Atunci, Iisus le-a spus pe faţă: „Lazăr a murit. Şi Mă bucur că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi. Dar acum haidem să mergem la el.” Toma nu vedea pentru Învăţătorul lui nimic altceva decât că-L aştepta moartea dacă Se ducea în Iudeea; şi-a făcut curaj şi le-a spus celorlalţi ucenici: „Haidem să mergem şi noi să murim cu El!” El ştia cât de mult Îl urau iudeii pe Hristos. Scopul lor era să-L omoare, dar planul acesta nu izbutise, pentru că nu venise încă vremea. În acest timp, Iisus era păzit de garda îngerilor cereşti şi chiar în părţile Iudeei, unde rabinii unelteau să pună mâna pe El şi să-L omoare, nu I se putea face niciun rău.
Ucenicii s-au mirat de cuvintele lui Hristos, când a zis: „Lazăr a murit. Și Mă bucur că n-am fost acolo…” Prin propria alegere stătuse Mântuitorul departe de familia prietenilor în suferinţă? Aparent, Maria, Marta şi muribundul Lazăr fuseseră lăsaţi singuri. Dar nu erau singuri. Hristos a urmărit toată scena şi, după moartea lui Lazăr, surorile întristate au fost susţinute de harul Său. Iisus a fost martor la întristarea inimilor lor, când fratele lor se lupta cu vrăjmaşul cel puternic, moartea. El a simţit toată durerea lor grozavă, când le-a spus ucenicilor: „Lazăr a murit.” Dar Hristos trebuia să Se mai gândească şi la alţii, afară de cei iubiţi din Betania; El trebuia să ţină seama de educaţia ucenicilor. Ei trebuiau să fie reprezentanţii Lui în lume, pentru ca binecuvântarea Tatălui să-i poată cuprinde pe toţi oamenii. Pentru binele lor a îngăduit El ca Lazăr să moară. Dacă l-ar fi vindecat de boala lui, nu s-ar fi putut săvârşi minunea care era cea mai puternică dovadă a naturii Sale divine.
Dacă Hristos ar fi fost în camera bolnavului, Lazăr n-ar fi murit, deoarece Satana n-ar fi avut putere asupra lui. Moartea n-ar fi putut să-şi îndrepte săgeata spre Lazăr în prezenţa Dătătorului vieţii. De aceea Hristos a stat departe. El a îngăduit exercitarea puterii vrăjmaşului, ca apoi să-l poată izgoni ca pe un duşman înfrânt. El a îngăduit ca Lazăr să treacă sub stăpânirea morţii, şi surorile îndurerate l-au văzut pe fratele lor pus în mormânt. Hristos ştia că, atunci când ele aveau să privească faţa neînsufleţită a fratelui lor, credinţa în Răscumpărătorul lor avea să fie greu încercată. Dar ştia că, datorită luptei prin care treceau acum, credinţa lor urma să strălucească şi mai puternic. El a suferit toate chinurile întristării pe care ele le-au îndurat. El nu zăbovise pentru că îi iubea mai puţin acum, dar ştia că, pentru ele, pentru Lazăr, pentru Sine şi pentru ucenici, urma să fie câştigată o biruinţă.
„Pentru voi, ca să credeţi.” Pentru toţi aceia care caută să simtă mâna călăuzitoare a lui Dumnezeu, clipa celei mai mari descurajări este timpul când ajutorul divin este cel mai aproape. Ei vor privi înapoi cu recunoştinţă la partea cea mai întunecată a căii lor. „Domnul ştie să izbăvească din încercare pe oamenii temători de Dumnezeu” (2 Petru 2:9). Din orice ispită şi orice încercare, El îi va scoate cu o credinţă mai tare şi o experienţă mai bogată.
