- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
În felul acesta, era pregătită între iudei calea pentru a-L lepăda pe Iisus. Acela care „suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” era privit de iudei ca fiind „pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”; şi ei şi-au întors faţa de la El (Isaia 53:4,3).
Dumnezeu dăduse o învăţătură pentru a contracara mentalitatea aceasta. Istoria vieţii lui Iov arătase că suferinţa este adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu Îşi aduce la îndeplinire planurile harului Său. Dar Israel n-a înţeles învăţătura. Aceeaşi eroare pentru care Dumnezeu i-a mustrat pe prietenii lui Iov a fost repetată de iudei când L-au lepădat pe Hristos.
Credinţa iudeilor cu privire la relaţia dintre păcat şi suferinţă era împărtăşită şi de ucenicii lui Hristos. În timp ce le-a corectat rătăcirea, Iisus nu le-a explicat cauza suferinţei omului, ci le-a spus care va fi urmarea. Din cauza ei, urma să se descopere puterea lui Dumnezeu. „Cât timp sunt în lume”, a zis El, „sunt Lumina lumii.” Apoi, după ce a uns ochii orbului, l-a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului, şi vederea omului a fost restabilită. În felul acesta, Iisus a răspuns la întrebarea ucenicilor în mod practic, după cum răspundea de obicei la toate întrebările care I se puneau din curiozitate. Ucenicii nu erau chemaţi să discute cine a păcătuit sau n-a păcătuit, ci să înţeleagă puterea şi mila lui Dumnezeu, manifestate prin faptul că i-a dat orbului vederea. Era uşor de înţeles că nu era putere de vindecare în tină sau în scăldătoarea la care orbul a fost trimis să se spele, ci puterea era în Hristos.
Fariseii nu puteau fi decât uimiţi de vindecare. Totuşi erau plini de ură mai mult ca oricând, deoarece minunea fusese făcută în zi de Sabat.
Vecinii tânărului şi cei care îl cunoscuseră mai înainte, pe când era orb, ziceau: „Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?” Ei priveau la el cu îndoială, deoarece, de când i se deschiseseră ochii, înfăţişarea lui se schimbase şi se făcuse mai strălucitoare şi el părea un alt om. Întrebarea aceasta trecea de la unul la altul. Unii ziceau: „El este”; alţii: „Seamănă cu el”. Dar cel care primise marea binecuvântare a pus capăt discuţiei, zicând: „Eu sunt.” El le-a povestit apoi despre Iisus şi despre felul în care fusese vindecat, şi ei au întrebat: „Unde este omul acela?” El a răspuns: „Nu ştiu.”
Apoi l-au adus în faţa unui sfat al fariseilor. Din nou omul a fost întrebat cum îşi recăpătase vederea. „El le-a zis: «Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd.»” Atunci, unii dintre farisei au început să zică: „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul.” Fariseii sperau să demonstreze că Iisus este păcătos şi deci nu este El Mesia. Ei nu ştiau că tocmai Cel care făcuse Sabatul şi cunoştea toate îndatoririle faţă de ziua sfântă era Acela care îl vindecase pe orb. Ei se arătau foarte zeloşi pentru păzirea Sabatului, dar plănuiau uciderea tocmai în ziua aceea. Mulţi erau adânc mişcaţi auzind despre această minune şi erau convinşi că Acela care deschisese ochii orbului era mai mult decât un om obişnuit. Ca răspuns la acuzaţia că Iisus era un păcătos, pentru că nu ţinea ziua Sabatului, ei spuseseră: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?”
Rabinii au făcut din nou apel la orb: „Tu ce zici despre El în privinţa faptului că ţi-a deschis ochii?” „Este un proroc”, le-a spus el. Fariseii susţineau că omul nu se născuse orb şi deci că nu-şi dobândise vederea acum. I-au chemat pe părinţii lui şi i-au întrebat zicând: „Acesta este fiul vostru care spuneţi că s-a născut orb?”
Omul însuşi era acolo şi declara că fusese orb şi că îşi căpătase vederea, dar fariseii mai bine ar fi negat dovezile ştiute chiar de ei decât să admită că greşeau. Atât de puternică este prejudecata, atât de diformă este neprihănirea fariseică!
Fariseii mai aveau o singură speranţă, şi anume să-i intimideze pe părinţii omului. Cu aparentă sinceritate, ei au întrebat: „Cum dar vede acum?” Părinţii se temeau să nu se compromită, deoarece se hotărâse ca oricine va mărturisi că Iisus este Hristosul „să fie dat afară din sinagogă”, adică să fie exclus din sinagogă treizeci de zile. În acest timp, nici copiii nu puteau fi circumcişi, nici morţii nu puteau să fie plânşi în casa celui vinovat. Condamnarea aceasta era privită ca o mare nenorocire şi, dacă cel vinovat nu se pocăia, urma o pedeapsă şi mai grea. Deşi marea lucrare săvârşită pentru fiul lor îi convinsese pe părinţi, ei au răspuns: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l priveşte.” În felul acesta, au aruncat orice răspundere de la ei asupra fiului lor, deoarece nu îndrăzneau să-L mărturisească pe Hristos.
Dilema în care erau prinşi fariseii, îndoiala şi prejudecata lor, refuzul de a recunoaşte fapte concrete deschideau ochii mulţimii, mai ales ai oamenilor de rând. Deseori Iisus săvârşea minunile Sale în public şi lucrarea Lui era întotdeauna aceea de a alina suferinţa. Întrebarea care stăruia în multe minţi era: Ar face Dumnezeu asemenea fapte măreţe printr-un înşelător, cum susţineau fariseii că era Iisus? Discuţia devenea tot mai aprinsă de ambele părţi.
