Ai terminat de citit capitolul 51 – „Lumina lumii”, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/47AnJhQKn4oJMZsX7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 52 – Păstorul divin.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
„Eu sunt Păstorul cel bun. Păstorul cel bun îşi dă viaţa pentru oi.” „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele şi ele Mă cunosc pe Mine, aşa cum Mă cunoaşte pe Mine Tatăl şi cum cunosc Eu pe Tatăl, şi Eu Îmi dau viaţa pentru oile Mele.”
Iisus a găsit iarăşi calea de a ajunge la mintea ascultătorilor Săi, folosind exemple care le erau cunoscute. El Se prezentase ca fiind lumina, izvorul vieţii şi al bucuriei pentru natură şi pentru oameni. Acum, într-un frumos tablou pastoral, ilustrează legătura Sa cu toți cei care cred în El. Niciun tablou nu era mai cunoscut pentru ascultătorii Săi decât acesta şi cuvintele lui Hristos i-au legat pentru totdeauna de Sine. De acum înainte, niciodată ucenicii nu puteau să vadă păstorii păscându-şi turmele, fără să-şi amintească de învăţătura Mântuitorului. Ei urmau să-L vadă pe Hristos în fiecare păstor credincios, iar pe ei, în fiecare oaie neajutorată şi slabă.
Imaginea aceasta fusese folosită de profetul Isaia, care o aplicase la misiunea lui Mesia, în cuvintele de mângâiere: „Suie-te pe un munte înalt, ca să vesteşti Sionului vestea cea bună; înalţă-ţi glasul, nu te teme şi spune cetăţilor lui Iuda: «Iată Dumnezeul vostru!… El Îşi va paşte turma ca un păstor, va lua mieii în braţe, îi va duce la sânul Lui»” (Isaia 40:9-11). David cântase: „Domnul este Păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic” (Psalmii 23:1). Iar Duhul Sfânt declarase prin Ezechiel: „Voi pune peste ele un singur Păstor care le va paşte”, „voi căuta pe cea pierdută, voi aduce înapoi pe cea rătăcită”, „voi lega pe cea rănită şi voi întări pe cea slabă”. „Voi încheia cu ele legământ de pace.” „Nu vor mai fi de jaf între neamuri…, ci vor locui în linişte şi nu le va mai tulbura nimeni” (Ezechiel 34:23,16,25,28).
Hristos a aplicat aceste profeţii la Sine şi a arătat contrastul dintre caracterul Său şi cel al conducătorilor lui Israel. Fariseii tocmai izgoniseră o oaie din turmă, deoarece îndrăznea să dea mărturie despre puterea lui Hristos. Ei îndepărtaseră un suflet, pe care adevăratul Păstor îl atrăgea la Sine. Prin aceasta, ei arătau că nu cunosc lucrarea care le fusese încredinţată şi că sunt nevrednici de încrederea care li se acordase ca păstori ai turmei. Iisus le-a prezentat contrastul dintre ei şi Păstorul cel bun şi a arătat către Sine ca fiind adevăratul păzitor al turmei Domnului. Însă, înainte de a face aceasta, El le-a vorbit despre Sine, folosind o altă ilustraţie.
El a zis: „Cine nu intră pe uşă în staulul oilor, ci sare pe altă parte, este un hoţ şi un tâlhar. Dar cine intră pe uşă este păstorul oilor.” Fariseii n-au înţeles că aceste cuvinte erau rostite împotriva lor. În timp ce se întrebau în inima lor cu privire la înţelesul lor, Iisus le-a spus pe faţă: „Eu sunt Uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mântuit; va intra şi va ieşi şi va găsi păşune. Hoţul nu vine decât să fure, să junghie şi să prăpădească. Eu am venit ca oile să aibă viaţă, şi s-o aibă din belşug.”
Hristos este uşa de la staulul lui Dumnezeu. Prin uşa aceasta au intrat toţi copiii Săi, din cele mai vechi timpuri. În Iisus, aşa cum este arătat în ceremonii, cum este prefigurat în simboluri, cum este prezentat în descoperirea profeţilor, cum este dezvăluit în învăţăturile date ucenicilor şi în minunile făcute în favoarea fiilor oamenilor, ei L-au văzut pe „Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii” (Ioan 1:29) şi prin El, au fost aduşi în staulul harului Său. Mulţi au venit prezentând alte ţinte în care să creadă lumea: s-au inventat ceremonii şi sisteme prin care oamenii speră să primească îndreptăţire şi pace de la Dumnezeu şi, în felul acesta, să intre în staulul Său. Dar unica poartă este Hristos. Toţi cei care au introdus ceva care să-I ia locul lui Iisus, care au căutat să pătrundă în staul pe vreo altă cale, sunt hoţi şi tâlhari.