Întârziind să meargă la Lazăr, Hristos avea un plan de îndurare faţă de aceia care nu-L primiseră. El a zăbovit pentru ca, prin învierea lui Lazăr din morţi, să-i poată da poporului Său încăpăţânat şi necredincios o nouă dovadă că El era, într-adevăr, „Învierea şi Viaţa”. Se cutremura la gândul că astfel nu mai era nicio nădejde pentru acest popor, aceste sărmane şi rătăcite oi ale casei lui Israel. Inima Lui era zdrobită din cauza nepocăinţei lor. În harul Său, intenţiona să le mai dea o dovadă că El era Vindecătorul, Acela care singur putea să aducă la lumină viaţa şi nemurirea. Aceasta trebuia să fie o dovadă pe care preoţii nu o puteau răstălmăci. Iată motivul pentru care a întârziat să meargă la Betania. Această minune culminantă, învierea lui Lazăr, trebuia să pună sigiliul lui Dumnezeu asupra lucrării şi afirmaţiilor Sale cu privire la originea Sa divină.
În călătoria Sa către Betania, după obiceiul Său, Iisus i-a ajutat pe cei bolnavi şi pe cei lipsiţi. Apropiindu-Se de oraş, a trimis la surori un sol cu vestea sosirii Lui. Hristos n-a intrat îndată în casă, ci S-a oprit într-un loc retras, de lângă drum. Marile ceremonii pe care iudeii obişnuiau să le îndeplinească la moartea prietenilor şi rudelor nu se potriveau cu spiritul lui Hristos. El a auzit vaietele bocitorilor plătiţi şi nu dorea să le întâlnească pe surori în mijlocul zgomotului. Printre prietenii care luau parte la doliu erau şi rude ale familiei, dintre care unii deţineau posturi de răspundere în Ierusalim. Printre aceştia, erau chiar vrăjmaşi foarte înverşunaţi ai lui Hristos. El le cunoştea planurile şi de aceea nu S-a făcut îndată cunoscut.
Vestea i-a fost dusă Martei atât de tainic, încât ceilalţi din încăpere n-au ştiut. Stăpânită de durere, Maria n-a auzit nimic. Ridicându-se îndată, Marta s-a dus să-L întâmpine pe Domnul ei, dar Maria, crezând că merge la locul unde era înmormântat Lazăr, a rămas acolo unde se afla, fără a spune ceva.
Marta a mers grăbită să-L întâmpine pe Iisus, având inima frământată de emoţii contradictorii. Pe faţa Lui expresivă, ea a citit aceeaşi duioşie şi iubire ca şi mai înainte. Încrederea ei în El era nezdruncinată, dar se gândea la preaiubitul ei frate, pe care-l iubise şi Iisus. Cu mare durere în inimă pentru faptul că Hristos nu venise mai înainte, totuşi cu nădejdea că şi acum putea să facă ceva pentru mângâierea lor, ea a zis: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Iarăşi şi iarăşi repetaseră surorile aceste cuvinte, printre strigătele bocitorilor.
Cu milă omenească şi dumnezeiască, Iisus a privit faţa ei întristată şi îngrijorată. Marta nu dorea să povestească cele petrecute; totul era adunat în aceste cuvinte mişcătoare: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Dar, privind faţa Sa plină de iubire, a adăugat: „Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu Îţi va da Dumnezeu.”
Iisus i-a întărit credinţa, zicând: „Fratele tău va învia.” Răspunsul Lui nu urmărea să-i dea speranţa unei schimbări apropiate. El a dus gândurile Martei dincolo de apropiata înviere a fratelui ei şi le-a aţintit asupra învierii drepţilor. A făcut lucrul acesta pentru ca ea să vadă în învierea lui Lazăr o garanţie pentru învierea tuturor neprihăniţilor morţi şi o asigurare că lucrul acesta se va face prin puterea Mântuitorului.
Marta a răspuns: „Ştiu că va învia la înviere, în ziua de apoi.”