Fariseii vedeau că ei înşişi fac publicitate faptei lui Iisus. Nu puteau să nege minunea. Orbul era plin de bucurie şi recunoştinţă – el privea lucrurile minunate ale naturii şi era plin de încântare văzând frumuseţea pământului şi a cerului. El le-a povestit fără sfială experienţa sa fariseilor şi ei au încercat iarăşi să-l aducă la tăcere, zicând: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că Omul acesta este un păcătos.” Adică: Nu mai spune că Omul acesta ţi-a dat vederea, Dumnezeu a făcut lucrul acesta.
Orbul a răspuns: „Dacă este un păcătos, nu ştiu; eu una ştiu: că eram orb şi acum văd.”
Atunci au întrebat iarăşi: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” Prin multe vorbe au încercat să-l încurce, aşa încât să-l facă să creadă că s-a înşelat. Satana şi îngerii lui erau de partea fariseilor şi uneau puterile şi iscusinţa lor cu mintea omenească, pentru a contracara influenţa lui Hristos. Ei încercau să şteargă convingerile care se tot adânceau în multe minţi. Dar şi îngerii lui Dumnezeu se aflau acolo, pentru a-l întări pe omul a cărui vedere fusese redată.
Fariseii nu-şi dădeau seama că au de-a face cu altcineva, nu numai cu omul needucat, care se născuse orb; ei nu Îl cunoşteau pe Acela cu care se luptau. Lumina dumnezeiască strălucea în adâncul sufletului celui orb. În timp ce făţarnicii aceştia încercau să-l facă să-şi piardă credinţa, Dumnezeu l-a ajutat să arate, prin puterea şi ascuţimea răspunsurilor, că nu poate fi prins în cursă. El a răspuns: „Acum v-am spus, şi n-aţi ascultat, pentru ce voiţi să mai auziţi încă o dată? Doar n-aţi vrea să vă faceţi şi voi ucenicii Lui!” Ei l-au ocărât şi au zis: „Tu eşti ucenicul Lui, noi suntem ucenicii lui Moise. Ştim că Dumnezeu a vorbit prin Moise, dar Acesta nu ştim de unde este.”
Domnul Iisus ştia prin ce are de trecut omul şi i-a dat har şi cuvinte, încât a devenit un martor pentru Hristos. El le-a răspuns fariseilor în cuvinte care erau o mustrare tăioasă pentru cei care îi puseseră întrebări. Ei pretindeau că sunt tălmăcitorii Scripturilor, călăuze religioase ale neamului, dar, cu toate acestea, în faţa lor era Cineva care săvârşea minuni, şi ei mărturiseau în mod deschis că nu cunosc nici care este izvorul puterii Lui, nici natura sau pretenţiile Lui. „Aici este mirarea”, le răspunse omul, „că voi nu ştiţi de unde este, şi totuşi El mi-a deschis ochii. Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi, ci, dacă cineva este temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.”
Omul îşi întâmpinase anchetatorii pe terenul lor. Nu se puteau împotrivi logicii lui. Fariseii erau înmărmuriţi şi au tăcut, încurcaţi de cuvintele lui bine spuse şi hotărâte. Pentru câteva clipe, s-a făcut tăcere. Apoi preoţii şi rabinii, încruntaţi, şi-au strâns hainele pe ei, ca şi cum s-ar fi temut să nu se molipsească prin atingerea de el, şi-au scuturat praful de pe picioare şi l-au acuzat cu patimă: „Tu eşti născut cu totul în păcat şi vrei să ne înveţi pe noi?” Şi l-au excomunicat.
Iisus a auzit ce i se făcuse şi, întâlnindu-l curând după aceea, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”
Pentru prima oară, orbul a privit faţa Celui care îl vindecase. În faţa consiliului, îi văzuse pe părinţii săi tulburaţi şi înspăimântaţi; văzuse faţa încruntată a rabinilor; acum, ochii săi se odihneau pe chipul iubitor şi plin de pace al lui Iisus. Până acum, cu mari sacrificii, el Îl recunoscuse ca pe Unul care deţine putere divină; acum, i se dăduse o descoperire şi mai mare.
La întrebarea Mântuitorului: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” orbul a răspuns întrebând: „Cine este, Doamne, ca să cred în El?” Şi Iisus i-a zis: „L-ai văzut şi Cel care vorbeşte cu tine, Acela este.” Omul s-a aruncat la picioarele Mântuitorului, aducându-I închinare. Nu numai vederea fizică i-a fost restabilită, ci fuseseră deschişi şi ochii priceperii sale. Hristos Se descoperise sufletului său, şi el L-a primit ca pe Cel trimis de Dumnezeu.
Un grup de farisei s-a apropiat şi, văzându-i, Iisus S-a gândit la continua lor împotrivire faţă de cuvintele şi faptele Sale. El a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să ajungă orbi.” Hristos venise pentru a le deschide ochii orbilor, pentru a da lumină celor ce stăteau în întuneric. El declarase că este Lumina lumii, şi minunea săvârşită cu puţin înainte dădea dovadă despre misiunea Sa. Oamenii care L-au văzut pe Mântuitorul la prima venire erau favorizaţi faţă de cei dinaintea lor, prin faptul că fuseseră martori la o mai mare manifestare a prezenţei divine decât oricând până atunci. Cunoaşterea lui Dumnezeu se descoperise mai limpede. Dar tocmai în această descoperire oamenii erau judecaţi. Caracterul lor era încercat şi soarta lor, hotărâtă.
