creasta dealului unde stăteau Iisus şi cei ce-L urmau, templul avea înfăţişarea unei clădiri masive de zăpadă, împodobite cu acoperişuri ascuţite de aur. La intrarea templului era o viţă-de-vie din aur şi argint, cu frunze verzi şi ciorchini masivi de struguri, executată de artiştii cei mai iscusiţi. Lucrarea aceasta îl reprezenta pe Israel ca pe o viţă roditoare. Aurul, argintul şi verdele viu erau combinate cu un gust rar şi cu aleasă îndemânare; aşa cum se răsucea graţios în jurul coloanelor albe şi strălucitoare, agăţându-se cu cârcei scânteietori de ornamentele de aur, absorbea splendoarea soarelui în apus, strălucind ca de o slavă împrumutată din cer.
Iisus priveşte scena şi marea mulţime îşi opreşte strigătele, înmărmurită de neaşteptata privelişte plină de frumuseţe. Toate privirile se îndreaptă către Mântuitorul, aşteptând să vadă pe faţa Lui admiraţia pe care o simţeau toţi. Dar, în loc de aceasta, observă un nor de întristare. Sunt surprinşi şi dezamăgiţi să-I vadă ochii plini de lacrimi şi trupul clătinându-se într-o parte şi alta, ca un copac înaintea furtunii, în timp ce un vaiet de groază scapă de pe buzele Lui tremurânde, ca şi cum ar fi pornit din adâncul inimii Sale zdrobite. Ce privelişte aveau de văzut îngerii! Comandantul lor într-o agonie de lacrimi! Ce privelişte era aceasta pentru mulţimea voioasă care, cu strigăte de biruinţă şi fluturând ramuri de finic, Îl însoţea spre cetatea măreaţă, unde spera din toată inima că El e gata să ia tronul! Iisus plânsese la mormântul lui Lazăr din durere dumnezeiască faţă de suferinţa omenească. Dar această bruscă întristare era ca o notă de jale într-un măreţ cor triumfal. În mijlocul unei scene de bucurie, când toţi Îi aduceau închinare, Împăratul lui Israel era în lacrimi; nu lacrimi tăcute de bucurie, ci lacrimi şi suspine de mare suferinţă, ce nu puteau fi stăpânite. Mulţimea a fost cuprinsă îndată de tristeţe. Aclamaţiile au amuţit. Mulţi plângeau de milă în faţa unei dureri pe care nu o puteau înţelege.
Lacrimile lui Iisus nu curgeau din cauza suferinţei Sale viitoare. Chiar în faţa Sa se afla Ghetsimani, unde curând urma să-L acopere groaza unui mare întuneric. Se mai vedea de acolo şi Poarta Oilor, prin care fuseseră conduse timp de veacuri animalele pentru jertfe. În curând, trebuia să se deschidă poarta aceasta pentru El, marele Antitip – către jertfa Lui pentru păcatele lumii ţintiseră toate aceste jertfe. Alături se afla Golgota, locul apropiatei Sale agonii. Şi totuşi Răscumpărătorul plângea şi suspina în chinuri sufleteşti nu pentru că acestea Îi aminteau de moartea Sa cruntă. Durerea Lui nu era egoistă. Gândul agoniei Sale nu intimida sufletul acela nobil şi gata să Se jertfească. Priveliştea Ierusalimului era aceea care a străpuns inima lui Iisus – Ierusalimul care Îl lepădase pe Fiul lui Dumnezeu şi batjocorise iubirea Lui, care refuzase să fie convins de minunile Lui puternice şi se pregătea să-I ia viaţa. A văzut ce era cetatea aceasta, în vinovăţia ei de a-L lepăda pe Răscumpărătorul, şi ce ar fi putut să fie dacă L-ar fi primit pe Acela care era singurul în stare să-i vindece rana. El venise să o mântuiască. Cum putea să o părăsească?
