Ai terminat de citit capitolul 50 – Printre curse, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/wPooGFoC5nFuNatJ7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 51 – „Lumina lumii”.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
Iisus le-a vorbit din nou şi a zis: «Eu sunt Lumina lumii; cine Mă urmează pe Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.»”
Când a spus aceste cuvinte, Iisus Se afla în curtea templului, unde aveau loc slujbele de la Sărbătoarea Corturilor. În mijlocul acestei curţi se ridicau doi stâlpi înalţi, cu candelabre mari. După jertfa de seară, erau aprinse toate lămpile, care îşi răspândeau lumina asupra Ierusalimului. Ceremonia aceasta era în amintirea stâlpului de lumină care îl călăuzise pe Israel în pustie şi mai era privită ca vestind venirea lui Mesia. Seara, când se aprindeau lămpile, curtea era plină de voie bună. Oameni încărunţiţi, preoţii templului şi conducătorii poporului se uneau în dansuri festive, în sunetul muzicii instrumentelor şi cântărilor leviţilor.
Prin iluminarea Ierusalimului, poporul îşi exprima nădejdea în venirea lui Mesia, care avea să-Şi reverse lumina asupra lui Israel. Dar, pentru Iisus, scena avea un înţeles mai profund. După cum lămpile strălucitoare ale templului luminau totul în jurul lor, aşa şi Hristos, Izvorul luminii spirituale, luminează în întunericul lumii. Cu toate acestea, simbolul nu era desăvârşit. Luminătorul cel mare, pe care mâna Sa îl aşezase în ceruri, era o reprezentare mai corectă a slavei misiunii Sale.
Era dimineaţă. Soarele tocmai răsărise deasupra Muntelui Măslinilor, razele lui dădeau o strălucire orbitoare palatelor de marmură şi luminau aurul zidurilor templului, când Iisus, arătând către acest tablou, a zis: „Eu sunt Lumina lumii.”
Unul dintre cei care au fost martori la scena aceasta a reluat mai târziu cuvintele Mântuitorului în acest pasaj sublim: „În El era viaţa şi viaţa era lumina oamenilor. Lumina luminează în întuneric, şi întunericul n-a biruit-o.” „Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om venind în lume” (Ioan 1:4,5,9). Şi, la mult timp după ce Iisus Se înălţase la cer, Petru, de asemenea, scriind sub iluminarea Duhului Sfânt, a reamintit simbolul folosit de Hristos: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre” (2 Petru 1:19).
Lumina a fost întotdeauna un simbol al prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. La început, Cuvântul creator a făcut ca lumina să lumineze în întuneric. Lumina a fost ascunsă în stâlpul de nor ziua, şi în stâlpul de foc noaptea, călăuzind marile oştiri ale lui Israel. Lumina a strălucit cu măreţie înfricoşătoare în jurul Domnului, pe muntele Sinai. Lumina se odihnea deasupra capacului chivotului din sanctuar. Lumina a umplut Templul lui Solomon, la inaugurare. Lumina a strălucit pe dealurile Betleemului, când îngerii au adus solia mântuirii la păstorii care privegheau.
Dumnezeu este lumină şi, în cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii”, Hristos declară unitatea Lui cu Dumnezeu şi legătura Sa cu întreaga familie omenească. El a fost Acela care la început a făcut ca lumina să „strălucească în întuneric” (2 Corinteni 4:6). El este lumina soarelui, a lunii şi a stelelor. El era lumina spirituală care a luminat asupra lui Israel în simbol, în ceremonii şi profeţie. Dar lumina n-a fost dată numai lui Israel. După cum razele soarelui pătrund până în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului, astfel şi lumina Soarelui Dreptăţii luminează asupra oricărui suflet.
„Lumina aceasta era adevărata Lumină, care luminează pe orice om, venind în lume.” Lumea şi-a avut marii ei învăţători, bărbaţi cu o inteligenţă uriaşă şi cu o minunată putere de observaţie, oameni ale căror cuvinte au stimulat cugetarea şi au scos la iveală domenii vaste de cunoaştere, şi aceşti bărbaţi au fost onoraţi ca fiind conducătorii şi binefăcătorii neamului lor. Dar aici este Unul mai presus de ei. „Tuturor celor ce L-au primit le-a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu.” „Nimeni n-a văzut vreodată pe Dumnezeu; singurul Lui Fiu, care este în sânul Tatălui, Acela L-a făcut cunoscut” (Ioan 1:12,18). Putem să urmărim şirul marilor învăţaţi ai lumii până acolo unde se întind rapoartele omeneşti, dar Lumina a fost înainte de ei. După cum luna şi stelele sistemului solar strălucesc prin lumina reflectată de la soare, tot astfel, în măsura în care învăţătura lor e adevărată, marii cugetători ai lumii reflectă razele Soarelui Neprihănirii. Fiecare perlă a cugetării, fiecare scânteiere a inteligenţei sunt de la Lumina lumii. În zilele noastre, auzim mult despre o „înaltă educaţie”. Dar adevărata „înaltă educaţie” este dată de Acela „în care sunt ascunse toate comorile înţelepciunii şi ale ştiinţei”. „În El era viaţa, şi viaţa era lumina oamenilor” (Coloseni 2:3; Ioan 1:4). „Cine Mă urmează pe Mine”, a zis Iisus, „nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.”
