Ai terminat de citit capitolul 63 – „Împăratul tău vine!”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/dwq4upeKBGPGh5DF8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 64 – Un popor blestemat.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Intrarea triumfală a lui Iisus în Ierusalim era o slabă preînchipuire a venirii Sale pe norii cerului, cu putere şi slavă, în mijlocul triumfului îngerilor şi al bucuriei sfinţilor. Atunci se vor împlini cuvintele lui Iisus către preoţi şi farisei: „De acum încolo nu Mă veţi mai vedea, până când veţi zice: «Binecuvântat este Cel ce vine în Numele Domnului!»” (Matei 23:39). Lui Zaharia i se arătase în viziune profetică ziua aceea de triumf final – el mai văzuse şi soarta blestemată a celor care aveau să-L respingă pe Hristos la prima Lui venire. „Îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge, cum plânge cineva pe singurul său fiu, şi-L vor plânge amarnic, cum plânge cineva pe întâiul său născut” (Zaharia 12:10). Scena aceasta a prevăzut-o Hristos atunci când Se uita la cetate şi plângea pentru ea. În ruina trecătoare a Ierusalimului, El a văzut distrugerea finală a poporului vinovat de sângele Fiului lui Dumnezeu.
Ucenicii au văzut ura iudeilor faţă de Hristos, dar nu-şi dădeau seama până unde va duce aceasta. Ei nu înţelegeau încă adevărata stare a lui Israel şi nici pedeapsa care avea să cadă asupra Ierusalimului. Lucrul acesta le-a fost făcut cunoscut de Hristos printr-o pildă vie.
Ultimul apel către Ierusalim fusese zadarnic. Preoţii şi conducătorii auziseră glasul profetic al trecutului, repetat de mulţime ca răspuns la întrebarea: „Cine este Acesta?”, dar ei nu-l primiseră ca pe un glas al Inspiraţiei. Mâniaţi şi surprinşi, au încercat să aducă poporul la tăcere. În mulţime se găseau slujbaşi romani, faţă de care vrăjmaşii L-au denunţat pe Iisus ca fiind conducătorul răscoalei. Ei susţineau că El este gata să ia în stăpânire templul şi să domnească aici ca împărat în Ierusalim.
Dar vocea liniştită a lui Iisus a făcut să tacă pentru un moment mulţimea zgomotoasă, atunci când a declarat iarăşi că nu a venit să întemeieze o împărăţie pământească. El urma să Se înalţe curând la Tatăl Său şi acuzatorii Lui nu aveau să-L mai vadă până la revenirea Sa în slavă. Atunci, prea târziu ca să mai fie salvaţi, ei Îl vor recunoaşte. Hristos a spus aceste cuvinte cu tristeţe şi cu o deosebită putere. Slujbaşii romani au fost reduşi la tăcere şi convinşi. Inima lor, deşi străină de influenţa divină, era mişcată cum nu mai fusese niciodată. Pe faţa liniştită şi solemnă a lui Iisus, ei au citit iubire, bunăvoinţă şi o liniştită demnitate. Au fost cuprinşi de o simpatie pe care n-o înţelegeau. În loc să-L aresteze pe Iisus, erau mai degrabă înclinaţi să I se închine. Întorcându-se către preoţi şi conducători, i-au acuzat că ei produc tulburările. Mânioşi şi înfrânţi, conducătorii s-au îndreptat atunci către oameni cu plângerile lor şi au început să se certe între ei plini de furie.
Între timp, Hristos a trecut neobservat spre templu. Aici totul era liniştit, deoarece cele întâmplate pe Muntele Măslinilor îi atrăseseră pe oameni acolo. Un scurt timp, Iisus a rămas la templu, privind la el cu ochi întristaţi. Apoi S-a retras cu ucenicii şi a revenit la Betania. Când oamenii L-au căutat ca să-L aşeze pe tron, nu L-au găsit.
Iisus a petrecut toată noaptea în rugăciune, iar dimineaţa a venit iarăşi la templu. În drum, a trecut pe lângă o livadă de smochini. Îi era foame şi, zărind de departe un smochin care avea frunze, a venit să vadă poate va găsi ceva în el. S-a apropiat de el, dar nu a găsit decât frunze, căci nu era „vremea smochinelor”.
Nu era încă vremea smochinelor coapte, afară de anumite localităţi; şi despre unele podişuri din jurul Ierusalimului se putea spune pe drept „n-a venit încă vremea smochinelor”. Dar, în livada la care a venit Iisus, un pom părea să fie înaintea celorlalţi. El era deja acoperit cu frunze. Specificul smochinului este că apar mai întâi fructele şi apoi frunzele. De aceea, acest pom plin de frunze promitea şi fructe deja coapte. Dar înfăţişarea lui era înşelătoare. Cercetându-i ramurile de la cea mai de jos până la lăstarii din vârf, Iisus „n-a găsit decât frunze”. Numai un frunziş bogat şi nimic mai mult.