Israeliţii fuseseră o naţiune privilegiată. Dumnezeu făcuse din templul lor locuinţa Sa, Sionul era „frumoasa înălţime, bucuria întregului pământ” (Psalmii 48:2). Acolo se afla templul care de mai bine de o mie de ani stătea ca o dovadă a purtării de grijă şi a iubirii duioase a lui Hristos, care Se îngrijise de ei aşa cum se îngrijeşte un tată de singurul său copil. În templul acesta îşi rostiseră profeţii solemnele lor avertismente. Acolo, parfumul de tămâie frumos mirositor se ridicase spre Dumnezeu din cădelniţele de aur, amestecându-se cu rugăciunile credincioşilor. Acolo cursese sângele animalelor ca un simbol al sângelui ispăşitor al lui Hristos. Acolo, deasupra capacului ispăşirii din Sfânta Sfintelor, se manifestase slava lui Dumnezeu. Acolo slujiseră preoţii şi, timp de secole, se arătase strălucirea simbolurilor şi ceremoniilor. Dar toate acestea trebuiau să se sfârşească.
Iisus Şi-a ridicat mâna – care de atâtea ori îi binecuvântase pe bolnavi şi suferinzi – şi, îndreptând-o către cetatea blestemată, exclamă cu glasul frânt de durere: „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi, lucrurile care puteau să-ţi dea pacea!” Aici, Mântuitorul S-a oprit şi a lăsat nerostit viitorul pe care l-ar fi avut Ierusalimul dacă ar fi primit ajutorul pe care Dumnezeu dorea să i-l dea – darul Fiului Său iubit. Dacă ar fi cunoscut ceea ce avusese privilegiul să cunoască şi ar fi luat seama la lumina pe care i-o trimisese Cerul, cetatea ar fi putut să rămână în picioare, în mândria prosperităţii, împărăteasa naţiunilor, liberă în puterea dată de Dumnezeu. La porţile sale, n-ar fi stat ostaşi înarmaţi şi nici pe zidurile sale n-ar fi fluturat steaguri romane. Soarta fericită care ar fi binecuvântat Ierusalimul, dacă L-ar fi primit pe Răscumpărătorul lui, s-a înălţat în faţa Fiului lui Dumnezeu. El a văzut că, prin El, cetatea ar fi putut să fie vindecată de dureroasa ei boală, eliberată din sclavie şi întărită ca o puternică metropolă a pământului. De pe zidurile ei, porumbelul păcii ar fi zburat la toate naţiunile. Ea ar fi fost diadema plină de slavă a lumii.
Dar tabloul strălucit a ceea ce ar fi putut să fie Ierusalimul a dispărut dinaintea Mântuitorului. El Îşi dă seama că cetatea este sub jugul roman, purtând mânia lui Dumnezeu, blestemată să primească pedeapsa unei drepte judecăţi. El reia firul întrerupt al plângerii Sale: „Dar acum, ele sunt ascunse de ochii tăi. Vor veni peste tine zile, când vrăjmaşii tăi te vor înconjura cu şanţuri, te vor împresura şi te vor strânge din toate părţile; te vor face una cu pământul, pe tine şi pe copiii tăi din mijlocul tău, şi nu vor lăsa din tine piatră pe piatră, pentru că n-ai cunoscut vremea când ai fost cercetată.”
Hristos venise să salveze Ierusalimul şi pe copiii lui, dar mândria fariseică, făţărnicia, gelozia şi răutatea Îl împiedicaseră să-Şi împlinească planul. Iisus cunoştea grozava răsplătire care urma să vină asupra cetăţii blestemate. A văzut Ierusalimul înconjurat de oşti şi pe locuitorii asediaţi, constrânşi la foamete şi moarte; a văzut mamele hrănindu-se cu trupurile moarte ale propriilor copii şi atât părinţii, cât şi copiii smulgându-şi unii altora ultima bucăţică de mâncare, pentru că iubirea naturală fusese distrusă în chinurile îngrozitoare ale foamei. A văzut că încăpăţânarea iudeilor, după cum se manifesta în lepădarea mântuirii venite de la El, urma să-i facă să refuze să se supună armatelor năvălitoare. A văzut Calvarul, pe care trebuia să fie El înălţat, plin de cruci ca o pădure deasă. I-a văzut pe locuitorii nelegiuiţi suferind tortura pe roată şi pe cruce, palatele frumoase distruse, templul ruinat şi, din zidurile masive, nici măcar o piatră rămasă peste alta, în timp ce cetatea avea să fie arată ca un ogor. Pe bună dreptate Mântuitorul putea să plângă disperat, privind la scena aceea îngrozitoare.
