Principiul acesta rămâne valabil şi într-o problemă care a agitat multă vreme lumea creştină – problema succesiunii apostolice. Adevărata descendenţă din Avraam era dovedită nu prin nume şi legături de rudenie, ci prin asemănarea în caracter. Tot astfel şi succesiunea apostolică se întemeiază nu pe transmiterea autorităţii ecleziastice, ci pe înrudirea spirituală. O viaţă condusă de spiritul apostolilor, de spiritul, credinţa şi învăţătura adevărului predicat de ei – aceasta este dovada adevărată a succesiunii apostolice. Aceasta este ceea ce face din oameni urmaşi ai primilor învăţători ai Evangheliei.
Iisus a tăgăduit că iudeii erau fiii lui Avraam. El a zis: „Voi faceţi faptele tatălui vostru.” Batjocoritori, ei au răspuns: „Noi nu suntem copii născuţi din desfrânare; avem un singur Tată, pe Dumnezeu.” Cuvintele acestea, ca aluzie la împrejurările naşterii Sale, intenţionau să fie ca un atac împotriva lui Hristos în faţa acelora care începuseră să creadă în El. Iisus nu a luat seama la această insinuare josnică şi a zis: „Dacă ar fi Dumnezeu Tatăl vostru, M-aţi iubi pe Mine, căci Eu am ieşit şi vin de la Dumnezeu.”
Faptele dovedeau legătura lor cu acela care era un mincinos şi un ucigaş. „Voi aveţi de tată pe Diavolul”, le-a zis Iisus, „şi vreţi să împliniţi poftele tatălui vostru. El de la început a fost ucigaş şi nu stă în adevăr, pentru că în el nu este adevăr… Pentru că spun adevărul, nu Mă credeţi” (Ioan 8:44,45). Faptul că Iisus spunea adevărul, şi îl spunea cu atâta siguranţă, era motivul pentru care El nu era primit de conducătorii iudeilor. Adevărul era acela care îi ofensa pe aceşti oameni plini de îndreptăţire de sine. Adevărul demasca falsitatea rătăcirii, condamna învăţătura şi practicile lor şi era rău primit. Mai bine închideau ochii faţă de adevăr decât să se umilească şi să-şi mărturisească rătăcirea. Nu iubeau adevărul. Nu-l doreau, cu toate că era adevăr.
„Cine dintre voi Mă poate dovedi că am păcat? Dacă spun adevărul, pentru ce nu Mă credeţi?” Zi după zi, vreme de trei ani, vrăjmaşii Îl urmăriseră pe Hristos, căutând să găsească o pată în caracterul Său. Satana şi toată confederaţia răului căutaseră să-L biruiască, dar nu găsiseră în El nimic prin care să câştige un avantaj. Până şi demonii erau constrânşi să mărturisească: „Eşti Sfântul lui Dumnezeu!” (Marcu 1:24). Iisus a trăit Legea în faţa cerului, în faţa lumilor necăzute şi în faţa oamenilor păcătoşi. Înaintea îngerilor, a oamenilor şi a demonilor, El rostise, fără să poată fi contrazis, cuvinte care de pe orice alte buze ar fi fost o hulă: „Totdeauna fac ce-I este plăcut.”
Faptul că iudeii nu L-au primit pe Hristos, deşi n-au putut găsi niciun păcat în El, dovedea că ei înşişi nu aveau legătură cu Dumnezeu. Ei nu recunoşteau glasul Lui în solia Fiului Său. Ei gândeau că-L judecă pe Hristos, dar, lepădându-L, pronunţau o sentinţă asupra lor. „Cine este din Dumnezeu ascultă cuvintele lui Dumnezeu”, a zis Iisus; „voi de aceea n-ascultaţi, pentru că nu sunteţi din Dumnezeu.”
