În felul acesta, era pregătită între iudei calea pentru a-L lepăda pe Iisus. Acela care „suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat asupra Lui” era privit de iudei ca fiind „pedepsit, lovit de Dumnezeu şi smerit”; şi ei şi-au întors faţa de la El (Isaia 53:4,3).
Dumnezeu dăduse o învăţătură pentru a contracara mentalitatea aceasta. Istoria vieţii lui Iov arătase că suferinţa este adusă de Satana, dar că, prin ea, Dumnezeu Îşi aduce la îndeplinire planurile harului Său. Dar Israel n-a înţeles învăţătura. Aceeaşi eroare pentru care Dumnezeu i-a mustrat pe prietenii lui Iov a fost repetată de iudei când L-au lepădat pe Hristos.
Credinţa iudeilor cu privire la relaţia dintre păcat şi suferinţă era împărtăşită şi de ucenicii lui Hristos. În timp ce le-a corectat rătăcirea, Iisus nu le-a explicat cauza suferinţei omului, ci le-a spus care va fi urmarea. Din cauza ei, urma să se descopere puterea lui Dumnezeu. „Cât timp sunt în lume”, a zis El, „sunt Lumina lumii.” Apoi, după ce a uns ochii orbului, l-a trimis să se spele în scăldătoarea Siloamului, şi vederea omului a fost restabilită. În felul acesta, Iisus a răspuns la întrebarea ucenicilor în mod practic, după cum răspundea de obicei la toate întrebările care I se puneau din curiozitate. Ucenicii nu erau chemaţi să discute cine a păcătuit sau n-a păcătuit, ci să înţeleagă puterea şi mila lui Dumnezeu, manifestate prin faptul că i-a dat orbului vederea. Era uşor de înţeles că nu era putere de vindecare în tină sau în scăldătoarea la care orbul a fost trimis să se spele, ci puterea era în Hristos.
Fariseii nu puteau fi decât uimiţi de vindecare. Totuşi erau plini de ură mai mult ca oricând, deoarece minunea fusese făcută în zi de Sabat.
Vecinii tânărului şi cei care îl cunoscuseră mai înainte, pe când era orb, ziceau: „Nu este acesta cel ce şedea şi cerşea?” Ei priveau la el cu îndoială, deoarece, de când i se deschiseseră ochii, înfăţişarea lui se schimbase şi se făcuse mai strălucitoare şi el părea un alt om. Întrebarea aceasta trecea de la unul la altul. Unii ziceau: „El este”; alţii: „Seamănă cu el”. Dar cel care primise marea binecuvântare a pus capăt discuţiei, zicând: „Eu sunt.” El le-a povestit apoi despre Iisus şi despre felul în care fusese vindecat, şi ei au întrebat: „Unde este omul acela?” El a răspuns: „Nu ştiu.”
Apoi l-au adus în faţa unui sfat al fariseilor. Din nou omul a fost întrebat cum îşi recăpătase vederea. „El le-a zis: «Mi-a pus tină pe ochi, m-am spălat şi văd.»” Atunci, unii dintre farisei au început să zică: „Omul acesta nu vine de la Dumnezeu, pentru că nu ţine Sabatul.” Fariseii sperau să demonstreze că Iisus este păcătos şi deci nu este El Mesia. Ei nu ştiau că tocmai Cel care făcuse Sabatul şi cunoştea toate îndatoririle faţă de ziua sfântă era Acela care îl vindecase pe orb. Ei se arătau foarte zeloşi pentru păzirea Sabatului, dar plănuiau uciderea tocmai în ziua aceea. Mulţi erau adânc mişcaţi auzind despre această minune şi erau convinşi că Acela care deschisese ochii orbului era mai mult decât un om obişnuit. Ca răspuns la acuzaţia că Iisus era un păcătos, pentru că nu ţinea ziua Sabatului, ei spuseseră: „Cum poate un om păcătos să facă asemenea semne?”
Rabinii au făcut din nou apel la orb: „Tu ce zici despre El în privinţa faptului că ţi-a deschis ochii?” „Este un proroc”, le-a spus el. Fariseii susţineau că omul nu se născuse orb şi deci că nu-şi dobândise vederea acum. I-au chemat pe părinţii lui şi i-au întrebat zicând: „Acesta este fiul vostru care spuneţi că s-a născut orb?”
Omul însuşi era acolo şi declara că fusese orb şi că îşi căpătase vederea, dar fariseii mai bine ar fi negat dovezile ştiute chiar de ei decât să admită că greşeau. Atât de puternică este prejudecata, atât de diformă este neprihănirea fariseică!
