Ai terminat de citit capitolul 61 – Zacheu, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/7HiMSbs5J2Bshizr8
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 62 – La ospăţul din casa lui Simon.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Simon din Betania era socotit ucenic al lui Iisus. El era unul dintre puţinii farisei care se alăturaseră în mod deschis urmaşilor lui Hristos. Îl recunoştea pe Iisus ca învăţător şi spera că El ar putea fi Mesia, dar nu-L primise ca Mântuitor. Caracterul lui nu fusese transformat; principiile lui rămăseseră neschimbate.
Simon fusese vindecat de lepră şi tocmai lucrul acesta îl atrăsese spre Iisus. El dorea să-şi arate recunoştinţa şi, când Iisus a vizitat pentru ultima dată Betania, el a dat un ospăţ pentru Mântuitorul şi ucenicii Lui. La masa aceasta s-au strâns mulţi iudei. În vremea aceasta, la Ierusalim era multă frământare. Hristos şi lucrarea Lui atrăgeau atenţia tot mai mult. Aceia care veniseră la masă Îi urmăreau de aproape toate mişcările, iar unii dintre ei nu Îl priveau deloc prietenos.
Mântuitorul a ajuns la Betania doar cu şase zile înainte de Paşte şi, după obiceiul Său, a căutat odihnă în casa lui Lazăr. Călătorii care trecuseră mai departe, spre cetate, au răspândit vestea că El e pe drum spre Ierusalim şi avea să petreacă Sabatul la Betania. Printre oameni era un mare entuziasm. Mulţi se adunau la Betania, unii din simpatie pentru Iisus, alţii din curiozitate – ca să vadă un om înviat din morţi.
Mulţi aşteptau să audă de la Lazăr o minunată descriere a scenelor văzute după moarte. Ei au fost surprinşi de faptul că nu le-a spus nimic. El n-avea de povestit nimic de felul acesta. Inspiraţia declară: „Cei morţi nu ştiu nimic… Şi dragostea lor, şi ura lor, şi pizma lor de mult au pierit” (Eclesiastul 9:5,6). Dar Lazăr avea de adus o minunată mărturie cu privire la lucrarea lui Iisus. Chiar pentru scopul acesta fusese înviat din morţi. Cu siguranţă şi putere, el declara că Hristos este Fiul lui Dumnezeu.
Veştile duse la Ierusalim de vizitatorii din Betania au sporit şi mai mult agitaţia. Oamenii erau nerăbdători să-L vadă şi să-L audă pe Iisus. Toţi se întrebau dacă nu cumva Lazăr Îl va însoţi la Ierusalim şi dacă prorocul avea să fie încoronat ca împărat cu ocazia sărbătorii Paştelui. Preoţii şi conducătorii vedeau că stăpânirea lor asupra poporului slăbeşte mereu şi mânia lor împotriva lui Iisus devenea şi mai aprigă. Abia aşteptau o ocazie ca să-L poată îndepărta pentru totdeauna din calea lor. Deoarece timpul trecea, ei începeau să se teamă că până la urmă s-ar putea să nu vină la Ierusalim. Ei îşi aminteau de câte ori dejucase El planurile lor criminale şi se temeau că El ştia planurile pe care le făcuseră împotriva Lui şi că nu va veni. Cu greu puteau să-şi ascundă neliniştea şi se întrebau unul pe altul: „Ce credeţi, n-are să vină la praznic?”
S-a convocat o întrunire a preoţilor şi fariseilor. De când cu învierea lui Lazăr, simpatia poporului faţă de Hristos era atât de mare, încât ar fi fost foarte dificil să pună mâna pe El în văzul tuturor. Aşa că autorităţile au luat hotărârea să-L prindă în ascuns şi să ţină judecata cât se poate de tainic. Ei sperau că, atunci când vor face cunoscută condamnarea Lui, valul capricios al opiniei publice va trece de partea lor.
Astfel, ei au hotărât să-L nimicească pe Iisus. Dar, câtă vreme trăia Lazăr, preoţii şi rabinii ştiau că nu sunt în siguranţă. Existenţa unui om care fusese patru zile în mormânt şi care fusese înviat printr-un cuvânt rostit de Iisus putea, mai curând sau mai târziu, să dea naştere la împotriviri. Oamenii s-ar fi răzbunat pe conducătorii lor pentru faptul că I-au luat viaţa Aceluia care a putut face o asemenea minune. De aceea, Sinedriul a hotărât ca şi Lazăr să moară. Atât de departe îi duceau invidia şi prejudecata pe cei care se lăsau stăpâniţi de ele! Ura şi necredinţa conducătorilor iudei crescuseră până acolo încât ei ar fi vrut să ia viaţa aceluia pe care Puterea nemărginită îl ridicase din mormânt.