În cuvintele: „Eu sunt Lumina lumii”, Iisus S-a declarat ca fiind Mesia. În templul în care Hristos îi învăţa acum pe oameni, bătrânul Simeon vorbise despre El, numindu-L „lumina care să lumineze neamurile şi slava poporului Tău, Israel” (Luca 2:32). Prin aceste cuvinte, el aplica la Iisus o profeţie cunoscută de tot Israelul. Prin profetul Isaia, Duhul Sfânt declarase: „Este prea puţin lucru să fii Robul Meu, ca să ridici seminţiile lui Iacov şi să aduci înapoi rămăşiţele lui Israel. De aceea, Te pun să fii Lumina neamurilor, ca să duci mântuirea până la marginile pământului” (Isaia 49:6). Profeţia aceasta era înţeleasă de toţi ca vorbind despre Mesia şi, când Iisus a zis: „Eu sunt Lumina lumii”, oamenii nu puteau să nu recunoască afirmaţia Sa că El este Cel făgăduit.
Pentru farisei şi conducători, această afirmaţie părea o îndrăzneală plină de aroganţă. Ei nu puteau să tolereze ca un om asemenea lor să aibă astfel de pretenţii. Făcându-se că nu au auzit cuvintele Sale, ei au întrebat: „Cine eşti Tu?” Ei stăruiau să-L forţeze să declare că El este Hristosul. Înfăţişarea şi lucrarea Lui se deosebeau atât de mult de aşteptările poporului, încât vrăjmaşii Săi înverşunaţi credeau că, dacă El ar fi afirmat în mod direct că este Mesia, ar fi fost lepădat ca un impostor.
Dar la întrebarea lor: „Cine eşti Tu”, Iisus a răspuns: „Ceea ce de la început vă spun că sunt” (Ioan 8:25). Ceea ce se descoperise în cuvintele Lui era vădit şi în caracterul Său. El era întruparea adevărurilor pe care le învăţa. „Nu fac nimic de la Mine”, a continuat El, „ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu. Cel ce M-a trimis este cu Mine; Tatăl nu M-a lăsat singur, pentru că totdeauna fac ce-I este plăcut.” El n-a căutat să aducă dovezi sau argumente în favoarea mesianităţii Sale, ci a arătat unitatea Sa cu Dumnezeu. Dacă mintea lor ar fi fost deschisă faţă de iubirea lui Dumnezeu, ei L-ar fi primit pe Iisus.
Mulţi dintre ascultătorii Lui erau atraşi către El prin credinţă, şi lor le-a zis: „Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii Mei; veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.”
Aceste cuvinte i-au ofensat pe farisei. Trecând cu vederea îndelunga supunere a naţiunii lor sub jug străin, ei au strigat cu mânie: „Noi suntem sămânţa lui Avraam, şi n-am fost niciodată robii nimănui; cum zici Tu: «Veţi fi slobozi!»” Iisus a privit la aceşti sclavi ai răutăţii, oameni ale căror gânduri erau pornite spre răzbunare, şi a răspuns trist: „Adevărat vă spun că oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.” Ei se aflau în cel mai rău fel de robie – stăpâniţi de duhul cel rău.
Orice om care refuză să se predea lui Dumnezeu este sub controlul unei alte puteri. El nu-şi aparţine. El poate vorbi despre libertate, dar este în cea mai dezgustătoare robie. Lui nu i se îngăduie să vadă frumuseţea adevărului, deoarece mintea lui este sub stăpânirea lui Satana. În timp ce, cu îngâmfare, se mângâie cu ideea că urmează hotărârile propriei judecăţi, el ascultă de voinţa domnului întunericului. Hristos a venit pentru a sfărâma cătuşele care ţin sufletul în robia păcatului. „Dacă Fiul vă va face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi.” „Legea Duhului de viaţă în Hristos Iisus m-a izbăvit de legea păcatului şi a morţii” (Romani 8:2).
În lucrarea de mântuire, nu există constrângere. Nu este folosită nicio forţă exterioară. Sub influenţa Duhului lui Dumnezeu, omul este lăsat liber să aleagă cui vrea să servească. În schimbarea care are loc atunci când omul se predă lui Hristos, se află simţământul celei mai înalte libertăţi. Izgonirea păcatului este o acţiune a voinţei noastre. E adevărat, nu avem putere să ne eliberăm de sub stăpânirea lui Satana, dar, când dorim să fim eliberaţi din păcat şi, în marea noastră nevoie, strigăm după o putere din afară şi mai presus de noi, puterile noastre sunt îmbibate cu energia divină a Duhului Sfânt şi ele ascultă de poruncile lui Dumnezeu, împlinind astfel voinţa Sa.
Singura condiţie prin care este posibilă libertatea omului este aceea de a deveni una cu Hristos. „Adevărul vă va face slobozi”, şi Hristos este adevărul. Păcatul poate să triumfe numai prin slăbiciunea minţii şi prin distrugerea libertăţii sufletului. Supunerea faţă de Dumnezeu înseamnă refacerea omului – readucerea lui la slava şi demnitatea de om. Legea divină faţă de care sunt aduşi în supunere este „legea slobozeniei” (Iacov 2:12).
Fariseii declaraseră că ei sunt copiii lui Avraam. Iisus le-a spus că această pretenţie putea fi susţinută numai făcând lucrările lui Avraam. Adevăraţii copii ai lui Avraam aveau să trăiască la fel ca el, o viaţă de ascultare de Dumnezeu. Ei n-ar fi căutat să-L omoare pe Acela care rostea adevărul dat de Dumnezeu. Complotând împotriva lui Hristos, rabinii nu făceau faptele lui Avraam. Simpla descendenţă din Avraam nu avea nicio valoare. Fără o legătură spirituală cu el, care s-ar fi descoperit în manifestarea aceluiaşi spirit şi săvârşirea aceloraşi fapte, ei nu erau copiii lui.