Fariseii mai aveau o singură speranţă, şi anume să-i intimideze pe părinţii omului. Cu aparentă sinceritate, ei au întrebat: „Cum dar vede acum?” Părinţii se temeau să nu se compromită, deoarece se hotărâse ca oricine va mărturisi că Iisus este Hristosul „să fie dat afară din sinagogă”, adică să fie exclus din sinagogă treizeci de zile. În acest timp, nici copiii nu puteau fi circumcişi, nici morţii nu puteau să fie plânşi în casa celui vinovat. Condamnarea aceasta era privită ca o mare nenorocire şi, dacă cel vinovat nu se pocăia, urma o pedeapsă şi mai grea. Deşi marea lucrare săvârşită pentru fiul lor îi convinsese pe părinţi, ei au răspuns: „Ştim că acesta este fiul nostru şi că s-a născut orb. Dar cum vede acum sau cine i-a deschis ochii nu ştim. Întrebaţi-l pe el; este în vârstă, el singur poate vorbi despre ce-l priveşte.” În felul acesta, au aruncat orice răspundere de la ei asupra fiului lor, deoarece nu îndrăzneau să-L mărturisească pe Hristos.
Dilema în care erau prinşi fariseii, îndoiala şi prejudecata lor, refuzul de a recunoaşte fapte concrete deschideau ochii mulţimii, mai ales ai oamenilor de rând. Deseori Iisus săvârşea minunile Sale în public şi lucrarea Lui era întotdeauna aceea de a alina suferinţa. Întrebarea care stăruia în multe minţi era: Ar face Dumnezeu asemenea fapte măreţe printr-un înşelător, cum susţineau fariseii că era Iisus? Discuţia devenea tot mai aprinsă de ambele părţi.
Fariseii vedeau că ei înşişi fac publicitate faptei lui Iisus. Nu puteau să nege minunea. Orbul era plin de bucurie şi recunoştinţă – el privea lucrurile minunate ale naturii şi era plin de încântare văzând frumuseţea pământului şi a cerului. El le-a povestit fără sfială experienţa sa fariseilor şi ei au încercat iarăşi să-l aducă la tăcere, zicând: „Dă slavă lui Dumnezeu; noi ştim că Omul acesta este un păcătos.” Adică: Nu mai spune că Omul acesta ţi-a dat vederea, Dumnezeu a făcut lucrul acesta.
Orbul a răspuns: „Dacă este un păcătos, nu ştiu; eu una ştiu: că eram orb şi acum văd.”
Atunci au întrebat iarăşi: „Ce ţi-a făcut? Cum ţi-a deschis ochii?” Prin multe vorbe au încercat să-l încurce, aşa încât să-l facă să creadă că s-a înşelat. Satana şi îngerii lui erau de partea fariseilor şi uneau puterile şi iscusinţa lor cu mintea omenească, pentru a contracara influenţa lui Hristos. Ei încercau să şteargă convingerile care se tot adânceau în multe minţi. Dar şi îngerii lui Dumnezeu se aflau acolo, pentru a-l întări pe omul a cărui vedere fusese redată.
Fariseii nu-şi dădeau seama că au de-a face cu altcineva, nu numai cu omul needucat, care se născuse orb; ei nu Îl cunoşteau pe Acela cu care se luptau. Lumina dumnezeiască strălucea în adâncul sufletului celui orb. În timp ce făţarnicii aceştia încercau să-l facă să-şi piardă credinţa, Dumnezeu l-a ajutat să arate, prin puterea şi ascuţimea răspunsurilor, că nu poate fi prins în cursă. El a răspuns: „Acum v-am spus, şi n-aţi ascultat, pentru ce voiţi să mai auziţi încă o dată? Doar n-aţi vrea să vă faceţi şi voi ucenicii Lui!” Ei l-au ocărât şi au zis: „Tu eşti ucenicul Lui, noi suntem ucenicii lui Moise. Ştim că Dumnezeu a vorbit prin Moise, dar Acesta nu ştim de unde este.”