Căutând să dea şi mai departe o bună îndrumare credinţei ei, Iisus a zis: „Eu sunt Învierea şi Viaţa.” În Hristos e viaţa originară, neîmprumutată, pe care o are prin Sine Însuşi. „Cine are pe Fiul are viaţă” (1 Ioan 5:12). Dumnezeirea lui Hristos este o asigurare pentru cel credincios că va avea viaţa veşnică. „Cine crede în Mine”, a zis Iisus, „chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte şi crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Hristos privea acum la a doua Sa venire. Atunci, drepţii cei morţi vor învia în corp nesupus putrezirii, iar drepţii cei vii vor fi duşi în cer fără să vadă moartea. Minunea pe care Hristos era gata să o săvârşească, prin învierea lui Lazăr din morţi, urma să reprezinte învierea tuturor celor neprihăniţi. Prin cuvântul şi lucrările Sale, El S-a declarat ca Autor al învierii. Acela care în curând trebuia să moară pe cruce avea cheile morţii, ca biruitor asupra mormântului, şi a afirmat dreptul şi puterea Sa de a da viaţă veşnică.
La cuvintele Mântuitorului: „Crezi lucrul acesta?”, Marta răspunse: „Da, Doamne, cred că Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu, care trebuia să vină în lume!” Ea nu înţelesese toată însemnătatea cuvintelor lui Hristos, dar şi-a mărturisit credinţa în divinitatea Lui şi încrederea că El putea să facă tot ce dorea.
„După ce a spus aceste vorbe, s-a dus şi a chemat în taină pe sora sa, Maria, şi i-a zis: «A venit Învăţătorul şi te cheamă.»” Ea a spus lucrul acesta cât mai discret, deoarece preoţii şi conducătorii erau pregătiţi să pună mâna pe Iisus când li s-ar fi oferit ocazia. Strigătele bocitorilor au făcut să nu fie auzite cuvintele ei.
Aflând vestea aceasta, Maria s-a ridicat în grabă şi, cu nerăbdarea zugrăvită pe faţă, a părăsit camera. Crezând că se duce la mormânt să plângă, bocitorii au urmat-o. Când ea a ajuns la locul unde aştepta Iisus, a îngenuncheat la picioarele Lui şi a spus cu buzele tremurânde: „Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” Plânsetul bocitorilor o tulbura, deoarece ea ar fi dorit să vorbească în linişte câteva cuvinte cu Iisus. Dar cunoştea invidia şi pizma unora dintre cei de faţă împotriva lui Hristos şi lucrul acesta o împiedica să-şi exprime durerea.
„Iisus, când a văzut-o plângând, pe ea şi pe iudeii care veniseră cu ea, S-a înfiorat în duhul Lui şi S-a tulburat.” El citea inimile celor adunaţi. Vedea că, la mulţi, ceea ce trecea drept durere era numai făţărnicie. Ştia că unii dintre cei de faţă, care acum dovedeau o făţarnică întristare, vor plănui în curând să-L omoare nu numai pe puternicul Făcător de minuni, dar şi pe cel care trebuia să fie înviat din morţi. Hristos ar fi putut să le smulgă haina de pretinsă întristare. Dar Şi-a înfrânat indignarea îndreptăţită. Cuvintele pe care le-ar fi putut spune, pe bună dreptate, nu le-a rostit din cauza celor iubiţi, îngenuncheaţi la picioarele Lui cu întristare, care credeau cu adevărat în El.
„Unde l-aţi pus?” a întrebat El. „Doamne”, I-au răspuns ei, „vino şi vezi.” Au pornit împreună spre mormânt. Era o scenă plină de jale. Lazăr fusese foarte iubit şi surorile lui plângeau pentru el cu inima zdrobită, lor alăturându-se cei care îi fuseseră prieteni şi care plângeau cu surorile îndurerate. Din cauza suferinţei omeneşti şi văzând că prietenii îl plângeau pe mort în timp ce Mântuitorul lumii era lângă ei, „Iisus plângea”. Deşi era Fiul lui Dumnezeu, El luase totuşi natura omenească şi era mişcat de durerea oamenilor. Inima Lui duioasă şi miloasă e întotdeauna mişcată de iubire faţă de cel aflat în suferinţă. El plânge cu cei ce plâng şi Se bucură cu cei care se bucură.