Ai terminat de citit capitolul 57 – „Îţi mai lipseşte un lucru”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/UbbfLGGXnZzq54rPA
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 58 – „Lazăre, vino afară!”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Lazăr din Betania era unul dintre cei mai statornici ucenici ai lui Hristos. De la prima lor întâlnire, credinţa lui în Hristos fusese puternică, iubirea pentru El era profundă şi el era foarte iubit de Mântuitorul. Pentru Lazăr a şi fost săvârşită cea mai mare minune a lui Hristos. Mântuitorul i-a binecuvântat pe toţi cei care au căutat ajutorul Său. El iubeşte toată familia omenească, dar faţă de unii este legat prin legături deosebite. Inima Lui era prinsă într-o puternică legătură de iubire faţă de familia din Betania şi pentru unul dintre ei a fost făcută cea mai minunată lucrare.
În casa lui Lazăr, Iisus găsise de multe ori odihnă. Mântuitorul nu avea o casă proprie. El depindea de ospitalitatea prietenilor şi ucenicilor Săi şi, adesea, când era obosit, însetat după o părtăşie omenească sinceră, găsea adăpost în familia aceasta paşnică, departe de bănuielile şi invidia fariseilor mânioşi. Aici găsea o primire sinceră şi o prietenie curată şi sfântă. Aici putea să vorbească simplu şi liber, ştiind că vorbele Lui erau înţelese şi păstrate ca o comoară.
Mântuitorul preţuia o casă liniştită şi nişte ascultători interesaţi. El avea nevoie de duioşia, curtenia şi iubirea oamenilor. Cei care primeau învăţătura cerească pe care El era gata să o dea erau mult binecuvântaţi. În timp ce mulţimile Îl urmau pe Hristos prin câmpiile întinse, El le dezvăluia frumuseţile lumii naturale. Căuta să deschidă ochii minţii lor, ca să poată vedea cum mâna lui Dumnezeu susţine lumea. Pentru ca oamenii să aprecieze bunătatea şi îndurarea lui Dumnezeu, El le atrăgea atenţia ascultătorilor Săi la roua delicată, la picurarea liniştită a ploii şi la lumina strălucitoare a soarelui, care erau date deopotrivă şi celor buni, şi celor răi. El dorea ca oamenii să-şi dea seama pe deplin de grija pe care Dumnezeu o arăta faţă de fiinţele omeneşti create de El. Dar mulţimile nu se grăbeau să asculte, iar în familia din Betania, Hristos găsea odihnă după lupta obositoare a vieţii publice. Aici, în faţa unor ascultători înţelegători, El dezvăluia măreţia Providenţei. În aceste întrevederi particulare, El desfăşura în faţa ascultătorilor Săi lucrurile acelea pe care nu putea să le spună mulţimii amestecate. Prietenilor Săi nu trebuia să le vorbească în parabole.
În timp ce Hristos dădea aceste învăţături minunate, Maria stătea la picioarele Lui, ca o ascultătoare respectuoasă şi devotată. Odată, Marta, foarte ocupată cu pregătirea mesei, a mers la Hristos, zicând: „Doamne, nu-Ţi pasă că sora mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute.” Aceasta s-a întâmplat cu ocazia primei vizite a lui Hristos în Betania. Mântuitorul şi ucenicii făcuseră o călătorie obositoare pe jos, de la Ierihon. Marta voia să se îngrijească de ei şi, în frământarea ei, uitase să se poarte delicat faţă de Oaspete. Iisus i-a răspuns în cuvinte blânde şi pline de răbdare: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi tu, dar un singur lucru trebuie: Maria şi-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.” Maria îşi îmbogăţea mintea cu preţioasele cuvinte care curgeau de pe buzele Mântuitorului, cuvinte care pentru ea erau mai de preţ decât cele mai scumpe bijuterii.
Acel „singur lucru” care îi era necesar Martei era un spirit liniştit, de devoţiune, o mai mare preocupare pentru cunoştinţele cu privire la viaţa veşnică şi binecuvântările necesare pentru creşterea spirituală. Ea trebuia să se preocupe mai puțin pentru lucrurile trecătoare și mai mult pentru cele care rămân veșnic. Iisus voia să-i înveţe pe copiii Săi să prindă orice ocazie de a câştiga acea cunoştinţă care-i face înţelepţi spre mântuire. Cauza lui Hristos are nevoie de lucrători pricepuţi şi energici. Cei asemenea Martei, cu zelul lor pentru lucrarea religioasă, au un câmp întins în faţa lor. Dar ei trebuie să stea mai întâi cu Maria, la picioarele lui Iisus. Sârguinţa, promptitudinea şi energia trebuie să fie sfinţite prin harul lui Hristos şi atunci viaţa va fi o putere neînfrântă spre bine.
Întristarea a intrat în casa paşnică în care Se odihnea Iisus. Lazăr s-a îmbolnăvit dintr-odată şi surorile lui au trimis la Mântuitorul să-I spună: „Doamne, iată că acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Ele au văzut gravitatea bolii fratelui lor, dar ştiau că Hristos Se dovedise în stare să vindece tot felul de boli. Credeau că El va simţi împreună cu ele în durere, de aceea n-au stăruit ca El să vină numaidecât, ci au trimis numai vestea care arăta cât de mult se încredeau în El: „Acela pe care-l iubeşti este bolnav.” Ele credeau că Domnul va răspunde îndată la înştiinţarea lor şi că va veni în cel mai scurt timp la Betania.