Manifestarea puterii divine, care îi redase orbului şi vederea fizică, şi pe cea spirituală, îi lăsase pe farisei într-un întuneric şi mai adânc. Câţiva dintre ascultătorii lui Hristos, simţind că vorbele Sale îi vizau şi pe ei, au întrebat: „Doar n-om fi şi noi orbi?” Iisus a răspuns: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat.” Dacă Dumnezeu nu v-ar fi dat posibilitatea să vedeţi adevărul, neştiinţa voastră nu ar fi atras nicio condamnare. „Dar acum ziceţi: «Vedem.»” Voi vă credeţi în stare să vedeţi şi să respingeți singurele mijloace prin care aţi putea primi vederea. Pentru toţi cei care îşi dau seama de nevoia lor, Hristos a venit cu ajutor nemărginit. Dar fariseii nu voiau să-şi mărturisească nicio nevoie; ei refuzau să vină la Hristos şi de aceea erau lăsaţi în orbire, orbire pentru care ei singuri erau vinovaţi. Iisus a zis: „Păcatul vostru rămâne.”
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 51 – „Lumina lumii”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/47AnJhQKn4oJMZsX7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 52 – Păstorul divin.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.” „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl, şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.”
Iisus a găsit iarăşi calea de a ajunge la mintea ascultătorilor Săi, folosind exemple care le erau cunoscute. El Se prezentase ca fiind lumina, izvorul vieţii şi al bucuriei pentru natură şi pentru oameni. Acum, într-un frumos tablou pastoral, ilustrează legătura Sa cu toți cei care cred în El. Niciun tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta şi cuvintele lui Hristos i-au legat pentru totdeauna de Sine. De acum înainte, niciodată ucenicii nu puteau să vadă păstorii păscându-şi turmele, fără să-şi amintească de învăţătura Mântuitorului. Ei urmau să-L vadă pe Hristos în fiecare păstor credincios, iar pe ei, în fiecare oaie neajutorată şi slabă.
Imaginea aceasta fusese folosită de profetul Isaia, care o aplicase la misiunea lui Mesia, în cuvintele de mângâiere: „Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru!… El Îşi va paşte turma ca un păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui»” (Isaia 40:9-11). David cântase: „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic” (Psalmii 23:1). Iar Duhul Sfânt declarase prin Ezechiel: „Voi pune peste ele un singur Păstor care le va paşte”, „voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită”, „voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea slabă”. „Voi încheia cu ele legământ de pace.” „Nu vor mai fi de jaf între neamuri…, ci vor locui în linişte şi nu le va mai tulbura nimeni” (Ezechiel 34:23,16,25,28).
Hristos a aplicat aceste profeţii la Sine şi a arătat contrastul dintre caracterul Său şi cel al conducătorilor lui Israel. Fariseii tocmai izgoniseră o oaie din turmă, deoarece îndrăznea să dea mărturie despre puterea lui Hristos. Ei îndepărtaseră un suflet, pe care adevăratul Păstor îl atrăgea la Sine. Prin aceasta, ei arătau că nu cunosc lucrarea care le fusese încredinţată şi că sunt nevrednici de încrederea care li se acordase ca păstori ai turmei. Iisus le-a prezentat contrastul dintre ei şi Păstorul cel bun şi a arătat către Sine ca fiind adevăratul păzitor al turmei Domnului. Însă, înainte de a face aceasta, El le-a vorbit despre Sine, folosind o altă ilustraţie.
El a zis: „Cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar. Dar cine intră pe uşă este păstorul oilor.” Fariseii n-au înţeles că aceste cuvinte erau rostite împotriva lor. În timp ce se întrebau în inima lor cu privire la înţelesul lor, Iisus le-a spus pe faţă: „Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.”
Hristos este uşa de la staulul lui Dumnezeu. Prin uşa aceasta au intrat toţi copiii Săi, din cele mai vechi timpuri. În Iisus, aşa cum este arătat în ceremonii, cum este prefigurat în simboluri, cum este prezentat în descoperirea profeţilor, cum este dezvăluit în învăţăturile date ucenicilor şi în minunile făcute în favoarea fiilor oamenilor, ei L-au văzut pe „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29) şi prin El, au fost aduşi în staulul harului Său. Mulţi au venit prezentând alte ţinte în care să creadă lumea: s-au inventat ceremonii şi sisteme prin care oamenii speră să primească îndreptăţire şi pace de la Dumnezeu şi, în felul acesta, să intre în staulul Său. Dar unica poartă este Hristos. Toţi cei care au introdus ceva care să-I ia locul lui Iisus, care au căutat să pătrundă în staul pe vreo altă cale, sunt hoţi şi tâlhari.
Fariseii nu intraseră pe uşă. Ei săriseră în staul pe altă parte decât prin Hristos şi nu îndeplineau lucrarea adevăratului păstor. Preoţii şi conducătorii, cărturarii şi fariseii prăpădeau păşunile şi murdăreau izvoarele apelor vieţii. Cu credincioşie, Cuvântul inspiraţiei îi descrie pe aceşti păstori mincinoşi astfel: „Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită; n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită…, ci le stăpâniţi cu asuprire şi cu asprime” (Ezechiel 34:4).
