Dar Iisus nu a plâns numai din cauza simpatiei Lui faţă de Maria şi Marta. În lacrimile Sale era o întristare tot atât de adâncă faţă de întristarea omenească, pe cât e cerul de înalt faţă de pământ. Hristos nu plângea pentru Lazăr, căci El era gata să-l cheme afară din mormânt. El plângea pentru că mulţi dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să plănuiască în curând moartea Lui, a Aceluia care era Învierea şi Viaţa. Dar cât de neînstare erau iudeii necredincioşi să înţeleagă ce însemnau lacrimile Lui! Câţiva, care nu puteau să vadă decât partea din afară a scenei din faţa lor drept cauză a întristării Lui, au spus în şoaptă: „Iată cât de mult îl iubea.” Alţii, căutând să arunce sămânţa îndoielii în inima celor prezenţi, au spus în batjocură: „El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca nici omul acesta să nu moară?” Dacă Hristos ar fi putut să-l salveze pe Lazăr, atunci de ce a îngăduit să moară?
Cu ochi profetic, Hristos a văzut vrăjmăşia fariseilor şi a saducheilor. Ştia că ei plănuiesc să-L omoare. Ştia că unii dintre aceia care se arătau acum pe dinafară atât de iubitori îşi vor închide curând uşa nădejdii şi porţile cetăţii lui Dumnezeu. Umilirea şi crucificarea Sa, care urmau să aibă loc în curând, aveau să ducă la distrugerea Ierusalimului şi atunci nimeni nu mai avea să-i bocească pe cei morţi. Pedeapsa care trebuia să vină asupra Ierusalimului se zugrăvea foarte limpede în faţa Sa. El vedea Ierusalimul înconjurat de legiunile romane. Ştia că mulţi dintre cei care plângeau acum pentru Lazăr urmau să moară în timpul asedierii cetăţii şi pentru aceşti morţi nu mai era speranță.
Iisus plângea nu numai din cauza scenei din faţa Sa. Îl apăsa povara durerii veacurilor. El vedea grozavele urmări ale călcării Legii lui Dumnezeu. Vedea că în istoria lumii, începând cu moartea lui Abel, lupta dintre bine şi rău nu încetase nicio clipă. Privind spre anii ce urmau să vină, vedea suferinţa şi întristarea, lacrimile şi moartea care trebuiau să fie partea oamenilor. Inima Lui era străpunsă de durerea întregului neam omenesc din toate veacurile şi din toate părţile lumii. Durerile neamului păcătos apăsau greu asupra sufletului Său şi, în timp ce dorea să aline toate suferinţele oamenilor, ochii Săi erau plini de lacrimi.
„Iisus S-a înfiorat din nou în Sine şi S-a dus la mormânt.” Lazăr fusese aşezat într-o peşteră, în stâncă, şi o piatră grea era pusă la intrare. „Daţi piatra la o parte”, a zis Hristos. Crezând că doreşte numai să vadă mortul, Marta s-a opus, spunând că trupul fusese înmormântat de patru zile şi intrase deja în descompunere. Declaraţia aceasta, dată înainte de învierea lui Lazăr, nu le mai îngăduia vrăjmaşilor lui Hristos să spună că totul nu a fost decât o înşelăciune. Mai înainte, fariseii îşi spuseseră feluritele lor păreri cu privire la atât de minunata descoperire a puterii lui Dumnezeu. Când o readusese la viaţă pe fiica lui Iair, Hristos spusese: „Fata n-a murit, ci doarme” (Marcu 5:39). Întrucât ea fusese bolnavă numai un scurt timp şi fusese înviată imediat după moarte, fariseii declaraseră că fata nu fusese moartă, pentru că Hristos Însuşi spusese acest lucru. Ei încercaseră să arate că Hristos nu putea să vindece boala, că tot ce se spunea despre minunile Lui era numai o poveste. Dar, în cazul acesta, nimeni nu putea să susţină că Lazăr nu era mort.
Când Domnul e gata să facă un lucru, Satana ridică pe cineva care să se opună. „Daţi piatra la o parte”, a spus Hristos. Pe cât e cu putinţă, pregătiţi calea pentru lucrarea Mea. Dar natura hotărâtă şi ambiţioasă a Martei s-a arătat şi acum. Ea nu voia ca trupul în descompunere să fie scos la lumină. Inima omenească e greoaie în a înţelege cuvintele lui Hristos şi credinţa Martei nu prinsese adevăratul înţeles al făgăduinţei Lui.
Hristos a mustrat-o pe Marta, dar cuvintele Lui erau rostite cu cea mai mare duioşie: „Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu?” Pentru ce te îndoieşti de puterea Mea? De ce te împotriveşti cererilor Mele? Ai cuvântul Meu. Dacă vei crede, vei vedea slava lui Dumnezeu. Piedicile naturale nu pot să oprească lucrarea Celui Atotputernic. Îndoiala şi necredinţa nu sunt umilinţă. Credinţa neclintită în cuvântul lui Hristos – iată adevărata umilinţă, adevărata predare de sine.