Învăţătura este adevărată pentru toate timpurile. Mulţi oameni a căror plăcere este să ia în râs, să critice şi să caute în Cuvântul lui Dumnezeu ceva pe care să-l pună la îndoială cred că dau dovadă de gândire independentă şi de agerime mintală. Se socotesc judecătorii Bibliei, când adevărul este acela că ea se judecă singură. Ei dau dovadă că nu sunt în stare să aprecieze adevărurile care îşi au obârşia în cer şi cuprind în ele veşnicia. Ei nu sunt cuprinşi de teamă în prezenţa neprihănirii lui Dumnezeu, care se ridică în faţa lor ca un munte înalt. Ei aleargă după vreascuri şi paie şi prin aceasta trădează o fire mărginită şi pământească, o inimă care pierde repede puterea de a-L aprecia pe Dumnezeu. Acela a cărui inimă a răspuns la atingerea divină va căuta lucrurile care îi vor spori cunoştinţa despre Dumnezeu şi-i vor curăţi şi înălţa caracterul. După cum o floare se întoarce către soare, ca razele strălucitoare să aducă la iveală culorile frumuseţii, tot astfel sufletul se va întoarce către Soarele Neprihănirii, ca lumina cerului să poată înfrumuseţa caracterul cu minunatele trăsături ale caracterului lui Hristos.
Iisus a continuat, arătând puternicul contrast dintre atitudinea iudeilor şi aceea a lui Avraam: „Tatăl vostru Avraam a săltat de bucurie că are să vadă ziua Mea; a văzut-o şi s-a bucurat.”
Avraam dorise foarte mult să-L vadă pe Mântuitorul făgăduit. El a înălţat cea mai arzătoare rugăciune, cerând ca, înainte de a muri, să-L poată vedea pe Mesia. Şi L-a văzut pe Hristos. Lui i s-a dat o lumină supranaturală şi a recunoscut caracterul divin al lui Hristos. A văzut ziua Lui şi s-a bucurat. I s-a dat privilegiul să întrezărească jertfa divină pentru păcat. În propria experienţă, el a trăit o exemplificare a acestui sacrificiu când a primit porunca: „Ia pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pe care-l iubeşti, pe Isaac… şi adu-l ardere-de-tot” (Geneza 22:2). El l-a pus pe fiul făgăduinţei pe altarul de jertfă, fiul în care erau adunate toate speranțele lui. Apoi, în timp ce şedea alături de altar, având cuţitul ridicat, gata să asculte de porunca lui Dumnezeu, a auzit din cer un glas, zicând: „Să nu pui mâna pe băiat şi să nu-i faci nimic, căci ştiu acum că te temi de Dumnezeu, întrucât n-ai cruţat pe fiul tău, pe singurul tău fiu, pentru Mine” (Geneza 22:12). Prin această încercare grozavă a trebuit să treacă Avraam, ca să poată vedea ziua lui Hristos şi să-şi dea seama de marea iubire a lui Dumnezeu pentru lume – atât de mare încât, pentru a o ridica din degradarea ei, L-a dat pe unicul Său Fiu la cea mai ruşinoasă moarte.
Avraam a învăţat de la Dumnezeu cea mai mare lecţie care a fost dată celor muritori. Rugăciunea lui de a-L vedea pe Hristos înainte de a muri a fost ascultată. L-a văzut pe Hristos, a văzut tot ce pot vedea cei muritori şi să trăiască. Consacrându-se pe deplin, el a fost în stare să înţeleagă viziunea despre Hristos care i-a fost dată. I s-a arătat că, dând pe unicul Său Fiu pentru a-i salva pe păcătoşi de la ruina veşnică, Dumnezeu făcea un sacrificiu mare şi minunat, mai presus de ce ar fi putut face vreun om.