Pline de nerăbdare, aşteptau veşti de la Iisus. Câtă vreme scânteia de viaţă mai era încă în fratele lor, ele s-au rugat şi au tot aşteptat venirea lui Iisus. Dar trimisul s-a întors fără El. Totuşi a adus solia: „Boala aceasta nu este spre moarte”, şi ele s-au agăţat de nădejdea că Lazăr va trăi. Cu duioşie, au încercat să-i spună cuvinte de mângâiere şi încurajare suferindului aproape inconştient. Când Lazăr a murit, ele au fost amar dezamăgite, dar au simţit harul întăritor al lui Hristos, şi acesta le-a ferit să gândească rău despre Mântuitorul.
Când Iisus a auzit înştiinţarea, ucenicii au avut impresia că El a primit-o cu răceală. N-a manifestat întristarea la care se aşteptau. Privind la ei, El a zis: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea.” Timp de două zile, a rămas acolo unde Se afla. Întârzierea aceasta era o taină pentru ucenici. Ce mângâiere ar fi fost prezenţa Lui pentru familia întristată! gândeau ei. Marea Lui iubire pentru familia din Betania era bine cunoscută de ucenici şi erau surprinşi că Iisus nu a răspuns imediat la vestea tristă: „Acela pe care-l iubeşti este bolnav.”
În timpul celor două zile, Hristos parcă nici nu S-a mai gândit la vestea adusă, deoarece nu a vorbit despre Lazăr. Ucenicii s-au gândit la Ioan Botezătorul, înainte-mergătorul lui Iisus. Ei se miraseră că Iisus, care avea atât de mare putere de a săvârşi minuni, îngăduise ca Ioan să zacă în închisoare şi să moară de o moarte năprasnică. Dacă avea o astfel de putere, de ce nu salvase Hristos viaţa lui Ioan? Deseori fariseii puseseră întrebarea aceasta, ca să aducă un argument de necombătut împotriva susţinerii lui Hristos că El este Fiul lui Dumnezeu. Mântuitorul îi avertizase pe ucenici că vor avea de suferit încercări, pierderi şi persecuţii. Îi va uita El oare şi pe ei în vreme de încercare? Unii se întrebau dacă nu cumva s-au înşelat în ce priveşte misiunea Lui. Toţi erau profund tulburaţi.
După o aşteptare de două zile, Iisus le-a spus ucenicilor: „Haidem să ne întoarcem în Iudeea.” Ucenicii se întrebau de ce aşteptase două zile, dacă şi aşa urma să meargă în Iudeea. Dar îngrijorarea pentru Iisus şi chiar pentru ei îi frământa mai mult. În hotărârea luată de El acum, ei nu vedeau decât pericolul care îi pândea. „Învăţătorule”, au zis ei, „acum de curând căutau iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudeea?” Iisus a răspuns: „Nu sunt douăsprezece ceasuri în zi?” Eu sunt sub conducerea Tatălui Meu; câtă vreme fac voia Lui, viaţa Mea este în siguranţă. Cele douăsprezece ore ale zilei Mele încă nu s-au sfârşit. Am trecut în ultima parte a zilei, dar cât mai rămâne ceva, Mă aflu în siguranţă.
„Dacă umblă cineva ziua”, a spus El mai departe, „nu se poticneşte, pentru că vede lumina lumii acesteia.” Acela care face voia lui Dumnezeu, care umblă pe drumurile prescrise de Dumnezeu, nu poate să se împiedice şi să cadă. Lumina, Spiritul călăuzitor al lui Dumnezeu, îi dă o clară înţelegere a datoriei sale şi-l călăuzeşte pe drumul cel drept până la capătul lucrării sale. „Dar, dacă umblă noaptea, se poticneşte, pentru că n-are lumină în el.” Acela care merge pe o cărare aleasă de el şi unde nu l-a chemat Dumnezeu se va poticni. Pentru el, ziua se schimbă în noapte şi, oriunde s-ar afla, nu este în siguranţă.
„După aceste vorbe, le-a zis: «Lazăr, prietenul nostru, doarme, dar Mă duc să-l trezesc din somn.»” „Lazăr, prietenul nostru, doarme.” Cât de mişcătoare sunt cuvintele acestea! Ce pline de simpatie! Cu gândul la Ierusalim, ucenicii aproape uitaseră de familia îndurerată din Betania. Dar Hristos nu uitase. Ucenicii s-au simţit mustraţi. Fuseseră dezamăgiţi că Hristos nu răspunsese mai grabnic la înştiinţare. Fuseseră ispitiţi să creadă că El n-avea acea călduroasă iubire pentru Lazăr şi surorile lui, cum crezuseră ei, căci, altfel, S-ar fi grăbit să meargă cu cel care adusese vestea. Dar cuvintele: „Lazăr, prietenul nostru, doarme” au trezit în mintea lor sentimente mai bune. Erau convinşi acum că Hristos nu-i uitase pe prietenii Lui în suferinţă.
„Ucenicii I-au zis: «Doamne, dacă doarme, are să se facă bine.» Iisus vorbise despre moartea lui, dar ei credeau că vorbeşte despre odihna căpătată prin somn.” Hristos le prezintă copiilor Săi credincioşi moartea ca fiind un somn. Viaţa lor e ascunsă cu Hristos în Dumnezeu şi, până va suna ultima trâmbiţă, cei care mor vor dormi în El.