După cum un păstor pământesc îşi cunoaşte oile, tot astfel Păstorul divin Îşi cunoaşte turma răspândită în toată lumea. „Voi sunteţi oile Mele, oile păşunii Mele, şi Eu sunt Dumnezeul vostru, zice Domnul Dumnezeu.” Iisus zice: „Te chem pe nume, eşti al Meu.” „Te-am săpat pe palmele Mele” (Ezechiel 34:31; Isaia 43:1; 49:16).

Iisus ne cunoaşte pe fiecare în parte şi are milă de slăbiciunile noastre. Ne cunoaşte pe toţi pe nume. Cunoaşte chiar casa în care locuim şi pe fiecare dintre cei ce o ocupă. Adeseori, El a dat îndrumări servilor Săi să meargă pe o anumită stradă, într-o anumită cetate, la o anumită casă, pentru a o găsi acolo pe una dintre oile Sale.

Fiecare suflet este atât de bine cunoscut de Iisus, ca şi când ar fi singurul pentru care a murit Mântuitorul. Durerea fiecăruia Îi mişcă inima. Strigătul de ajutor ajunge la urechile Lui. El a venit pentru a-i atrage pe toţi oamenii la Sine. El le zice: „Urmaţi-Mă!”, iar Duhul Său lucrează asupra inimii lor, pentru a-i atrage să vină la El. Mulţi nu se lasă atraşi. Iisus ştie cine sunt aceştia. El ştie, de asemenea, şi cine primeşte cu voie bună chemarea Sa şi este gata să vină sub supravegherea Sa de păstor. El zice: „Oile Mele ascultă glasul Meu; Eu le cunosc şi ele vin după Mine.” El are grijă de fiecare în parte, ca şi cum n-ar mai fi alta pe faţa pământului.

„El Îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul… şi oile merg după El, pentru că Îi cunosc glasul.” Păstorul oriental nu sileşte oile la drum. El nu foloseşte forţa sau frica, ci, mergând înainte, le cheamă. Ele îi cunosc glasul şi ascultă de chemarea lui. Tot astfel face şi Mântuitorul, ca Păstor, cu oile Sale. Scriptura zice: „Ai povăţuit pe poporul Tău ca pe o turmă, prin mâna lui Moise şi Aaron.” Prin prorocul, Iisus declară: „Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez bunătatea Mea.” El nu constrânge pe nimeni să-L urmeze. El zice: „I-am tras cu legături omeneşti, cu funii de dragoste” (Psalmii 77:20; Ieremia 31:3; Osea 11:4).

Nu teama de pedeapsă sau nădejdea răsplătirii veşnice îi face pe ucenicii lui Hristos să-L urmeze. Ei privesc iubirea neîntrecută a lui Hristos, descoperită în timpul vieţii Sale pe pământ, de la staulul din Betleem până la crucea de pe Golgota, şi privirea Lui atrage, linişteşte şi supune sufletul. În inima celor care privesc se aprinde iubirea. Ei aud glasul Lui şi-L urmează.

După cum păstorul merge înaintea oilor, dând mai întâi el piept cu greutăţile drumului, tot astfel procedează şi Iisus cu poporul Său. „După ce Şi-a scos toate oile, merge înaintea lor.” Calea către cer este sfinţită de urmele paşilor Mântuitorului. Cărarea poate fi prăpăstioasă şi aspră, dar Iisus a mers pe calea aceasta. Picioarele Sale au călcat şi îndoit spinii, pentru a face calea mai uşoară pentru noi. Orice povară pe care suntem chemaţi să o purtăm a fost purtată mai înainte de El.

Cu toate că S-a suit la Tatăl, stă în prezenţa Sa şi este părtaş la tronul universului, Iisus n-a pierdut nimic din natura Sa miloasă. Şi astăzi, aceeaşi inimă duioasă şi iubitoare este deschisă pentru toate necazurile lumii. Mâna care a fost străpunsă este astăzi întinsă pentru a binecuvânta şi mai îmbelşugat pe poporul Său din lume. „În veac nu vor pieri şi nimeni nu le va smulge din mâna Mea.” Sufletul care s-a predat lui Hristos este mai de preţ în ochii Lui decât lumea întreagă. Mântuitorul ar fi trecut prin agonia Calvarului chiar dacă prin aceasta n-ar fi fost mântuit decât un singur om. El nu va părăsi niciodată pe niciunul dintre cei pentru care a murit. Dacă urmaşii Săi aleg să nu-L părăsească, El îi va păstra prin puterea Sa pe toţi.