În toate timpurile, filosofii şi învăţătorii au prezentat lumii teorii prin care să mulţumească nevoile sufletului omenesc. Fiecare naţiune păgână şi-a avut marii ei învăţători şi sistemele sale religioase, care ofereau alte mijloace de mântuire decât Hristos, îndepărtând ochii oamenilor de la faţa Tatălui şi umplându-le inimile cu teamă faţă de Acela care le dăduse numai binecuvântări. Tendinţa lucrării lor este de a-L jefui pe Dumnezeu de ce este al Său, atât prin actul de creaţie, cât și prin cel de răscumpărare. Aceşti învăţători mincinoşi îl jefuiesc şi pe om. Milioane de fiinţe omeneşti sunt încovoiate sub lanţurile unor religii false, în sclavia temerii sau a unei indiferenţe totale, trudind asemenea vitelor de povară, jefuiţi de nădejde, de bucurie sau de aspiraţii aici şi având o teamă disperată de cele viitoare. Numai Evanghelia harului lui Dumnezeu poate înălţa sufletul. Contemplarea iubirii lui Dumnezeu, manifestată prin Fiul Său, va mişca inima şi va trezi puterile minţii, aşa cum nimic altceva nu o poate face. Hristos a venit ca să poată crea din nou chipul lui Dumnezeu în om şi oricine îi îndepărtează pe oameni de la Hristos îi îndepărtează de la izvorul adevăratei dezvoltări, îi jefuieşte de nădejdea, scopul şi slava vieţii. Cel ce face aşa este un hoţ şi un tâlhar.
„Cine intră pe uşă este păstorul oilor.” Hristos este şi Păstorul, şi Uşa. El intră prin Sine Însuşi. Prin jertfa Sa, El devine Păstorul oilor. „Portarul îi deschide, şi oile aud glasul lui, el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul. După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor, şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.”
Oaia este una dintre cele mai timide şi mai neajutorate făpturi şi, în Orient, grija păstorului pentru turmă este neobosită şi neîncetată. Şi pe vremuri, ca şi acum, era puţină siguranţă în afara oraşelor întărite cu ziduri. Tâlharii din triburile rătăcitoare sau fiarele de pradă, din ascunzătorile lor dintre stânci, stăteau la pândă să jefuiască turmele. Păstorul veghea asupra turmei lui, ştiind că această slujbă ar putea să-l coste chiar viaţa. Iacov, care păzise turmele lui Laban în păşunile din Haran, descriind munca sa neobosită, zicea: „Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig şi-mi fugea somnul de pe ochi” (Geneza 31:40). Şi tânărul David, pe când păzea oile tatălui său, a avut de înfruntat singur leul şi ursul şi a scăpat din gura lor mielul furat.
În timp ce păstorul îşi conduce turma peste înălţimile stâncoase, prin păduri şi prin râpe sălbatice, către locurile de păşunat de pe malul râului, în timp ce le supraveghează în munţi în noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari şi îngrijindu-le cu duioşie pe cele bolnave şi slabe, viaţa lui ajunge să fie una cu a lor. Un ataşament puternic şi plin de duioşie îl leagă de obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaşte fiecare oaie. Fiecare are numele ei şi răspunde la acest nume când păstorul o cheamă.
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
După cum un păstor pământesc îşi cunoaşte oile, tot astfel Păstorul divin Îşi cunoaşte turma răspândită în toată lumea. „Voi sunteţi oile Mele, oile păşunii Mele, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.” Iisus zice: „Te chem pe nume, eşti al Meu.” „Te-am săpat pe palmele Mele” (Ezechiel 34:31; Isaia 43:1; 49:16).
Iisus ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaşte pe toţi pe nume. Cunoaşte chiar casa în care locuim şi pe fiecare dintre cei ce o ocupă. Adeseori, El a dat îndrumări servilor Săi să meargă pe o anumită stradă, într-o anumită cetate, la o anumită casă, pentru a o găsi acolo pe una dintre oile Sale.
Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Iisus, ca şi când ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia Îi mişcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a-i atrage pe toţi oamenii la Sine. El le zice: „Urmaţi-Mă!”, iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor, pentru a-i atrage să vină la El. Mulţi nu se lasă atraşi. Iisus ştie cine sunt aceştia. El ştie, de asemenea, şi cine primeşte cu voie bună chemarea Sa şi este gata să vină sub supravegherea Sa de păstor. El zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine.” El are grijă de fiecare în parte, ca şi cum n-ar mai fi alta pe faţa pământului.
„El Îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul… şi oile merg după El, pentru că Îi cunosc glasul.” Păstorul oriental nu sileşte oile la drum. El nu foloseşte forţa sau frica, ci, mergând înainte, le cheamă. Ele îi cunosc glasul şi ascultă de chemarea lui. Tot astfel face şi Mântuitorul, ca Păstor, cu oile Sale. Scriptura zice: „Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă, prin mâna lui Moise şi Aaron.” Prin prorocul, Iisus declară: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea.” El nu constrânge pe nimeni să-L urmeze. El zice: „I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste” (Psalmii 77:20; Ieremia 31:3; Osea 11:4).
Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veşnice îi face pe ucenicii lui Hristos să-L urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos, descoperită în timpul vieţii Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, şi privirea Lui atrage, linişteşte şi supune sufletul. În inima celor care privesc se aprinde iubirea. Ei aud glasul Lui şi-L urmează.