Experienţa lui Avraam dă răspunsul la întrebarea: „Cu ce voi întâmpina pe Domnul şi cu ce mă voi pleca înaintea Dumnezeului Celui Preaînalt? Îl voi întâmpina oare cu arderi-de-tot, cu viţei de un an? Dar primeşte Domnul oare mii de berbeci sau zeci de mii de râuri de untdelemn? Să dau eu pentru fărădelegile mele pe întâiul meu născut, rodul trupului meu pentru păcatul sufletului meu?” (Mica 6:6,7). În cuvintele lui Avraam: „Fiule, Dumnezeu Însuşi va purta de grijă de mielul pentru arderea-de-tot” (Geneza 22:8) şi în măsurile luate de Dumnezeu pentru a pune o jertfă în locul lui Isaac, se declară că niciun om nu poate face ispăşire pentru sine. Sistemul păgân de jertfe nu putea fi cu niciun chip primit de Dumnezeu. Niciun tată nu trebuie să-l ofere pe fiul său sau pe fiica sa ca jertfă pentru păcat. Numai Fiul lui Dumnezeu poate să poarte vinovăţia lumii.
Prin suferinţa sa, Avraam a ajuns să contemple lucrarea de sacrificiu a Mântuitorului. Dar copiii lui Israel nu voiau să înţeleagă ceva ce era atât de potrivnic inimii lor îngâmfate. Cuvintele lui Hristos cu privire la Avraam nu căpătau pentru ascultătorii Lui nicio semnificaţie adâncă. Fariseii vedeau în ele doar un motiv de luat în râs. Ei au răspuns cu dispreţ, ca şi cum ar fi vrut să dovedească faptul că Iisus este fără minte: „N-ai nici cincizeci de ani şi ai văzut pe Avraam?”
Cu solemnă demnitate, Iisus a răspuns: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte să se nască Avraam, Eu sunt.”
Tăcerea s-a aşternut asupra acelei adunări. Numele lui Dumnezeu, descoperit lui Moise pentru a exprima ideea prezenţei veşnice, fusese pretins de acest Învăţător galileean ca aparţinându-I. El Se anunţase ca fiind Cel existent prin Sine Însuşi, Cel făgăduit lui Israel, „a cărui obârşie se suie până în vremuri străvechi, până în zilele veşniciei” (Mica 5:2).
Din nou au strigat preoţii şi rabinii împotriva lui Iisus, zicând că huleşte. Afirmaţia Sa că este una cu Dumnezeu îi iritase mai înainte până acolo încât voiau să-I ia viaţa, iar după câteva luni au şi spus lămurit: „Nu pentru o lucrare bună aruncăm noi cu pietre în Tine, ci pentru hulă, şi pentru că Tu, care eşti om, Te faci Dumnezeu” (Ioan 10:33). Pentru că era şi susţinea că este Fiul lui Dumnezeu, ei erau hotărâţi să-L distrugă. Acum, mulţi dintre oamenii care erau de partea preoţilor şi rabinilor au luat pietre să arunce în El. „Dar Iisus S-a făcut nevăzut şi a ieşit din templu, trecând prin mijlocul lor.”
Lumina strălucea în întuneric, „și întunericul n-a biruit-o” (Ioan 1:5).
„Când trecea, Iisus a văzut un orb din naştere. Ucenicii Lui L-au întrebat: «Învăţătorule, cine a păcătuit, omul acesta sau părinţii lui, de s-a născut orb?» Iisus a răspuns: «N-a păcătuit nici omul acesta, nici părinţii lui, ci s-a născut aşa, ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu.» După ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pământ şi a făcut tină din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta şi a zis: «Du-te de te spală în scăldătoarea Siloamului» (care, tălmăcit, înseamnă: «Trimis»). El s-a dus, s-a spălat şi s-a întors văzând bine.”
În general, iudeii credeau că păcatul e pedepsit în viaţa aceasta. Orice suferinţă era privită ca pedeapsă pentru vreo faptă rea, fie a suferindului, fie a părinţilor lui. Este adevărat că orice suferinţă vine din călcarea Legii lui Dumnezeu, dar adevărul acesta fusese răstălmăcit. Satana, autorul păcatului şi al urmărilor lui, îi făcuse pe oameni să creadă că suferinţele şi moartea vin de la Dumnezeu – ca o pedeapsă arbitrară, dată din cauza păcatului. Din cauza aceasta, acela asupra căruia căzuse vreo suferinţă sau vreo nenorocire mare mai avea pe deasupra şi povara de a fi privit ca un mare păcătos.