O mare parte din lunile de la încheierea lucrării lui Hristos au fost petrecute în Pereea, o provincie a Iudeei, care se afla „dincolo de Iordan”. Aici, mulţimea s-a adunat în jurul Său, ca în prima parte a lucrării Sale în Galileea, şi au fost repetate multe dintre învăţăturile Sale de mai înainte.
După cum îi trimisese pe cei doisprezece, tot astfel „a mai rânduit alţi şaptezeci şi i-a trimis doi câte doi înaintea Lui, în toate cetăţile şi în toate locurile pe unde avea să treacă El” (Luca 10:1). Aceşti ucenici stătuseră pentru o vreme cu El şi se pregătiseră pentru această lucrare. Când au fost trimişi cei doisprezece în prima lor lucrare misionară separată, Iisus a fost însoţit de alţi ucenici în călătoria Sa prin Galileea. În felul acesta, ei au avut privilegiul unei strânse legături cu El şi al unei învăţături personale directe. Acum, aceştia, mai mulţi la număr, trebuiau să meargă în lucrare.
Îndrumările date celor şaptezeci erau asemănătoare cu cele date celor doisprezece, dar porunca primită de cei doisprezece de a nu intra în vreun oraş al neevreilor sau al samaritenilor n-a fost dată şi celor şaptezeci. Deşi Hristos fusese de curând respins de samariteni, iubirea Lui faţă de ei nu se schimbase. Când au pornit în numele Său, cei şaptezeci au mers în primul rând în oraşele Samariei.
Însăşi vizita Mântuitorului în Samaria şi, mai târziu, aprecierea samariteanului milos şi marea bucurie a leprosului samaritean, care fusese singurul dintre cei zece leproşi vindecaţi care a venit să-I mulţumească lui Hristos, erau pline de însemnătate pentru ucenici. Învăţătura s-a înfipt adânc în inima lor. În însărcinarea pe care le-a dat-o chiar înainte de înălţare, Iisus a menţionat Samaria, împreună cu Ierusalimul şi Iudeea, ca locuri unde să predice în primul rând Evanghelia. Învăţătura Sa îi pregătise să îndeplinească această însărcinare. Când au mers în numele Învăţătorului lor în Samaria, i-au găsit pe oameni gata să-i primească. Samaritenii auziseră cuvintele de laudă ale lui Hristos şi cunoşteau lucrările Sale pline de îndurare pentru oamenii din neamul lor. Ei au văzut că, fără a lua în seamă purtarea lor aspră faţă de El, Domnul avea numai gânduri de iubire faţă de ei şi inima lor a fost câştigată. După înălţare, ei i-au primit bine pe solii Mântuitorului, şi ucenicii au adunat o recoltă preţioasă dintre aceia care pe vremuri fuseseră cei mai aprigi vrăjmaşi ai lor. „Trestia frântă n-o va zdrobi şi mucul care mai arde încă nu-l va stinge. Va vesti judecata după adevăr.” „Şi neamurile vor nădăjdui în Numele Lui” (Isaia 42:3; Matei 12:21).
Trimiţându-i pe cei şaptezeci, Iisus le-a poruncit, ca şi celor doisprezece, să nu stăruie să rămână acolo unde nu erau bine primiţi. „În oricare cetate veţi intra şi nu vă vor primi”, a zis El, „să vă duceţi pe uliţele ei şi să ziceţi: «Scuturăm împotriva voastră chiar şi praful din cetatea voastră, care s-a lipit de picioarele noastre; totuşi să ştiţi că Împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat de voi.»” Ei nu trebuiau să facă lucrul acesta din resentiment sau pentru că demnitatea lor fusese rănită, ci pentru a arăta cât de grav este să respingem solia Domnului sau pe solii Săi. Lepădarea slujitorilor Domnului înseamnă lepădarea lui Hristos.
„Vă spun”, a adăugat Iisus, „că în ziua judecăţii va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceasta.” Apoi, gândul I s-a dus la oraşele din Galileea, unde făcuse o mare parte din lucrarea Sa. Cu accente de adâncă întristare, El a exclamat: „Vai de tine, Horazine! Vai de tine, Betsaido! Căci, dacă ar fi fost făcute în Tir şi Sidon lucrările puternice care au fost făcute în voi, de mult s-ar fi pocăit stând în sac şi cenuşă. De aceea, în ziua judecăţii, va fi mai uşor pentru Tir şi Sidon decât pentru voi. Şi tu, Capernaume, vei fi înălţat oare până la cer? Vei fi pogorât până în Locuinţa morţilor.”
Acelor oraşe aglomerate din jurul Mării Galileei li se oferiseră cele mai bogate binecuvântări ale cerului. Zi după zi, Domnul vieţii umblase prin mijlocul lor. Slava lui Dumnezeu, pe care profeţii şi împăraţii doriseră să o vadă, strălucise asupra mulţimilor care se adunau pe urmele Mântuitorului. Totuşi oamenii refuzaseră Darul ceresc.