După cum păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutăţile drumului, tot astfel procedează şi Iisus cu poporul Său. „După ce Şi-a scos toate oile, merge înaintea lor.” Calea către cer este sfinţită de urmele paşilor Mântuitorului. Cărarea poate fi prăpăstioasă şi aspră, dar Iisus a mers pe calea aceasta. Picioarele Sale au călcat şi îndoit spinii, pentru a face calea mai uşoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemaţi să o purtăm a fost purtată mai înainte de El.
Cu toate că S-a suit la Tatăl, stă în prezenţa Sa şi este părtaş la tronul universului, Iisus n-a pierdut nimic din natura Sa miloasă. Şi astăzi, aceeaşi inimă duioasă şi iubitoare este deschisă pentru toate necazurile lumii. Mâna care a fost străpunsă este astăzi întinsă pentru a binecuvânta şi mai îmbelşugat pe poporul Său din lume. „În veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.” Sufletul care s-a predat lui Hristos este mai de preţ în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului chiar dacă prin aceasta n-ar fi fost mântuit decât un singur om. El nu va părăsi niciodată pe niciunul dintre cei pentru care a murit. Dacă urmaşii Săi aleg să nu-L părăsească, El îi va păstra prin puterea Sa pe toţi.
În toate încercările noastre, avem un ajutor care nu lipseşte niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul şi să fim în cele din urmă zdrobiţi sub poveri şi întristare. Cu toate că acum este ascuns de privirea muritorilor, urechea credinţei poate auzi glasul Lui zicând: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine.” „Eu sunt cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18). Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale. Şi Eu am plâns. Cunosc chiar şi durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om. Să nu crezi că eşti singur şi părăsit. Deşi suferinţa ta nu mişcă nicio coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ, priveşte la Mine şi vei trăi. „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia 54:10).
Oricât de mult şi-ar iubi un păstor oile, îşi iubeşte mai mult fiii şi fiicele. Iisus nu este numai Păstorul nostru. El ne este şi „Părinte veşnic”. Şi El zice: „Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl” (Ioan 10:14,15). Ce sublimă declaraţie! El este singurul Fiu, Acela care este la sânul Tatălui, Acela despre care Dumnezeu a declarat că este „Omul care Îmi este tovarăş!” (Zaharia 13:7) – această legătură care există între El şi veşnicul Dumnezeu este luată ca model, pentru a arăta relaţia dintre Hristos şi copiii Săi de pe pământ!
Iisus ne iubeşte pentru că noi suntem darul Tatălui Său şi răsplătirea lucrării Sale. El ne iubeşte ca pe copiii Săi. Cititorule, El te iubeşte. Cerul Însuşi nu poate da nimic mai mult, nimic mai bun. De aceea, ai încredere!
Iisus S-a gândit la toţi aceia de pe întregul pământ care au fost duşi în rătăcire de păstorii mincinoşi. Aceia pe care El dorea să-i adune „ca pe oi ale păşunii Sale” erau împrăştiaţi printre lupi, iar El a zis: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu şi vor fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10:16).
„Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi să o iau.” Adică: Tatăl Meu v-a iubit atât de mult, încât şi pe Mine Mă iubeşte mai mult, pentru că-Mi dau viaţa pentru răscumpărarea voastră. Pentru că am devenit Înlocuitorul şi Garantul vostru prin jertfa vieţii Mele, pentru că am plătit datoriile voastre şi am purtat vina voastră, Eu devin mai scump pentru Tatăl.
„Îmi dau viaţa ca iarăşi să o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi.” În timp ce, ca membru al familiei omeneşti, era muritor, ca Dumnezeu, El era izvorul vieţii pentru oameni. El S-ar fi putut împotrivi atacurilor morţii şi ar fi putut să refuze să intre sub stăpânirea ei, dar El Şi-a dat viaţa de bunăvoie, ca să poată aduce viaţa şi nemurirea la lumină. El a purtat păcatul lumii, a suferit blestemul lui, Şi-a dat viaţa ca jertfă, pentru ca oamenii să nu moară veşnic. „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia 53:4-6).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
Ai terminat de citit capitolul 52 – Păstorul divin, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/gbisSgyZ8es2syct6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 53 – Ultima călătorie prin Galileea.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Când se apropia încheierea lucrării Sale, Hristos a făcut o schimbare în felul Său de a lucra. Până aici, El căutase să evite agitaţia şi publicitatea. El refuzase omagiul oamenilor şi trecuse repede dintr-un loc în altul atunci când entuziasmul poporului în favoarea Sa părea că trece dincolo de limita până la care putea să fie stăpânit. Deseori, poruncise ca nimeni să nu spună că este Hristosul.
În timpul Sărbătorii Corturilor, venise la Ierusalim repede şi pe neobservate. Când a fost îndemnat de fraţii Săi să Se prezinte în public ca Mesia, El le-a răspuns: „Vremea Mea n-a sosit încă” (Ioan 7:6). A făcut drumul la Ierusalim pe neobservate şi a intrat în oraş neanunţat şi fără să fie onorat de mulţime. Dar nu tot aşa s-au petrecut lucrurile la ultima Sa călătorie. El părăsise Ierusalimul pentru o vreme din cauza răutăţii preoţilor şi a rabinilor. Dar acum S-a hotărât să vină înapoi, călătorind cât se poate mai în văzul oamenilor, pe un drum mai lung şi anunţându-Şi pretutindeni sosirea, cum nu făcuse niciodată mai înainte. Se îndrepta către scena jertfei celei mari şi atenţia oamenilor trebuia să fie aţintită asupra acestui act.
