Ai terminat de citit capitolul 56 –Binecuvântarea copiilor, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/kpMkhropzfBNJZmW7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 57 – „Îţi mai lipseşte un lucru”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Tocmai când era gata să pornească la drum, a alergat la El un om, care a îngenuncheat în faţa Lui şi L-a întrebat: «Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?»”
Tânărul care pusese această întrebare era un conducător. Avea multe avuţii şi deţinea o poziţie de răspundere. El văzuse iubirea manifestată de Hristos faţă de copiii aduşi la El, văzuse cât de duios îi primise, cum îi luase în braţe şi inima lui se aprinse de iubire pentru Mântuitorul. El simţea dorinţa de a fi ucenicul Lui. Fusese mişcat atât de adânc, încât, atunci când Iisus era gata să pornească la drum, a alergat la El şi, îngenunchind la picioarele Lui, a pus, cu sinceritate şi stăruinţă, întrebarea aceasta atât de însemnată pentru sufletul său şi pentru sufletul oricărei fiinţe omeneşti: „Bunule Învăţător, ce trebuie să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?”
„Pentru ce Mă numeşti bun?” i-a zis Hristos. „Nimeni nu este bun decât Unul singur: Dumnezeu.” Iisus dorea să încerce sinceritatea tânărului şi să afle de la el în ce sens Îl socotea bun. Îşi dădea el seama că Acela cu care vorbea era Fiul lui Dumnezeu? Care era adevăratul sentiment al inimii lui?
Conducătorul acesta punea foarte mare preţ pe propria neprihănire. El nu se gândea că într-adevăr i-ar lipsi ceva, dar tot nu era pe deplin mulţumit. El simţea că mai lipseşte ceva. Nu s-ar fi putut ca Iisus să-l binecuvânteze şi pe el cum îi binecuvântase pe copii şi să umple golul din sufletul său?
Ca răspuns la această întrebare, Iisus i-a spus că, dacă doreşte să aibă viaţă veşnică, trebuie să asculte de poruncile lui Dumnezeu. Şi El a citat câteva dintre poruncile care arătau datoria omului faţă de semenii lui. Răspunsul conducătorului a fost hotărât: „Toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea, ce-mi mai lipseşte?”
Hristos a privit faţa tânărului, parcă citindu-i viaţa şi cercetându-i caracterul. L-a iubit şi a dorit să-i dea pacea, harul şi bucuria care puteau să-i schimbe cu totul caracterul. „Îţi lipseşte un lucru”, a zis El; „du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino, ia-ţi crucea şi urmează-Mă.”
Hristos era atras către acest tânăr. El ştia că este sincer în afirmaţia lui: „Toate aceste lucruri le-am păzit cu grijă din tinereţea mea.” Mântuitorul dorea să-i ofere acea putere de discernământ care să-l facă în stare să-şi vadă nevoia de consacrare a inimii şi de bunătate creştină. Dorea mult să vadă în el o inimă umilă şi zdrobită, conştientă că iubirea cea mai mare I se cuvine lui Dumnezeu, să-l vadă ascunzându-şi lipsa în desăvârşirea lui Hristos.
Iisus a văzut în acest tânăr conducător exact ajutorul de care avea nevoie, dacă devenea conlucrător cu El în lucrarea de mântuire. Dacă s-ar fi aşezat sub călăuzirea lui Hristos, ar fi devenit o putere spre bine. Într-o mare măsură, conducătorul ar fi putut să-L reprezinte pe Hristos, deoarece avea însuşiri care, dacă s-ar fi unit cu Mântuitorul, l-ar fi făcut în stare să devină o forţă divină între oameni. Privind la caracterul lui, Hristos l-a iubit. În inima conducătorului, s-a trezit iubirea pentru Hristos, căci iubirea dă naştere la iubire. Iisus dorea să-l vadă un împreună-lucrător cu El. El dorea să-l facă să-I semene, să fie o oglindă care să reflecte chipul lui Dumnezeu. El dorea să dezvolte partea bună a caracterului acestui om şi s-o sfinţească pentru servirea Domnului. Dacă s-ar fi predat lui Hristos, tânărul conducător ar fi crescut în atmosfera prezenţei Sale. Dacă ar fi ales partea aceasta, cât de deosebit ar fi fost viitorul lui!