Domnul Iisus ştia prin ce are de trecut omul şi i-a dat har şi cuvinte, încât a devenit un martor pentru Hristos. El le-a răspuns fariseilor în cuvinte care erau o mustrare tăioasă pentru cei care îi puseseră întrebări. Ei pretindeau că sunt tălmăcitorii Scripturilor, călăuze religioase ale neamului, dar, cu toate acestea, în faţa lor era Cineva care săvârşea minuni, şi ei mărturiseau în mod deschis că nu cunosc nici care este izvorul puterii Lui, nici natura sau pretenţiile Lui. „Aici este mirarea”, le răspunse omul, „că voi nu ştiţi de unde este, şi totuşi El mi-a deschis ochii. Ştim că Dumnezeu n-ascultă pe păcătoşi, ci, dacă cineva este temător de Dumnezeu şi face voia Lui, pe acela îl ascultă. De când este lumea nu s-a auzit să fi deschis cineva ochii unui orb din naştere. Dacă omul acesta n-ar veni de la Dumnezeu, n-ar putea face nimic.”
Omul îşi întâmpinase anchetatorii pe terenul lor. Nu se puteau împotrivi logicii lui. Fariseii erau înmărmuriţi şi au tăcut, încurcaţi de cuvintele lui bine spuse şi hotărâte. Pentru câteva clipe, s-a făcut tăcere. Apoi preoţii şi rabinii, încruntaţi, şi-au strâns hainele pe ei, ca şi cum s-ar fi temut să nu se molipsească prin atingerea de el, şi-au scuturat praful de pe picioare şi l-au acuzat cu patimă: „Tu eşti născut cu totul în păcat şi vrei să ne înveţi pe noi?” Şi l-au excomunicat.
Iisus a auzit ce i se făcuse şi, întâlnindu-l curând după aceea, i-a zis: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?”
Pentru prima oară, orbul a privit faţa Celui care îl vindecase. În faţa consiliului, îi văzuse pe părinţii săi tulburaţi şi înspăimântaţi; văzuse faţa încruntată a rabinilor; acum, ochii săi se odihneau pe chipul iubitor şi plin de pace al lui Iisus. Până acum, cu mari sacrificii, el Îl recunoscuse ca pe Unul care deţine putere divină; acum, i se dăduse o descoperire şi mai mare.
La întrebarea Mântuitorului: „Crezi tu în Fiul lui Dumnezeu?” orbul a răspuns întrebând: „Cine este, Doamne, ca să cred în El?” Şi Iisus i-a zis: „L-ai văzut şi Cel care vorbeşte cu tine, Acela este.” Omul s-a aruncat la picioarele Mântuitorului, aducându-I închinare. Nu numai vederea fizică i-a fost restabilită, ci fuseseră deschişi şi ochii priceperii sale. Hristos Se descoperise sufletului său, şi el L-a primit ca pe Cel trimis de Dumnezeu.
Un grup de farisei s-a apropiat şi, văzându-i, Iisus S-a gândit la continua lor împotrivire faţă de cuvintele şi faptele Sale. El a zis: „Eu am venit în lumea aceasta pentru judecată, ca cei ce nu văd să vadă şi cei ce văd să ajungă orbi.” Hristos venise pentru a le deschide ochii orbilor, pentru a da lumină celor ce stăteau în întuneric. El declarase că este Lumina lumii, şi minunea săvârşită cu puţin înainte dădea dovadă despre misiunea Sa. Oamenii care L-au văzut pe Mântuitorul la prima venire erau favorizaţi faţă de cei dinaintea lor, prin faptul că fuseseră martori la o mai mare manifestare a prezenţei divine decât oricând până atunci. Cunoaşterea lui Dumnezeu se descoperise mai limpede. Dar tocmai în această descoperire oamenii erau judecaţi. Caracterul lor era încercat şi soarta lor, hotărâtă.
Manifestarea puterii divine, care îi redase orbului şi vederea fizică, şi pe cea spirituală, îi lăsase pe farisei într-un întuneric şi mai adânc. Câţiva dintre ascultătorii lui Hristos, simţind că vorbele Sale îi vizau şi pe ei, au întrebat: „Doar n-om fi şi noi orbi?” Iisus a răspuns: „Dacă aţi fi orbi, n-aţi avea păcat.” Dacă Dumnezeu nu v-ar fi dat posibilitatea să vedeţi adevărul, neştiinţa voastră nu ar fi atras nicio condamnare. „Dar acum ziceţi: «Vedem.»” Voi vă credeţi în stare să vedeţi şi să respingeți singurele mijloace prin care aţi putea primi vederea. Pentru toţi cei care îşi dau seama de nevoia lor, Hristos a venit cu ajutor nemărginit. Dar fariseii nu voiau să-şi mărturisească nicio nevoie; ei refuzau să vină la Hristos şi de aceea erau lăsaţi în orbire, orbire pentru care ei singuri erau vinovaţi. Iisus a zis: „Păcatul vostru rămâne.”