Ai terminat de citit capitolul 52 – Păstorul divin, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/gbisSgyZ8es2syct6
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 53 – Ultima călătorie prin Galileea.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Când se apropia încheierea lucrării Sale, Hristos a făcut o schimbare în felul Său de a lucra. Până aici, El căutase să evite agitaţia şi publicitatea. El refuzase omagiul oamenilor şi trecuse repede dintr-un loc în altul atunci când entuziasmul poporului în favoarea Sa părea că trece dincolo de limita până la care putea să fie stăpânit. Deseori, poruncise ca nimeni să nu spună că este Hristosul.
În timpul Sărbătorii Corturilor, venise la Ierusalim repede şi pe neobservate. Când a fost îndemnat de fraţii Săi să Se prezinte în public ca Mesia, El le-a răspuns: „Vremea Mea n-a sosit încă” (Ioan 7:6). A făcut drumul la Ierusalim pe neobservate şi a intrat în oraş neanunţat şi fără să fie onorat de mulţime. Dar nu tot aşa s-au petrecut lucrurile la ultima Sa călătorie. El părăsise Ierusalimul pentru o vreme din cauza răutăţii preoţilor şi a rabinilor. Dar acum S-a hotărât să vină înapoi, călătorind cât se poate mai în văzul oamenilor, pe un drum mai lung şi anunţându-Şi pretutindeni sosirea, cum nu făcuse niciodată mai înainte. Se îndrepta către scena jertfei celei mari şi atenţia oamenilor trebuia să fie aţintită asupra acestui act.
„După cum a înălţat Moise şarpele în pustie, tot aşa trebuie să fie înălţat şi Fiul omului” (Ioan 3:14). După cum întregul Israel şi-a îndreptat privirea către şarpele înălţat, simbolul vindecării, tot astfel ochii tuturor oamenilor trebuiau să fie atraşi către Hristos, jertfa care a adus mântuirea lumii pierdute.
Motivul care îi determinase pe fraţii Săi să-L îndemne să Se prezinte în mod deschis la Sărbătoarea Corturilor era o greşită concepţie despre lucrarea lui Mesia şi faptul că ei nu credeau în caracterul divin al lui Iisus. Acum, dintr-un spirit asemănător, ucenicii ar fi vrut să-L împiedice să facă această călătorie la Ierusalim. Ei îşi aduceau aminte de cuvintele prin care El arătase ce-L aştepta acolo, cunoşteau vrăjmăşia de moarte a conducătorilor religioşi şi, cu bucurie, L-ar fi sfătuit pe Domnul lor să nu meargă acolo.
Pentru inima lui Hristos era o povară grea aceea de a-Şi croi drum printre temerile, dezamăgirile şi necredinţa ucenicilor Săi iubiţi. Îi era greu să-i conducă spre groaza şi disperarea care-i aştepta la Ierusalim. Iar Satana se străduia să-L zdrobească pe Fiul omului sub ispitele sale. Pentru ce să meargă acum la Ierusalim, la o moarte sigură? Pretutindeni în jur erau suflete care flămânzeau după pâinea vieţii. Pretutindeni se aflau oameni suferinzi, care aşteptau cuvântul Său vindecător. Lucrarea care trebuia îndeplinită prin Evanghelia harului Său de-abia începuse. Iar El era plin de vigoarea primei tinereţi. Pentru ce să nu meargă înainte, către câmpurile întinse ale lumii, ducând cuvintele de har şi atingerea puterii vindecătoare? Pentru ce să nu guste bucuria de a le da lumină şi fericire acelor milioane de oameni care zăceau în întuneric şi necaz? Pentru ce să lase adunarea recoltei pe seama ucenicilor, care erau atât de slabi în credinţă, atât de greoi în înţelegere, atât de înceţi la lucru? Pentru ce să dea ochii cu moartea acum şi să lase lucrarea care era abia la început? Vrăjmaşul care dăduse piept cu Hristos în pustie Îl ataca acum cu ispite mari şi viclene. Dacă Iisus ar fi cedat o singură clipă, dacă, pentru a-Şi salva viaţa, Şi-ar fi schimbat atitudinea în vreun amănunt, oricât de neînsemnat, agenţii lui Satana ar fi triumfat, iar lumea ar fi fost pierdută.