„După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului” (Ioan 3:14). După cum întregul Israel şi-a îndreptat privirea către şarpele înălţat, simbolul vindecării, tot astfel ochii tuturor oamenilor trebuiau să fie atraşi către Hristos, jertfa care a adus mântuirea lumii pierdute.
Motivul care îi determinase pe fraţii Săi să-L îndemne să Se prezinte în mod deschis la Sărbătoarea Corturilor era o greşită concepţie despre lucrarea lui Mesia şi faptul că ei nu credeau în caracterul divin al lui Iisus. Acum, dintr-un spirit asemănător, ucenicii ar fi vrut să-L împiedice să facă această călătorie la Ierusalim. Ei îşi aduceau aminte de cuvintele prin care El arătase ce-L aştepta acolo, cunoşteau vrăjmăşia de moarte a conducătorilor religioşi şi, cu bucurie, L-ar fi sfătuit pe Domnul lor să nu meargă acolo.
Pentru inima lui Hristos era o povară grea aceea de a-Şi croi drum printre temerile, dezamăgirile şi necredinţa ucenicilor Săi iubiţi. Îi era greu să-i conducă spre groaza şi disperarea care-i aştepta la Ierusalim. Iar Satana se străduia să-L zdrobească pe Fiul omului sub ispitele sale. Pentru ce să meargă acum la Ierusalim, la o moarte sigură? Pretutindeni în jur erau suflete care flămânzeau după pâinea vieţii. Pretutindeni se aflau oameni suferinzi, care aşteptau cuvântul Său vindecător. Lucrarea care trebuia îndeplinită prin Evanghelia harului Său de-abia începuse. Iar El era plin de vigoarea primei tinereţi. Pentru ce să nu meargă înainte, către câmpurile întinse ale lumii, ducând cuvintele de har şi atingerea puterii vindecătoare? Pentru ce să nu guste bucuria de a le da lumină şi fericire acelor milioane de oameni care zăceau în întuneric şi necaz? Pentru ce să lase adunarea recoltei pe seama ucenicilor, care erau atât de slabi în credinţă, atât de greoi în înţelegere, atât de înceţi la lucru? Pentru ce să dea ochii cu moartea acum şi să lase lucrarea care era abia la început? Vrăjmaşul care dăduse piept cu Hristos în pustie Îl ataca acum cu ispite mari şi viclene. Dacă Iisus ar fi cedat o singură clipă, dacă, pentru a-Şi salva viaţa, Şi-ar fi schimbat atitudinea în vreun amănunt, oricât de neînsemnat, agenţii lui Satana ar fi triumfat, iar lumea ar fi fost pierdută.
Dar „Iisus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”. Singura lege a vieţii Sale era voinţa Tatălui. Când se suise la templu în copilărie, El îi spusese Mariei: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49). La Cana, când Maria dorise ca El să-Şi desfăşoare puterea făcătoare de minuni, răspunsul Lui a fost: „Nu Mi-a venit încă ceasul” (Ioan 2:4). Cu aceleaşi cuvinte le-a răspuns fraţilor Săi când stăruiau ca El să meargă la sărbătoare. Dar, în planul cel mare al lui Dumnezeu, fusese precizat un timp anume când El trebuia să Se jertfească pentru păcatele oamenilor, şi ceasul acela avea să sune curând. El nu voia să dea greş şi nici să Se lase înfrânt. Paşii Lui erau îndreptaţi spre Ierusalim, unde vrăjmaşii Lui uneltiseră timp îndelungat să-I ia viaţa; acum El voia să o ofere, s-o dea de bunăvoie. Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la persecuţie, sacrificiu, lepădare din partea oamenilor, condamnare şi moarte.
„A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit.” Dar oamenii n-au vrut să-L primească, pentru că El Se îndrepta spre Ierusalim. Ei au interpretat lucrul acesta ca şi cum Hristos i-ar fi preferat pe iudei, pe care ei îi urau de moarte. Dacă El ar fi venit să refacă templul lor şi să Se închine pe muntele Garizim, L-ar fi primit cu mare bucurie, dar El mergea către Ierusalim şi de aceea nu voiau să-L găzduiască. Nu şi-au dat seama că îndepărtează de la uşa lor cel mai bun dar al cerului. Iisus i-a invitat pe oameni să-L primească, le-a cerut ajutorul, ca să Se poată apropia de ei şi să reverse asupra lor cele mai bogate binecuvântări. Pentru orice binefacere făcută faţă de El, dădea înapoi un dar mai scump. Dar, din cauza prejudecăţilor şi bigotismului lor, samaritenii aceia au pierdut totul.
Iacov şi Ioan, trimişii lui Hristos, se simţeau adânc jigniţi de insulta adusă Domnului lor. Ei erau plini de indignare pentru faptul că El fusese tratat în felul acesta de către samaritenii pe care îi onora cu prezenţa Sa. Nu de mult, aceşti ucenici fuseseră cu El pe Muntele Schimbării la Faţă şi Îl văzuseră glorificat de Dumnezeu şi onorat de Moise şi Ilie. Şi acum considerau că această făţişă lipsă de respect din partea samaritenilor nu trebuia să rămână fără o pedeapsă exemplară.
