În cea din urmă zi a praznicului, aprozii trimişi de preoţi şi conducători să-L aresteze pe Hristos s-au întors fără El. Au fost atunci întrebaţi cu mânie: „De ce nu L-aţi adus?” Cu o înfăţişare solemnă, ei au răspuns: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.”
Inima lor împietrită se înmuiase auzind cuvintele lui Hristos. Când El vorbea în curtea templului, ei se apropiaseră pentru a prinde vreun cuvânt pe care să-l poată întoarce împotriva Lui. Dar, în timp ce ascultau, scopul pentru care veniseră a fost uitat. Au stat ca vrăjiţi, şi Hristos S-a descoperit sufletului lor. Ei au văzut ceea ce preoţii şi conducătorii nu voiau să vadă – natura omenească inundată de slava divină. S-au întors plini de gândul acesta, atât de impresionaţi de cuvintele Lui, încât la întrebarea: „De ce nu L-aţi adus?” au putut să spună doar atât: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.”
La prima lor întâlnire cu Hristos, preoţii şi conducătorii avuseseră aceeaşi convingere. Inima lor fusese adânc mişcată şi gândul acesta venise cu putere în mintea lor: „Niciodată n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” Dar ei înăbuşiseră convingerea dată de Duhul Sfânt. Acum, mâniaţi că până şi reprezentanţii legii puteau fi influenţaţi de Galileeanul hulit, au strigat: „Doar nu veţi fi fost duşi şi voi în rătăcire? A crezut în El vreunul dintre mai-marii noştri sau din farisei? Dar norodul acesta, care nu ştie Legea, este blestemat!”
Aceia cărora li se adresează solia adevărului rareori întreabă: „Este adevărat?”, şi mai degrabă zic: „De cine e susţinută?” Mulţimile o apreciază prin numărul acelora care o primesc şi se pune mereu întrebarea: „A crezut cineva dintre învăţaţi sau dintre conducătorii religioşi?” Oamenii nu arată astăzi mai mult interes faţă de adevărata evlavie decât în zilele lui Hristos. Ei caută şi astăzi tot aşa de mult bunurile pământeşti, neglijând comorile cereşti, şi nu este un argument împotriva adevărului faptul că foarte mulţi nu sunt dispuşi să-l primească sau că adevărul nu este primit de oamenii mari ai lumii sau chiar de conducătorii religioşi.
Preoţii şi conducătorii au început să facă planuri pentru arestarea lui Iisus. Susţineau că, dacă va fi lăsat liber, El îi va îndepărta pe oameni de la conducătorii actuali şi deci lucrul cel mai important era să-L aducă imediat la tăcere. În toiul discuţiei lor, au fost opriţi brusc. Nicodim a întrebat: „Legea noastră osândeşte ea pe un om înainte ca să-l asculte şi să ştie ce face?” Peste adunare s-a aşternut tăcerea. Cuvintele lui Nicodim au pătruns în conştiinţa lor. Ei nu puteau să condamne un om fără să-l fi ascultat mai întâi. Dar nu numai pentru motivul acesta au amuţit îngâmfaţii conducători, privind la acela care îndrăznise să vorbească în favoarea dreptăţii. Ei erau uimiţi şi le era ciudă că cineva dintre ei fusese atât de impresionat de caracterul lui Iisus, încât avea de spus un cuvânt în apărarea Lui. Revenindu-şi din uimire, s-au adresat lui Nicodim cu sarcasm: „Şi tu eşti din Galileea? Cercetează bine şi vei vedea că din Galileea nu s-a ridicat niciun proroc.”
Totuşi protestul a avut ca rezultat suspendarea şedinţei consiliului. Conducătorii nu puteau să-şi aducă la îndeplinire planul şi să-L condamne pe Iisus fără să-L asculte. Înfrânţi de astă dată, „s-au întors fiecare acasă. Iisus S-a dus la Muntele Măslinilor.”
Departe de frământările şi freamătul oraşului, de gloatele curioşilor şi de rabinii vicleni, Iisus a mers în liniştea livezilor de măslini, unde putea să fie singur cu Dumnezeu. Dar, în zorii zilei, a revenit în templu şi, când oamenii s-au adunat în jurul Lui, S-a aşezat să-i înveţe.
Curând, a fost întrerupt. O ceată de farisei şi cărturari s-a apropiat de El, târând cu ei o femeie îngrozită, pe care, prin cuvinte aspre şi categorice, o acuzau că a călcat porunca a şaptea. După ce au îmbrâncit-o în faţa lui Iisus, I-au spus cu un respect făţarnic: „Moise, în Lege, ne-a poruncit să ucidem cu pietre pe astfel de femei. Tu dar ce zici?”
Pretinsul lor respect ascundea o uneltire josnică pentru nimicirea Lui. Ei prinseseră această ocazie pentru a obţine condamnarea Lui, gândind că, oricare I-ar fi hotărârea, aveau posibilitatea să-L acuze. Dacă ar fi achitat-o pe femeie, putea să fie acuzat că dispreţuieşte legea lui Moise. Dacă ar fi declarat-o vrednică de moarte, putea să fie acuzat de romani că Îşi asumă o autoritate care le aparţine numai lor.