„Un lucru îţi lipseşte”, a zis Iisus. „Dacă vrei să fii desăvârşit, du-te de vinde tot ce ai, dă la săraci şi vei avea o comoară în cer. Apoi vino şi urmează-Mă.” Hristos a citit în inima fruntaşului. Numai un lucru îi lipsea, dar acesta era un principiu vital. El avea nevoie de iubirea lui Dumnezeu în suflet. Dacă acest gol nu era umplut, era fatal pentru el – întreaga lui fiinţă avea să se schimbe în rău. Prin îngăduinţă, egoismul s-ar fi întărit. Dar, ca să primească iubirea lui Dumnezeu, trebuia să renunţe la iubirea de sine.
Hristos l-a pus la încercare pe acest om. L-a invitat să aleagă între slava pământească şi comorile cereşti. Comoara cerească îi era asigurată dacă Îl urma pe Hristos. Dar eul trebuia înfrânt şi voinţa sa trebuia pusă sub conducerea lui Hristos. Însăşi sfinţenia lui Dumnezeu îi era oferită tânărului conducător. El avea privilegiul să devină un fiu al lui Dumnezeu şi împreună-moştenitor cu Hristos la comoara cerească. Dar trebuia să-şi ia crucea şi să-L urmeze pe Mântuitorul pe cărarea lepădării de sine.
Cuvintele lui Hristos erau echivalente cu această invitaţie: „Alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi” (Iosua 24:15). Alegerea era lăsată pe seama lui. Iisus dorea cu ardoare convertirea sa. Îi arătase punctul slab din caracter şi cu ce interes profund urmărea felul în care tânărul cântărea lucrurile. Dacă se hotăra să-L urmeze pe Hristos, trebuia să asculte în totul de cuvintele Lui. Trebuia să renunţe la planurile sale ambiţioase. Cu câtă nerăbdare, cu câtă îngrijorare privea Mântuitorul la tânăr, sperând că va da curs invitaţiei Duhului lui Dumnezeu.
Hristos arătase singurele condiţii care-l puteau aşeza pe fruntaş în situaţia de a-şi desăvârşi un caracter creştin. Cuvintele Lui erau pline de înţelepciune, deşi păreau severe şi pretenţioase. Singura speranță de scăpare pentru fruntaş era să le primească şi să le asculte. Poziţia lui înaltă şi averile lui aveau o subtilă influenţă spre rău asupra caracterului său. Dacă se lega de ele, acestea urmau să-L îndepărteze pe Dumnezeu din inima lui. Reţinând mai mult sau mai puţin din ale lui Dumnezeu, însemna să reţină ceva ce îi slăbea forţa morală şi puterea de lucru, căci dacă sunt cultivate lucrurile acestei lumi, oricât ar fi de nesigure şi fără valoare, vor ajunge să absoarbă sufletul cu totul.
Fruntaşul a înţeles repede tot ce cuprindeau cuvintele lui Hristos şi s-a întristat. Dacă şi-ar fi dat seama de valoarea darului oferit, s-ar fi numărat degrabă printre cei care-L urmau pe Hristos. El era un membru al onoratului consiliu al iudeilor şi Satana îl ispitea cu posibilităţi atrăgătoare pentru viitor. El dorea comoara cerească, dar, în acelaşi timp, dorea şi avantajele trecătoare pe care le putea aduce bogăţia. Îi părea rău că există asemenea situaţii; dorea viaţă veşnică, dar nu era dispus la sacrificiu. Preţul vieţii veşnice i se părea prea mare şi a plecat plin de întristare, „deoarece avea multe bogăţii”.