În timp ce uneltirile acestea aveau loc la Ierusalim, Iisus şi prietenii Săi erau invitaţi la ospăţul lui Simon. La masă, Mântuitorul îl avea de o parte pe Simon, pe care-l vindecase de o boală dezgustătoare, şi în cealaltă parte pe Lazăr, pe care-l înviase din morţi. Marta servea la masă, în timp ce Maria asculta cu râvnă fiecare cuvânt ce pornea de pe buzele lui Iisus. În mila Sa, Iisus îi iertase păcatele, îl ridicase la viaţă pe fratele ei iubit şi inima Mariei era plină de recunoştinţă. Ea Îl auzise pe Iisus vorbind despre moartea Lui apropiată şi, în iubirea şi întristarea ei adâncă, dorise să-L onoreze. Cu mari sacrificii personale, cumpărase un vas de alabastru „cu mir de nard de mare preţ”, cu care să-I ungă corpul. Dar acum, mulţi spuneau că în curând El avea să fie încoronat ca rege. Durerea ei s-a preschimbat în bucurie şi era nerăbdătoare să fie ea cea dintâi care să-i dea onoare Domnului ei. Spărgând vasul cu mir, ea a vărsat conţinutul pe capul şi picioarele lui Iisus, apoi a îngenuncheat plângând, a umezit picioarele Lui cu lacrimile ei şi le-a şters cu părul ei lung şi despletit.
Ea căutase să rămână neobservată şi mişcările ei poate că nu ar fi fost luate în seamă, dar mirosul nardului a umplut casa şi a făcut cunoscută fapta ei tuturor celor de faţă. Iuda a privit cu foarte multă neplăcere lucrul acesta. În loc să aştepte să audă ce va zice Hristos, el a început să le şoptească celor din jur nemulţumirile sale, acuzându-L pe Hristos că îngăduie o asemenea risipă. Cu şiretenie, a strecurat cuvinte care puteau să producă nemulţumire.
Iuda era casierul ucenicilor şi, din puţinul lor, el lua bani pe ascuns pentru propriul folos, reducând astfel mijloacele lor până aproape nu mai rămânea nimic din ele. El stăruia să se pună în pungă tot ce putea obţine. Din sumele acestea, se lua deseori pentru a-i ajuta pe săraci; şi, când se cumpăra vreun lucru despre care gândea că nu ar fi de mare folos, Iuda obişnuia să spună: „Pentru ce se face risipa aceasta? Pentru ce n-au fost puşi banii aceştia în punga pentru săraci pe care o port eu?” Dar fapta aceasta a Mariei era într-un contrast atât de izbitor cu egoismul lui, încât a fost dat de ruşine; şi, după obiceiul său, a căutat să-şi argumenteze împotrivirea faţă de darul ei printr-un motiv serios. Întorcându-se către ucenici, a zis: „«De ce nu s-a vândut acest mir cu trei sute de lei şi să se fi dat săracilor?» Zicea lucrul acesta nu pentru că purta grijă de săraci, ci pentru că era un hoţ şi, ca unul care ţinea punga, lua el ce se punea în ea.” Iuda n-avea inimă pentru săraci. Dacă nardul Mariei s-ar fi vândut şi banii aceia ar fi căzut în mâinile lui, săracii n-ar fi avut de aici niciun folos.
Iuda avea o părere înaltă despre spiritul său practic. Ca om de afaceri, se considera cu mult mai presus decât ceilalţi ucenici şi îi făcuse şi pe ei să-l privească în aceeaşi lumină. El le câştigase încrederea şi avea o puternică influenţă asupra lor. Pretinsa lui simpatie pentru săraci îi înşelase, iar insinuările lui şirete îi făcuseră să privească neîncrezători la devoţiunea Mariei. Murmurul acesta a făcut înconjurul casei: „Ce rost are risipa aceasta? Nardul acesta s-ar fi putut vinde foarte scump, iar banii să se dea săracilor.”
Maria a auzit cuvintele de critică. Inima îi tremura în piept. Ea se temea că sora ei o va certa că a făcut lucruri extravagante. Şi Învăţătorul putea să creadă despre ea că este nechibzuită. Fără să se apere sau să se scuze, era să se retragă când se auzi glasul Domnului ei: „Lăsaţi-o în pace, de ce îi faceţi supărare?” El văzuse că era încurcată şi tulburată. Ştia că în actul acesta de servire ea îşi arătase recunoştinţa pentru iertarea păcatelor şi El i-a liniştit temerile. Ridicându-Şi glasul mai presus de murmurul criticii, El a zis: „Ea a făcut un lucru frumos faţă de Mine, căci pe săraci îi aveţi totdeauna cu voi şi le puteţi face bine oricând voiţi, dar pe Mine nu Mă aveţi totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai înainte, pentru îngropare.”
Darul frumos mirositor pe care Maria se gândise să-l împrăştie pe trupul mort al Mântuitorului a fost turnat pe trupul Lui viu. La înmormântare, dulceaţa parfumului I-ar fi umplut numai mormântul; acum, Îi înveselea inima, asigurându-L de credinţa şi iubirea ei. Iosif din Arimateea şi Nicodim nu I-au adus darul lor de iubire lui Iisus cât a fost în viaţă. Cu lacrimi amare, ei au adus miresmele şi mirurile lor costisitoare pentru trupul Lui rece, inconştient. Femeile care au adus balsamuri la mormânt au făcut drumul zadarnic, deoarece El înviase. Dar Maria, revărsându-şi iubirea asupra Mântuitorului în timp ce El era conştient de devoţiunea ei, L-a uns pentru înmormântare. Şi când a pătruns în întunericul marii Lui încercări, El a luat cu Sine amintirea acelei fapte, o arvună din iubirea pe care urma să o aibă pentru veşnicie de la cei mântuiţi ai Lui.