Venind la Hristos, I-au raportat cuvintele oamenilor, spunându-I că aceştia n-au vrut să-L găzduiască nici măcar o noapte. Ei socoteau că I s-a făcut o mare nedreptate şi, văzând în depărtare muntele Carmel, unde Ilie îi omorâse pe profeţii mincinoşi, au spus: „Vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Mare le-a fost mirarea văzând că pe Iisus Îl dureau cuvintele lor şi uimirea lor a crescut şi mai mult la cuvintele de mustrare pe care le-au auzit: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” Şi a mers într-alt sat.
Misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i constrânge pe oameni să-L primească. Numai Satana şi oamenii stăpâniţi de duhul lui caută să forţeze conştiinţa. Sub pretenţia râvnei pentru neprihănire, oamenii se asociază cu îngerii răi ca să aducă suferinţă asupra semenilor lor, pentru a-i converti la ideile lor religioase, dar Hristos Se arată întotdeauna plin de îndurare, căutând întotdeauna să câştige inimile oamenilor prin descoperirea iubirii Sale. El nu poate să îngăduie un rival în suflet, nici să primească un serviciu făcut pe jumătate. El doreşte o slujire de bunăvoie a inimii, sub îndemnul iubirii. Nu poate exista o dovadă mai convingătoare că avem duhul lui Satana, decât tendinţa de a-i răni şi a-i distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră sau lucrează altfel decât considerăm noi că ar fi bine.
Orice făptură umană, cu trup, suflet şi spirit, este proprietatea lui Dumnezeu. Hristos a murit pentru a-i răscumpăra pe toţi oamenii. Nimic nu poate fi mai jignitor pentru Dumnezeu decât faptul că oamenii, prin bigotismul religios, aduc suferința asupra celor răscumpăraţi prin sângele Mântuitorului.
„Iisus a plecat de acolo şi a venit în ţinutul Iudeei, dincolo de Iordan. Gloatele s-au adunat din nou la El şi, după obiceiul Său, a început iarăşi să-i înveţe” (Marcu 10:1).
- Detalii
- Scris de: Ellen G. White
- Categorie: O pagina pe zi editia a treia
O mare parte din lunile de la încheierea lucrării lui Hristos au fost petrecute în Pereea, o provincie a Iudeei, care se afla „dincolo de Iordan”. Aici, mulţimea s-a adunat în jurul Său, ca în prima parte a lucrării Sale în Galileea, şi au fost repetate multe dintre învăţăturile Sale de mai înainte.
După cum îi trimisese pe cei doisprezece, tot astfel „a mai rânduit alţi şaptezeci şi i-a trimis doi câte doi înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde avea să treacă El” (Luca 10:1). Aceşti ucenici stătuseră pentru o vreme cu El şi se pregătiseră pentru această lucrare. Când au fost trimişi cei doisprezece în prima lor lucrare misionară separată, Iisus a fost însoţit de alţi ucenici în călătoria Sa prin Galileea. În felul acesta, ei au avut privilegiul unei strânse legături cu El şi al unei învăţături personale directe. Acum, aceştia, mai mulţi la număr, trebuiau să meargă în lucrare.
Îndrumările date celor şaptezeci erau asemănătoare cu cele date celor doisprezece, dar porunca primită de cei doisprezece de a nu intra în vreun oraş al neevreilor sau al samaritenilor n-a fost dată şi celor şaptezeci. Deşi Hristos fusese de curând respins de samariteni, iubirea Lui faţă de ei nu se schimbase. Când au pornit în numele Său, cei şaptezeci au mers în primul rând în oraşele Samariei.
Însăşi vizita Mântuitorului în Samaria şi, mai târziu, aprecierea samariteanului milos şi marea bucurie a leprosului samaritean, care fusese singurul dintre cei zece leproşi vindecaţi care a venit să-I mulţumească lui Hristos, erau pline de însemnătate pentru ucenici. Învăţătura s-a înfipt adânc în inima lor. În însărcinarea pe care le-a dat-o chiar înainte de înălţare, Iisus a menţionat Samaria, împreună cu Ierusalimul şi Iudeea, ca locuri unde să predice în primul rând Evanghelia. Învăţătura Sa îi pregătise să îndeplinească această însărcinare. Când au mers în numele Învăţătorului lor în Samaria, i-au găsit pe oameni gata să-i primească. Samaritenii auziseră cuvintele de laudă ale lui Hristos şi cunoşteau lucrările Sale pline de îndurare pentru oamenii din neamul lor. Ei au văzut că, fără a lua în seamă purtarea lor aspră faţă de El, Domnul avea numai gânduri de iubire faţă de ei şi inima lor a fost câştigată. După înălţare, ei i-au primit bine pe solii Mântuitorului, şi ucenicii au adunat o recoltă preţioasă dintre aceia care pe vremuri fuseseră cei mai aprigi vrăjmaşi ai lor. „Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.” „Şi neamurile vor nădăjdui în Numele Lui” (Isaia 42:3; Matei 12:21).
Trimiţându-i pe cei şaptezeci, Iisus le-a poruncit, ca şi celor doisprezece, să nu stăruie să rămână acolo unde nu erau bine primiţi. „În oricare cetate veţi intra şi nu vă vor primi”, a zis El, „să vă duceţi pe uliţele ei şi să ziceţi: «Scuturăm împotriva voastră chiar şi praful din cetatea voastră, care s-a lipit de picioarele noastre; totuşi să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.»” Ei nu trebuiau să facă lucrul acesta din resentiment sau pentru că demnitatea lor fusese rănită, ci pentru a arăta cât de grav este să respingem solia Domnului sau pe solii Săi. Lepădarea slujitorilor Domnului înseamnă lepădarea lui Hristos.