Ierusalimul fusese copilul grijii Sale şi, după cum un părinte duios plânge pentru un fiu rătăcit, tot astfel şi Iisus plângea pentru cetatea iubită. Cum aş putea să te părăsesc? Cum aş putea să te las pradă pieirii? Cum aş putea să te las să umpli paharul nedreptăţii? Un singur suflet este aşa de valoros încât, în comparaţie cu el, lumile îşi pierd însemnătatea, dar aici urma să se piardă o întreagă naţiune. Când soarele care se grăbea să apună avea să coboare pe cer, ascunzându-se vederii, ziua de har a Ierusalimului se sfârşea. Când procesiunea se oprise pe culmea Muntelui Măslinilor, încă nu era prea târziu ca Ierusalimul să se pocăiască. Îngerul harului îşi strângea atunci aripile, ca să coboare de pe tronul de aur şi să dea loc dreptăţii şi judecăţii care se grăbea. Dar cuprinzătoarea inimă a iubirii lui Hristos încă s-a mai rugat pentru Ierusalimul care luase în râs îndurările Sale, dispreţuise avertismentele Sale şi era gata să-şi înmoaie mâinile în sângele Său. Dacă Ierusalimul ar fi vrut să se pocăiască, încă nu era prea târziu. În timp ce ultimele raze ale soarelui în apus întârziau asupra templului, turnului şi vârfului acoperişului, nu se mai găsea oare vreun înger bun care să-l conducă la iubirea Mântuitorului şi să îndepărteze blestemul de la el? Frumoasă şi nelegiuită cetate, care omorâse cu pietre pe profeţi, care lepădase pe Fiul lui Dumnezeu, care se lega singură prin nepocăinţa ei în lanţurile sclaviei – ziua îndurării pentru ea aproape trecuse!
Totuşi Spiritul lui Dumnezeu vorbeşte iarăşi Ierusalimului. Înainte ca ziua să treacă, se aduce o nouă dovadă pentru Hristos. Glasul martorilor se înalţă, răspunzând la o chemare din trecutul profetic. Dacă Ierusalimul va auzi chemarea, dacă Îl va primi pe Mântuitorul care intră pe porţile lui, el încă poate să mai fie salvat.
Se raportează conducătorilor Ierusalimului că Iisus Se apropie de oraş cu o mare mulţime de oameni. Dar ei n-au niciun cuvânt de bun-venit pentru Fiul lui Dumnezeu. Plini de teamă, ei ies să-L întâmpine, sperând să împrăştie mulţimea. Când procesiunea era gata să coboare de pe Muntele Măslinilor, este întâmpinată de conducători. Ei cercetează cauza acestei bucurii zgomotoase. Când întreabă: „Cine este Acesta?”, ucenicii răspund la această întrebare plini de duhul inspiraţiei. În cuvinte elocvente, ei repetă profeţiile despre Hristos: Adam vă va spune: El este sămânţa femeii care trebuia să sfărâme capul şarpelui. Avraam va spune: Este Melhisedec, Împăratul Salemului, Împăratul păcii (Geneza 14:18). Iacov vă va spune: El este Şilo din seminţia lui Iuda. Isaia va zice: „Emanuel”, „Minunat, Sfetnic, Dumnezeu tare, Părintele veşniciilor, Domn al păcii” (Isaia 7:14; 9:6). Ieremia vă va spune: Odrasla lui David, „Domnul, Neprihănirea noastră” (Ieremia 23:6). Daniel va spune: El este Mesia. Osea va mărturisi: El este „Domnul oştirilor; Numele Lui este Domnul” (Osea 12:5). Ioan Botezătorul va vesti: El este „Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29). Marele Iehova a proclamat de pe tronul Lui: „Acesta este Fiul Meu preaiubit” (Matei 3:17). Noi, ucenicii Lui, declarăm: „Acesta este Iisus, Mesia, Domnul vieţii, Răscumpărătorul lumii.” Chiar domnul întunericului Îl recunoaşte, zicând: „Ştiu cine eşti, Sfântul lui Dumnezeu” (Marcu 1:24).