Fariseii nu intraseră pe uşă. Ei săriseră în staul pe altă parte decât prin Hristos şi nu îndeplineau lucrarea adevăratului păstor. Preoţii şi conducătorii, cărturarii şi fariseii prăpădeau păşunile şi murdăreau izvoarele apelor vieţii. Cu credincioşie, Cuvântul inspiraţiei îi descrie pe aceşti păstori mincinoşi astfel: „Nu întăriţi pe cele slabe, nu vindecaţi pe cea bolnavă, nu legaţi pe cea rănită; n-aduceţi înapoi pe cea rătăcită…, ci le stăpâniţi cu asuprire şi cu asprime” (Ezechiel 34:4).
În toate timpurile, filosofii şi învăţătorii au prezentat lumii teorii prin care să mulţumească nevoile sufletului omenesc. Fiecare naţiune păgână şi-a avut marii ei învăţători şi sistemele sale religioase, care ofereau alte mijloace de mântuire decât Hristos, îndepărtând ochii oamenilor de la faţa Tatălui şi umplându-le inimile cu teamă faţă de Acela care le dăduse numai binecuvântări. Tendinţa lucrării lor este de a-L jefui pe Dumnezeu de ce este al Său, atât prin actul de creaţie, cât și prin cel de răscumpărare. Aceşti învăţători mincinoşi îl jefuiesc şi pe om. Milioane de fiinţe omeneşti sunt încovoiate sub lanţurile unor religii false, în sclavia temerii sau a unei indiferenţe totale, trudind asemenea vitelor de povară, jefuiţi de nădejde, de bucurie sau de aspiraţii aici şi având o teamă disperată de cele viitoare. Numai Evanghelia harului lui Dumnezeu poate înălţa sufletul. Contemplarea iubirii lui Dumnezeu, manifestată prin Fiul Său, va mişca inima şi va trezi puterile minţii, aşa cum nimic altceva nu o poate face. Hristos a venit ca să poată crea din nou chipul lui Dumnezeu în om şi oricine îi îndepărtează pe oameni de la Hristos îi îndepărtează de la izvorul adevăratei dezvoltări, îi jefuieşte de nădejdea, scopul şi slava vieţii. Cel ce face aşa este un hoţ şi un tâlhar.
„Cine intră pe uşă este păstorul oilor.” Hristos este şi Păstorul, şi Uşa. El intră prin Sine Însuşi. Prin jertfa Sa, El devine Păstorul oilor. „Portarul îi deschide, şi oile aud glasul lui, el îşi cheamă oile pe nume şi le scoate afară din staul. După ce şi-a scos toate oile, merge înaintea lor, şi oile merg după el, pentru că îi cunosc glasul.”
Oaia este una dintre cele mai timide şi mai neajutorate făpturi şi, în Orient, grija păstorului pentru turmă este neobosită şi neîncetată. Şi pe vremuri, ca şi acum, era puţină siguranţă în afara oraşelor întărite cu ziduri. Tâlharii din triburile rătăcitoare sau fiarele de pradă, din ascunzătorile lor dintre stânci, stăteau la pândă să jefuiască turmele. Păstorul veghea asupra turmei lui, ştiind că această slujbă ar putea să-l coste chiar viaţa. Iacov, care păzise turmele lui Laban în păşunile din Haran, descriind munca sa neobosită, zicea: „Ziua mă topeam de căldură, iar noaptea mă prăpădeam de frig şi-mi fugea somnul de pe ochi” (Geneza 31:40). Şi tânărul David, pe când păzea oile tatălui său, a avut de înfruntat singur leul şi ursul şi a scăpat din gura lor mielul furat.
În timp ce păstorul îşi conduce turma peste înălţimile stâncoase, prin păduri şi prin râpe sălbatice, către locurile de păşunat de pe malul râului, în timp ce le supraveghează în munţi în noaptea singuratică, ferindu-le de tâlhari şi îngrijindu-le cu duioşie pe cele bolnave şi slabe, viaţa lui ajunge să fie una cu a lor. Un ataşament puternic şi plin de duioşie îl leagă de obiectele grijii lui. Oricât de mare ar fi turma, păstorul cunoaşte fiecare oaie. Fiecare are numele ei şi răspunde la acest nume când păstorul o cheamă.