„Vă spun”, a adăugat Iisus, „că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceasta.” Apoi, gândul I s-a dus la oraşele din Galileea, unde făcuse o mare parte din lucrarea Sa. Cu accente de adâncă întristare, El a exclamat: „Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenuşă. De aceea, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi pogorât până în Locuinţa morţilor.”
Acelor oraşe aglomerate din jurul Mării Galileei li se oferiseră cele mai bogate binecuvântări ale cerului. Zi după zi, Domnul vieţii umblase prin mijlocul lor. Slava lui Dumnezeu, pe care profeţii şi împăraţii doriseră să o vadă, strălucise asupra mulţimilor care se adunau pe urmele Mântuitorului. Totuşi oamenii refuzaseră Darul ceresc.
Făcându-se că sunt foarte prevăzători, rabinii îi avertizaseră pe oameni să nu primească noile învăţături aduse de acest Învăţător, deoarece teoriile şi practicile Lui nu se potriveau cu învăţăturile din bătrâni. Oamenii au crezut ce au spus preoţii şi fariseii, în loc să caute să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu. Ei îi onorau pe preoţi şi conducători, în loc să-L onoreze pe Dumnezeu, şi lepădau adevărul, ca să poată ţine propriile tradiţii. Mulţi fuseseră impresionaţi şi aproape convinşi, dar n-au lucrat după aceste convingeri şi n-au fost socotiţi ca fiind de partea lui Hristos. Satana le-a prezentat ispitele lui până când lumina a început să pară a fi întuneric. În felul acesta, mulţi au lepădat adevărul care s-ar fi dovedit a fi salvarea sufletului lor.
Martorul credincios zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3:20). Fiecare avertizare, fiecare mustrare şi fiecare îndemn care ni se dau prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin trimişii Săi reprezintă o bătaie la uşa inimii. Este glasul lui Iisus, care cere să intre. Cu fiecare bătaie neluată în seamă, dispoziţia de a deschide slăbeşte. Dacă impresiile din partea Duhului Sfânt sunt dispreţuite astăzi, ele nu vor mai fi atât de puternice mâine. Inima devine mai puţin sensibilă şi cade într-o inconştienţă primejdioasă cu privire la scurtimea vieţii şi la durata veşniciei. La judecată, condamnarea noastră nu se va datora faptului că am fost duşi în rătăcire, ci neglijării ocaziilor trimise de cer pentru a cunoaşte adevărul.
Asemenea apostolilor, cei şaptezeci au primit puteri supranaturale, ca un sigiliu al misiunii lor. Când şi-au încheiat lucrarea, s-au întors cu bucurie, zicând: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.” Iisus a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”
Lui Iisus I-au venit în minte scenele trecutului şi ale viitorului. L-a văzut pe Lucifer când a fost aruncat din locurile cereşti. A privit apoi la scenele viitoare ale agoniei Sale, când caracterul înşelătorului trebuia să se descopere în faţa tuturor lumilor. A auzit strigătul: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30), anunţând că mântuirea neamului omenesc era asigurată pentru veşnicie, că Cerul era asigurat pe vecie împotriva acuzaţiilor, amăgirilor şi pretenţiilor pe care le-ar fi născocit Satana.
Dincolo de crucea de pe Golgota, cu suferinţa şi ocara ei, Iisus a privit la ziua finală, ziua cea mare, când prinţul puterii văzduhului va fi distrus odată cu pământul, care a fost mutilat atâta vreme prin revolta lui. Iisus a văzut lucrarea răului terminată pentru totdeauna şi pacea lui Dumnezeu umplând cerul şi pământul.
De aici înainte, urmaşii lui Hristos trebuiau să privească la Satana ca la un vrăjmaş înfrânt. Pe cruce, Iisus urma să câştige biruinţa pentru ei. El dorea ca ei să primească biruinţa aceasta ca fiind a lor. „Iată”, a zis El, „că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă poate vătăma.”
Puterea nemărginită a Duhului Sfânt este apărarea oricărui suflet copleşit de greutăţi. Hristos nu va îngădui ca vreunul dintre cei care, prin pocăinţă şi credinţă, au cerut protecţia Sa să treacă sub puterea vrăjmaşului. Mântuitorul este alături de cei ispitiţi şi încercaţi. La El nu poate fi insucces, pierdere, imposibilitate sau înfrângere – noi putem totul prin Acela care ne întăreşte. Când vin ispitele şi încercările, nu aştepta ca mai întâi să biruiești toate greutăţile, ci priveşte la Iisus, ajutorul tău.
Există creştini care gândesc şi vorbesc prea mult despre puterea lui Satana. Ei se gândesc la vrăjmaşul lor, se roagă în privinţa lui, vorbesc despre el şi, în închipuirea lor, el creşte fără încetare. Este adevărat că Satana este o fiinţă puternică, dar, mulţumim lui Dumnezeu, avem un Mântuitor puternic, care l-a izgonit pe cel rău din cer. Satana simte plăcere când îi preamărim puterea. De ce să nu vorbim de Iisus? De ce să nu preamărim puterea şi iubirea Lui?