Pretenţia lui că păzise Legea lui Dumnezeu era o amăgire. El dovedise că avuţiile erau idolul lui. El nu putea să ţină poruncile lui Dumnezeu câtă vreme lumea avea locul cel dintâi în inima lui. Iubea mai mult darurile lui Dumnezeu decât pe Dătător. Hristos îi dăruise tânărului comuniunea cu Sine. „Urmează-Mă!” a spus El. Dar Mântuitorul nu valora pentru el atât cât valora numele pe care îl avea între oameni sau avuţiile lui. Să renunţe la comoara pământească, vizibilă, pentru comoara cerească, nevăzută, era un risc prea mare. El a refuzat darul vieţii veşnice şi a plecat. De aici înainte, lumea avea să pună cu totul stăpânire pe el. Mii de oameni trec prin aceleaşi experienţe, având de ales între Hristos şi lume şi mulţi aleg lumea. Asemenea tânărului fruntaş, ei se îndepărtează de Mântuitorul, zicând în inima lor: „Nu vreau ca Omul acesta să-mi fie conducător.”
Purtarea lui Hristos faţă de acest tânăr este un exemplu pentru noi. Dumnezeu ne-a dat o regulă de purtare pe care trebuie s-o urmeze fiecare slujitor al Lui. Este vorba de ascultarea de Legea Sa şi nu numai de o ascultare legalistă, ci de o ascultare care pătrunde în viaţă şi este ilustrată în caracter. Dumnezeu a prezentat caracterul Său ca model pentru toţi cei care vor să devină supuşi ai Împărăţiei Sale. Numai cei care vor deveni conlucrători cu Hristos, numai cei care vor zice: „Doamne, tot ce am şi tot ce sunt este al Tău”, numai aceia vor fi recunoscuţi ca fii şi fiice ale lui Dumnezeu. Toţi trebuie să-şi dea seama ce înseamnă a dori cerul şi totuşi să renunţe la el din cauza condiţiilor puse. Gândiţi-vă ce înseamnă a-I zice „nu” lui Hristos. Fruntaşul a zis: „Nu, nu pot să-Ţi dau totul.” Spunem şi noi la fel? Mântuitorul Se oferă să împartă cu noi lucrarea pe care Dumnezeu ne-a dat-o să o facem. El ne pune la dispoziţie toate mijloacele date nouă de Dumnezeu, pentru a duce mai departe lucrarea Sa în lume. Numai în felul acesta El ne poate mântui.
Fruntaşului îi fuseseră încredinţate mari averi, pentru ca el să se dovedească un ispravnic credincios; el trebuia să folosească aceste bunuri pentru binecuvântarea celor în nevoie. Tot astfel şi azi, Dumnezeu le încredinţează oamenilor mijloace, talente şi ocazii, ca ei să poată fi slujitorii Săi pentru ajutorarea celor săraci şi suferinzi. Acela care foloseşte darurile încredinţate aşa cum intenţionează Dumnezeu devine conlucrător cu Mântuitorul. El câştigă suflete la Hristos, deoarece este un reprezentant al caracterului Său.
Acelora care, asemenea tânărului conducător, sunt în posturi de încredere şi au averi mari, li se va părea poate un sacrificiu prea mare să lase totul pentru a-L urma pe Hristos. Dar aceasta este regula de purtare pentru toţi cei care doresc să devină ucenici ai Săi. Nu se primeşte nimic altceva decât ascultarea. Predarea de sine este miezul învăţăturilor lui Hristos. Adesea, ni se pare că ne este impusă într-un limbaj care pare poruncitor, pentru că nu există altă cale de a-l salva pe om decât de a îndepărta lucrurile care, dacă ar fi cultivate, ar duce la degradarea întregii fiinţe.
Când urmaşii lui Hristos Îi înapoiază Domnului ce este al Lui, ei adună o comoară care li se va da când vor auzi cuvintele: „Bine, rob bun şi credincios…, intră în bucuria stăpânului tău”, Stăpân „care pentru bucuria care-I era pusă înainte, a suferit crucea, a dispreţuit ruşinea şi şade la dreapta scaunului de domnie al lui Dumnezeu” (Matei 25:23; Evrei 12:2). Bucuria de a vedea oameni mântuiţi, salvaţi pentru veşnicie, este răsplata tuturor acelora care păşesc pe urmele Aceluia care a zis: „Urmează-Mă!”