Hristos l-a blestemat să se usuce. „În veac să nu mai mănânce nimeni rod din tine”, a zis El. A doua zi dimineaţa, pe când Mântuitorul şi ucenicii erau din nou pe drum spre cetate, ramurile uscate şi frunzişul ofilit le-au atras atenţia. „Învăţătorule”, a zis Petru, „uite că smochinul pe care l-ai blestemat s-a uscat.”
Faptul că Hristos blestemase smochinul îi umpluse pe ucenici de uimire. Lucrul acesta li se părea cu totul nepotrivit cu deprinderile şi lucrările Lui. Adesea Îl auziseră spunând că El n-a venit să condamne lumea, ci pentru ca lumea să fie mântuită prin El. Îşi aminteau cuvintele: „Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască” (Luca 9:56). Minunile Lui fuseseră făcute ca să refacă, nicidecum să distrugă. Ucenicii Îl cunoscuseră numai ca vindecător şi restaurator. Faptul acesta era neobişnuit şi se întrebau care să fie rostul lui.
Lui Dumnezeu „Îi place îndurarea”. „Pe viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului” (Mica 7:18; Ezechiel 33:11). Pentru El, lucrarea de nimicire şi rostirea de sentinţe este „o lucrare străină” (Isaia 28:21). Dar, cu îndurare şi iubire, El ridică vălul viitorului şi le descoperă oamenilor urmările unei vieţi păcătoase.
Blestemarea smochinului a fost o parabolă trăită. Pomul acesta neroditor, etalându-şi frunzişul pretenţios chiar în faţa lui Hristos, era un simbol al naţiunii iudaice. Mântuitorul dorea ca ucenicii Săi să înţeleagă de ce avea să cadă blestemul asupra Ierusalimului şi că, de acum, pedeapsa era de neînlăturat. În scopul acesta, El îi atribuise smochinului însuşiri morale, făcându-l un exponent al adevărului divin. Iudeii erau deosebiţi de toate naţiunile celelalte, susţinând că sunt supuşii lui Dumnezeu. Ei fuseseră favorizaţi de El şi pretindeau că sunt mai neprihăniţi decât oricare alt popor. Dar se stricaseră din cauza iubirii de lume şi a dorinţei de câştig. Se lăudau cu toate cunoştinţele lor, dar erau neştiutori în ce priveşte cerinţele lui Dumnezeu şi plini de făţărnicie. La fel ca pomul neroditor, ei îşi întindeau departe ramurile lor pretenţioase, bogate în aparenţă şi frumoase la privit, dar care nu aveau decât frunze. Religia iudeilor, cu templul ei măreţ, cu altarele ei sfinte, cu preoţii ei care purtau mitră şi cu ceremoniile ei impresionante, era cu adevărat frumoasă la înfăţişare, dar umilinţa, iubirea şi mila lipseau.
Toţi pomii din livadă erau lipsiţi de rod, dar pomii neînfrunziţi nu trezeau nicio speranță şi nu pricinuiau nicio dezamăgire. Prin pomii aceştia, erau reprezentați neevreii. Şi ei erau lipsiți de evlavie la fel ca iudeii, dar nu susţineau că Îi servesc lui Dumnezeu. Nu aveau pretenţii îngâmfate de bunătate. Oamenii aceştia erau orbi faţă de lucrările şi căile lui Dumnezeu. Pentru ei, nu era încă timpul smochinelor. Ei încă aşteptau o zi care să le aducă lumină şi speranță. Iudeii, care primiseră binecuvântări mai mari de la Dumnezeu, erau răspunzători pentru că abuzaseră de aceste daruri. Privilegiile cu care se lăudau nu făceau decât să le sporească vinovăţia.
Iisus venise înfometat la smochin pentru a găsi hrană. Tot astfel venise la Israel să găsească în el roadele neprihănirii. El revărsase asupra iudeilor darurile Sale, ca ei să poată aduce rod pentru binecuvântarea lumii. Le oferise nenumărate ocazii şi privilegii şi, în schimb, căuta simpatia şi colaborarea lor în lucrarea Sa milostivă. Voia să vadă în ei jertfire de sine şi milă, zel pentru Dumnezeu şi dorinţă arzătoare de a lucra pentru salvarea semenilor lor. Dacă ar fi ţinut Legea lui Dumnezeu, ei ar fi îndeplinit aceeaşi lucrare neegoistă pe care a făcut-o Hristos. Dar iubirea faţă de Dumnezeu şi faţă de om era eclipsată de îngâmfare şi mulţumire de sine. Ei şi-au atras ruina pentru că au refuzat să le slujească altora. Ei nu împărţeau lumii comorile de adevăr pe care li le încredinţase Dumnezeu. În smochinul uscat, ei ar fi putut să vadă atât păcatul, cât şi pedeapsa lui. Uscat din cauza blestemului Mântuitorului, smochinul stătea ofilit şi bătut de vânt, uscat din rădăcini, arătând ce avea să fie poporul iudeu atunci când harul lui Dumnezeu avea să fie retras de la el. Refuzând să le împartă şi altora binecuvântarea, el nu avea s-o mai primească. „O, Israele”, zice Domnul, „singur te-ai nimicit” (Osea 13:9).