Făcându-se că sunt foarte prevăzători, rabinii îi avertizaseră pe oameni să nu primească noile învăţături aduse de acest Învăţător, deoarece teoriile şi practicile Lui nu se potriveau cu învăţăturile din bătrâni. Oamenii au crezut ce au spus preoţii şi fariseii, în loc să caute să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu. Ei îi onorau pe preoţi şi conducători, în loc să-L onoreze pe Dumnezeu, şi lepădau adevărul, ca să poată ţine propriile tradiţii. Mulţi fuseseră impresionaţi şi aproape convinşi, dar n-au lucrat după aceste convingeri şi n-au fost socotiţi ca fiind de partea lui Hristos. Satana le-a prezentat ispitele lui până când lumina a început să pară a fi întuneric. În felul acesta, mulţi au lepădat adevărul care s-ar fi dovedit a fi salvarea sufletului lor.
Martorul credincios zice: „Iată, Eu stau la uşă şi bat” (Apocalipsa 3:20). Fiecare avertizare, fiecare mustrare şi fiecare îndemn care ni se dau prin Cuvântul lui Dumnezeu sau prin trimişii Săi reprezintă o bătaie la uşa inimii. Este glasul lui Iisus, care cere să intre. Cu fiecare bătaie neluată în seamă, dispoziţia de a deschide slăbeşte. Dacă impresiile din partea Duhului Sfânt sunt dispreţuite astăzi, ele nu vor mai fi atât de puternice mâine. Inima devine mai puţin sensibilă şi cade într-o inconştienţă primejdioasă cu privire la scurtimea vieţii şi la durata veşniciei. La judecată, condamnarea noastră nu se va datora faptului că am fost duşi în rătăcire, ci neglijării ocaziilor trimise de cer pentru a cunoaşte adevărul.
Asemenea apostolilor, cei şaptezeci au primit puteri supranaturale, ca un sigiliu al misiunii lor. Când şi-au încheiat lucrarea, s-au întors cu bucurie, zicând: „Doamne, chiar şi dracii ne sunt supuşi în Numele Tău.” Iisus a zis: „Am văzut pe Satana căzând ca un fulger din cer.”
Lui Iisus I-au venit în minte scenele trecutului şi ale viitorului. L-a văzut pe Lucifer când a fost aruncat din locurile cereşti. A privit apoi la scenele viitoare ale agoniei Sale, când caracterul înşelătorului trebuia să se descopere în faţa tuturor lumilor. A auzit strigătul: „S-a isprăvit!” (Ioan 19:30), anunţând că mântuirea neamului omenesc era asigurată pentru veşnicie, că Cerul era asigurat pe vecie împotriva acuzaţiilor, amăgirilor şi pretenţiilor pe care le-ar fi născocit Satana.
Dincolo de crucea de pe Golgota, cu suferinţa şi ocara ei, Iisus a privit la ziua finală, ziua cea mare, când prinţul puterii văzduhului va fi distrus odată cu pământul, care a fost mutilat atâta vreme prin revolta lui. Iisus a văzut lucrarea răului terminată pentru totdeauna şi pacea lui Dumnezeu umplând cerul şi pământul.
De aici înainte, urmaşii lui Hristos trebuiau să privească la Satana ca la un vrăjmaş înfrânt. Pe cruce, Iisus urma să câştige biruinţa pentru ei. El dorea ca ei să primească biruinţa aceasta ca fiind a lor. „Iată”, a zis El, „că v-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrăjmaşului, şi nimic nu vă poate vătăma.”
Puterea nemărginită a Duhului Sfânt este apărarea oricărui suflet copleşit de greutăţi. Hristos nu va îngădui ca vreunul dintre cei care, prin pocăinţă şi credinţă, au cerut protecţia Sa să treacă sub puterea vrăjmaşului. Mântuitorul este alături de cei ispitiţi şi încercaţi. La El nu poate fi insucces, pierdere, imposibilitate sau înfrângere – noi putem totul prin Acela care ne întăreşte. Când vin ispitele şi încercările, nu aştepta ca mai întâi să biruiești toate greutăţile, ci priveşte la Iisus, ajutorul tău.
Există creştini care gândesc şi vorbesc prea mult despre puterea lui Satana. Ei se gândesc la vrăjmaşul lor, se roagă în privinţa lui, vorbesc despre el şi, în închipuirea lor, el creşte fără încetare. Este adevărat că Satana este o fiinţă puternică, dar, mulţumim lui Dumnezeu, avem un Mântuitor puternic, care l-a izgonit pe cel rău din cer. Satana simte plăcere când îi preamărim puterea. De ce să nu vorbim de Iisus? De ce să nu preamărim puterea şi iubirea Lui?