Iisus a privit o clipă scena – victima tremurând, acoperită de ocară, demnitarii cu faţa aspră, fără pic de milă omenească. Spiritul Său de nepătată curăţie S-a cutremurat în faţa acestui tablou. Ştia bine pentru care motiv fusese adus acest caz în faţa Lui. El citea în inimă şi cunoştea caracterul şi istoria vieţii fiecăruia dintre cei care stăteau în faţa Lui. Chiar aceşti aşa-zişi paznici ai dreptăţii conduseseră victima la păcat, ca să-I poată întinde o cursă lui Iisus. Nedând niciun semn că a auzit întrebarea lor, El S-a plecat şi, îndreptându-Şi privirea în jos, a început să scrie pe pământ.
Iritaţi de întârzierea şi aparenta Lui nepăsare, acuzatorii s-au apropiat, făcându-L atent asupra situaţiei. Dar, când privirea lor, urmărind-o pe a lui Iisus, a căzut pe pământul de la picioarele Lui, expresia feţei lor s-a schimbat. Acolo, în faţa lor, erau scrise păcatele ascunse ale vieţii lor. Cei care priveau au văzut schimbarea bruscă de pe feţele lor şi s-au îngrămădit să vadă la ce se uitau cu atâta groază şi ruşine.
Cu toată pretenţia lor de respect faţă de lege, acuzând-o pe femeie, rabinii nesocoteau prescripţiile legii. Era datoria soţului să ia măsuri împotriva ei, şi părţile vinovate trebuiau să fie pedepsite deopotrivă. Acţiunea acuzatorilor era cu totul neautorizată. Iisus i-a întâmpinat totuşi pe terenul lor. Legea preciza că, în cazul pedepsei cu moartea, trebuia ca martorii să arunce primii cu piatra. Ridicându-Se acum şi aţintindu-Şi privirea asupra bătrânilor complotişti, Iisus a zis: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea.” Şi, aplecându-Se, a continuat să scrie pe pământ.
El nu nesocotise legea dată de Moise, nici nu călcase autoritatea Romei. Acuzatorii fuseseră înfrânţi. Acum, când haina pretinsei lor sfinţenii fusese sfâşiată, ei au rămas în faţa nemărginitei curăţii vinovaţi şi condamnaţi. Tremurau ca nu cumva nelegiuirile ascunse ale vieţii lor să fie descoperite mulţimii şi, unul câte unul, cu fruntea şi ochii plecaţi, s-au furişat, lăsându-şi victima singură cu Mântuitorul milostiv.
Iisus S-a ridicat şi, privind la femeie, a zis: „«Femeie, unde sunt pârâşii tăi? Nimeni nu te-a osândit?» «Nimeni, Doamne», I-a răspuns ea. Şi Iisus i-a zis: «Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.»”
Femeia stătuse în faţa lui Iisus, tremurând de frică. Cuvintele Lui: „Cine dintre voi este fără păcat să arunce cel dintâi cu piatra în ea” au sunat pentru ea ca o sentinţă la moarte. Nu îndrăznea să ridice ochii către faţa Mântuitorului, ci îşi aştepta soarta în tăcere. Cu inima cuprinsă de uimire, a văzut cum acuzatorii ei se îndepărtează fără cuvânt şi plini de nelinişte, apoi au ajuns la urechile ei aceste cuvinte: „Nici Eu nu te osândesc. Du-te şi să nu mai păcătuieşti.” Cu inima zdrobită, ea s-a aruncat la picioarele lui Iisus, exprimându-şi printre suspine iubirea plină de recunoştinţă şi mărturisindu-şi păcatele cu lacrimi amare.
Acesta a fost pentru ea începutul unei vieţi noi, o viaţă de curăţie şi pace, devotată în slujba lui Dumnezeu. În ridicarea acestui suflet căzut, Iisus a săvârşit o minune mai mare decât vindecarea celei mai rele boli trupeşti. El a vindecat boala spirituală care duce la moarte veşnică. Femeia aceasta pocăită a devenit una dintre cele mai statornice urmaşe ale Lui. Prin iubire şi devotament, pline de sacrificiu de sine, ea şi-a exprimat recunoştinţa faţă de harul Lui iertător.
Iertând-o pe această femeie şi încurajând-o să ducă o viaţă mai bună, caracterul lui Iisus străluceşte în frumuseţea neprihănirii desăvârşite. Deşi nu acoperă păcatul, nici nu micşorează simţul vinovăţiei, El nu caută să condamne, ci să mântuiască. Lumea avea numai dispreţ şi batjocură pentru femeia aceasta păcătoasă, dar Iisus îi spune cuvinte de mângâiere şi speranță. Cel nepătat are milă de slăbiciunea celui păcătos şi-i întinde o mână de ajutor. În timp ce fariseii ipocriţi acuză, Iisus îi zice: „Du-te şi să nu mai păcătuieşti.”
Nu este un adevărat urmaş al lui Hristos acela care, întorcând privirea, se îndepărtează de cel care a greşit, lăsându-l să-şi urmeze neîmpiedicat calea spre ruină. Cei care se grăbesc să-i acuze pe alţii şi, plini de râvnă, îi aduc în faţa justiţiei sunt adesea mai vinovaţi în propria viaţă decât cei pe care îi acuză. Oamenii îl urăsc pe păcătos, în timp ce iubesc păcatul. Hristos urăşte păcatul, dar îl iubeşte pe păcătos. Acesta va fi spiritul celor care Îl urmează. Iubirea creştină e înceată la mustrare, grăbită să observe pocăinţa, gata să ierte, să încurajeze, să-l aşeze pe cel greşit pe calea sfinţeniei şi să-i întărească paşii pe acest drum.