În toate încercările noastre, avem un ajutor care nu lipseşte niciodată. El nu ne lasă să luptăm singuri cu ispita, să ne batem cu răul şi să fim în cele din urmă zdrobiţi sub poveri şi întristare. Cu toate că acum este ascuns de privirea muritorilor, urechea credinţei poate auzi glasul Lui zicând: „Nu te teme, căci Eu sunt cu tine.” „Eu sunt cel viu. Am fost mort şi iată că sunt viu în vecii vecilor” (Apocalipsa 1:18). Am suferit întristările tale, am trecut prin luptele tale, am dat piept cu ispitele tale. Cunosc lacrimile tale. Şi Eu am plâns. Cunosc chiar şi durerile prea adânci pentru a fi rostite la urechea unui om. Să nu crezi că eşti singur şi părăsit. Deşi suferinţa ta nu mişcă nicio coardă sensibilă în vreo inimă de pe pământ, priveşte la Mine şi vei trăi. „Pot să se mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea Mea nu se va muta de la tine şi legământul Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia 54:10).

Oricât de mult şi-ar iubi un păstor oile, îşi iubeşte mai mult fiii şi fiicele. Iisus nu este numai Păstorul nostru. El ne este şi „Părinte veşnic”. Şi El zice: „Eu Îmi cunosc oile Mele, şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl” (Ioan 10:14,15). Ce sublimă declaraţie! El este singurul Fiu, Acela care este la sânul Tatălui, Acela despre care Dumnezeu a declarat că este „Omul care Îmi este tovarăş!” (Zaharia 13:7) – această legătură care există între El şi veşnicul Dumnezeu este luată ca model, pentru a arăta relaţia dintre Hristos şi copiii Săi de pe pământ!

Iisus ne iubeşte pentru că noi suntem darul Tatălui Său şi răsplătirea lucrării Sale. El ne iubeşte ca pe copiii Săi. Cititorule, El te iubeşte. Cerul Însuşi nu poate da nimic mai mult, nimic mai bun. De aceea, ai încredere!

Iisus S-a gândit la toţi aceia de pe întregul pământ care au fost duşi în rătăcire de păstorii mincinoşi. Aceia pe care El dorea să-i adune „ca pe oi ale păşunii Sale” erau împrăştiaţi printre lupi, iar El a zis: „Mai am şi alte oi, care nu sunt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de glasul Meu şi vor fi o turmă şi un Păstor” (Ioan 10:16).

„Tatăl Mă iubeşte, pentru că Îmi dau viaţa ca iarăşi să o iau.” Adică: Tatăl Meu v-a iubit atât de mult, încât şi pe Mine Mă iubeşte mai mult, pentru că-Mi dau viaţa pentru răscumpărarea voastră. Pentru că am devenit Înlocuitorul şi Garantul vostru prin jertfa vieţii Mele, pentru că am plătit datoriile voastre şi am purtat vina voastră, Eu devin mai scump pentru Tatăl.

„Îmi dau viaţa ca iarăşi să o iau. Nimeni nu Mi-o ia cu sila, ci o dau Eu de la Mine. Am putere s-o dau şi am putere s-o iau iarăşi.” În timp ce, ca membru al familiei omeneşti, era muritor, ca Dumnezeu, El era izvorul vieţii pentru oameni. El S-ar fi putut împotrivi atacurilor morţii şi ar fi putut să refuze să intre sub stăpânirea ei, dar El Şi-a dat viaţa de bunăvoie, ca să poată aduce viaţa şi nemurirea la lumină. El a purtat păcatul lumii, a suferit blestemul lui, Şi-a dat viaţa ca jertfă, pentru ca oamenii să nu moară veşnic. „El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui… El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi. Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui, dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră, a tuturor” (Isaia 53:4-6).