Dar „Iisus Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la Ierusalim”. Singura lege a vieţii Sale era voinţa Tatălui. Când se suise la templu în copilărie, El îi spusese Mariei: „Oare nu ştiaţi că trebuie să fiu în casa Tatălui Meu?” (Luca 2:49). La Cana, când Maria dorise ca El să-Şi desfăşoare puterea făcătoare de minuni, răspunsul Lui a fost: „Nu Mi-a venit încă ceasul” (Ioan 2:4). Cu aceleaşi cuvinte le-a răspuns fraţilor Săi când stăruiau ca El să meargă la sărbătoare. Dar, în planul cel mare al lui Dumnezeu, fusese precizat un timp anume când El trebuia să Se jertfească pentru păcatele oamenilor, şi ceasul acela avea să sune curând. El nu voia să dea greş şi nici să Se lase înfrânt. Paşii Lui erau îndreptaţi spre Ierusalim, unde vrăjmaşii Lui uneltiseră timp îndelungat să-I ia viaţa; acum El voia să o ofere, s-o dea de bunăvoie. Şi-a îndreptat faţa hotărât să meargă la persecuţie, sacrificiu, lepădare din partea oamenilor, condamnare şi moarte.
„A trimis înainte nişte soli, care s-au dus şi au intrat într-un sat al samaritenilor, ca să-I pregătească un loc de găzduit.” Dar oamenii n-au vrut să-L primească, pentru că El Se îndrepta spre Ierusalim. Ei au interpretat lucrul acesta ca şi cum Hristos i-ar fi preferat pe iudei, pe care ei îi urau de moarte. Dacă El ar fi venit să refacă templul lor şi să Se închine pe muntele Garizim, L-ar fi primit cu mare bucurie, dar El mergea către Ierusalim şi de aceea nu voiau să-L găzduiască. Nu şi-au dat seama că îndepărtează de la uşa lor cel mai bun dar al cerului. Iisus i-a invitat pe oameni să-L primească, le-a cerut ajutorul, ca să Se poată apropia de ei şi să reverse asupra lor cele mai bogate binecuvântări. Pentru orice binefacere făcută faţă de El, dădea înapoi un dar mai scump. Dar, din cauza prejudecăţilor şi bigotismului lor, samaritenii aceia au pierdut totul.
Iacov şi Ioan, trimişii lui Hristos, se simţeau adânc jigniţi de insulta adusă Domnului lor. Ei erau plini de indignare pentru faptul că El fusese tratat în felul acesta de către samaritenii pe care îi onora cu prezenţa Sa. Nu de mult, aceşti ucenici fuseseră cu El pe Muntele Schimbării la Faţă şi Îl văzuseră glorificat de Dumnezeu şi onorat de Moise şi Ilie. Şi acum considerau că această făţişă lipsă de respect din partea samaritenilor nu trebuia să rămână fără o pedeapsă exemplară.
Venind la Hristos, I-au raportat cuvintele oamenilor, spunându-I că aceştia n-au vrut să-L găzduiască nici măcar o noapte. Ei socoteau că I s-a făcut o mare nedreptate şi, văzând în depărtare muntele Carmel, unde Ilie îi omorâse pe profeţii mincinoşi, au spus: „Vrei să poruncim să se pogoare foc din cer şi să-i mistuie, cum a făcut Ilie?” Mare le-a fost mirarea văzând că pe Iisus Îl dureau cuvintele lor şi uimirea lor a crescut şi mai mult la cuvintele de mustrare pe care le-au auzit: „Nu ştiţi de ce duh sunteţi însufleţiţi. Căci Fiul omului a venit nu ca să piardă sufletele oamenilor, ci să le mântuiască.” Şi a mers într-alt sat.
Misiunea lui Hristos nu este aceea de a-i constrânge pe oameni să-L primească. Numai Satana şi oamenii stăpâniţi de duhul lui caută să forţeze conştiinţa. Sub pretenţia râvnei pentru neprihănire, oamenii se asociază cu îngerii răi ca să aducă suferinţă asupra semenilor lor, pentru a-i converti la ideile lor religioase, dar Hristos Se arată întotdeauna plin de îndurare, căutând întotdeauna să câştige inimile oamenilor prin descoperirea iubirii Sale. El nu poate să îngăduie un rival în suflet, nici să primească un serviciu făcut pe jumătate. El doreşte o slujire de bunăvoie a inimii, sub îndemnul iubirii. Nu poate exista o dovadă mai convingătoare că avem duhul lui Satana, decât tendinţa de a-i răni şi a-i distruge pe aceia care nu apreciază lucrarea noastră sau lucrează altfel decât considerăm noi că ar fi bine.
Orice făptură umană, cu trup, suflet şi spirit, este proprietatea lui Dumnezeu. Hristos a murit pentru a-i răscumpăra pe toţi oamenii. Nimic nu poate fi mai jignitor pentru Dumnezeu decât faptul că oamenii, prin bigotismul religios, aduc suferința asupra celor răscumpăraţi prin sângele Mântuitorului.
„Iisus a plecat de acolo şi a venit în ţinutul Iudeei, dincolo de Iordan. Gloatele s-au adunat din nou la El şi, după obiceiul Său, a început iarăşi să-i înveţe” (Marcu 10:1).