„Daţi voi piatra la o parte.” Hristos ar fi putut să poruncească pietrei să se dea la o parte şi ea ar fi ascultat de glasul Lui. El ar fi putut să poruncească îngerilor de lângă El să facă lucrul acesta. La porunca Sa, mâini nevăzute ar fi îndepărtat piatra. Dar trebuia să fie dată la o parte de mâini omeneşti. În felul acesta, Hristos a vrut să arate că natura omenească trebuie să colaboreze cu Divinitatea. Puterea divină nu este chemată să facă ce poate puterea omenească. Dumnezeu nu Se lipseşte de ajutorul omului. El îl întăreşte, lucrând împreună cu acela care îşi foloseşte puterile şi însuşirile date de Dumnezeu.
Porunca a fost ascultată. Piatra a fost rostogolită. Totul s-a făcut pe faţă şi cu chibzuinţă. Tuturor li s-a dat ocazia să vadă că nu se practică înşelăciunea. Corpul lui Lazăr zăcea în mormântul lui din stâncă, rece şi tăcut. Strigătele bocitorilor au amuţit. Surprinşi şi plini de nerăbdare, toţi stăteau în jurul mormântului, aşteptând să vadă ce va urma.
Hristos stătea liniştit în faţa mormântului. O sfântă solemnitate îi stăpânea pe toţi cei prezenţi. Hristos S-a apropiat de mormânt. Înălţând privirea spre cer, a zis: „Tată, Îţi mulţumesc că M-ai ascultat.” Nu de mult, vrăjmaşii lui Hristos Îl acuzaseră de hulă şi luaseră pietre să dea în El, pentru că pretinsese că este Fiul lui Dumnezeu. Îl acuzau că face minunile cu puterea lui Satana. Dar acum, Hristos pretindea că Dumnezeu e Tatăl Său şi, cu o încredere desăvârşită, Se declara drept Fiu al lui Dumnezeu.
În tot ce făcea, Hristos conlucra cu Tatăl Său. Întotdeauna El avusese grijă să dea dovadă că nu lucrează independent. El săvârşise minunile prin credinţă şi rugăciune. Hristos dorea ca toţi să cunoască legătura Sa cu Tatăl. „Tată”, a spus El, „Îţi mulţumesc că M-ai ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi, dar vorbesc astfel pentru norodul care stă împrejurul Meu, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Aici trebuia să se dea poporului şi ucenicilor cea mai convingătoare dovadă cu privire la legătura care există între Hristos şi Dumnezeu. Trebuia să li se arate că susţinerile lui Hristos nu erau false.
„După ce a zis aceste vorbe, a strigat cu glas tare: «Lazăre, vino afară!»” Glasul Lui clar şi pătrunzător a răzbătut în urechea mortului. În timp ce vorbea, dumnezeirea a străfulgerat prin natura omenească. Pe faţa Sa, luminată de slava lui Dumnezeu, oamenii I-au văzut puterea. Fiecare ochi era aţintit spre intrarea peşterii. Fiecare ureche era atentă să prindă şi cel mai slab sunet. Cu interes încordat şi dureros, toţi aşteptau dovada dumnezeirii lui Hristos, dovada care trebuia să susţină pretenţiile Lui că e Fiul lui Dumnezeu sau să stingă nădejdea pentru totdeauna.
În mormântul tăcut s-a făcut mişcare şi cel care fusese mort a apărut la intrarea peşterii. Mişcările lui erau împiedicate de pânzele cu care fusese înfăşurat pentru a fi pus în mormânt, iar Iisus le-a spus spectatorilor înmărmuriţi: „Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă!” Din nou li s-a arătat că omul trebuie să colaboreze cu Dumnezeu. Oamenii trebuie să lucreze pentru oameni. Fiind dezlegat, Lazăr a stat înaintea celor adunaţi nu ca un om ros de boală, nu cu membrele slabe şi tremurânde, ci ca un om în floarea vieţii şi în puterea unei bărbăţii nobile. Ochii lui străluceau de inteligenţă şi de iubire pentru Mântuitorul lui. În adorare, el s-a aruncat la picioarele lui Iisus.
La început, cei care priveau au rămas muţi de mirare. Apoi a urmat o scenă de bucurie şi recunoştinţă care nu se poate exprima. Surorile l-au primit pe fratele lor înviat ca pe un dar de la Dumnezeu şi, cu lacrimi de bucurie, au izbucnit în mulţumiri faţă de Mântuitorul. Dar, în timp ce fratele, surorile şi prietenii se bucurau de această întâlnire, Iisus S-a retras. Când L-au căutat pe Dătătorul vieţii, nu L-au mai găsit.