Curcubeul făgăduinţei care înconjoară tronul de sus este o veşnică mărturie că „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3:16). El mărturiseşte universului că Dumnezeu nu-l va părăsi niciodată pe poporul Său în lupta cu cel rău. Aceasta este pentru noi o asigurare că vom primi putere şi ocrotire atâta timp cât va dura stăpânirea Sa.
Iisus a adăugat: „Totuşi să nu vă bucuraţi de faptul că duhurile vă sunt supuse, ci bucuraţi-vă că numele voastre sunt scrise în ceruri.” Nu vă bucuraţi că aveţi putere, ca să nu pierdeţi cumva din vedere dependenţa voastră de Dumnezeu. Fiţi cu băgare de seamă, ca să nu se apropie de voi mulţumirea de sine şi să ajungeţi să lucraţi în propria putere mai degrabă decât în spiritul şi tăria Domnului vostru. Eul este întotdeauna gata să se laude, dacă într-o măsură oarecare lucrarea are succes. Eul se îngâmfă şi se înalţă şi cei din jur rămân cu o impresie greşită şi nu înţeleg că Dumnezeu este totul în toţi. Apostolul Pavel zice: „Când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Corinteni 12:10). Când ne dăm seama de slăbiciunea noastră, înţelegem că trebuie să ne sprijinim pe o putere care nu este în noi. Nimic nu poate să pună atât de mult stăpânire pe inimă ca simţământul neclintit al răspunderii noastre faţă de Dumnezeu. Nimic nu pătrunde mai mult în profunzimea motivelor purtării noastre ca simţământul iubirii iertătoare a lui Hristos. Dacă avem părtăşie cu Dumnezeu, atunci suntem umpluţi cu Duhul Său cel Sfânt, care ne face în stare să avem părtăşie şi cu semenii noştri. Bucuraţi-vă atunci când, prin Hristos, aţi ajuns să fiţi legaţi de Dumnezeu, membri ai familiei cereşti. Dacă priviţi întotdeauna în sus, veţi avea simţământul continuu al slăbiciunii firii voastre omeneşti. Cu cât veţi cultiva mai puţin eul, cu atât veţi înţelege mai clar şi tot mai mult măreţia Mântuitorului vostru. Cu cât vă veţi lega mai strâns de Izvorul luminii şi al puterii, cu atât va străluci mai multă lumină asupra voastră şi cu atât veţi avea mai multă putere de a lucra pentru Dumnezeu. Bucuraţi-vă că sunteţi una cu Dumnezeu, una cu Hristos şi cu întreaga familie cerească.
Atunci când cei şaptezeci ascultau cuvintele lui Hristos, Duhul Sfânt imprima în mintea lor realităţile vii şi scria adevărul pe tablele inimii lor. Deşi erau înconjuraţi de o mulţime de oameni, li se părea că sunt singuri cu Dumnezeu.
Văzând că ei înţeleg spiritul învăţăturii date atunci, Iisus S-a bucurat în Duhul Sfânt şi a zis: „Tată, Doamne al cerului şi al pământului, Te laud, pentru că ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor. Da, Tată, fiindcă aşa ai găsit cu cale Tu. Toate lucrurile Mi-au fost date în mâini de Tatăl Meu şi nimeni nu ştie cine este Fiul, afară de Tatăl, nici cine este Tatăl, afară de Fiul şi acela căruia vrea Fiul să i-L descopere.”
Oamenii onoraţi ai lumii, consideraţi oameni mari şi înţelepţi, cu toată înţelepciunea pe care se mândreau că o au, n-au putut să înţeleagă caracterul lui Hristos. Ei Îl judecau după înfăţişare, după umilinţa la care era supus ca fiinţă omenească. Dar pescarilor şi vameşilor le fusese dat să-L vadă pe Cel Nevăzut. Nici ucenicii nu ajunseseră să înţeleagă tot ce dorea Iisus să le descopere, dar, puţin câte puţin, atunci când se predau puterii Duhului Sfânt, mintea lor era luminată. Ei îşi dădeau seama că puternicul Dumnezeu, îmbrăcat în veşmântul trupului omenesc, Se afla între ei. Iisus S-a bucurat că, deşi cei înţelepţi şi pricepuţi nu aveau această cunoştinţă, ea le fusese descoperită acestor oameni umili. Adesea, când prezentase textele Scripturilor Vechiul Testament şi arătase aplicaţia lor la Sine şi la lucrarea Sa de ispăşire, oamenii fuseseră treziţi de Duhul Său cel Sfânt şi înălţaţi într-o atmosferă cerească. Ei înţelegeau adevărurile spirituale spuse prin profeţi mai bine chiar decât înşişi scriitorii lor. De aici înainte, ei urmau să citească scrierile Vechiului Testament nu ca pe doctrinele cărturarilor şi fariseilor, nici ca pe nişte cuvinte ale unor oameni înţelepţi care muriseră, ci ca pe o nouă descoperire de la Dumnezeu. Ei L-au văzut pe Acela „pe care lumea nu-L poate primi, pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte, dar voi Îl cunoaşteţi, căci rămâne cu voi şi va fi în voi” (Ioan 14:17).
Singura cale prin care putem câştiga o cunoştinţă desăvârşită a adevărului este să ne păstrăm inima plină de iubire şi supusă faţă de Duhul lui Hristos. Inima trebuie să fie curăţită de îngâmfare şi mândrie şi eliberată de tot ce a ţinut-o în stăpânire, pentru ca Hristos să poată fi întronat în ea. Ştiinţa omenească este prea mărginită ca să înţeleagă lucrarea de ispăşire. Planul de mântuire este atât de larg cuprinzător, încât filosofia nu-l poate explica. Va rămâne întotdeauna o taină pe care cugetarea cea mai adâncă nu o poate cuprinde. Ştiinţa mântuirii nu poate fi explicată, dar poate fi cunoscută prin experienţă. Numai acela care îşi vede păcătoşenia poate aprecia valoarea nemărginită a Mântuitorului.
Îndrumările date de Hristos, când Îşi croia drum încet din Galileea către Ierusalim, erau pline de învăţături. Oamenii ascultau cuvintele Sale cu multă atenţie. În Pereea şi în Galileea, oamenii erau mai puţin sub stăpânirea bigotismului iudaic decât în Iudeea, şi învăţăturile Sale au găsit un ecou în inimile lor.
În aceste ultime luni ale lucrării Sale, au fost rostite multe dintre parabole. Preoţii şi rabinii Îl urmăreau cu o ură mereu crescândă şi El a învăluit în simboluri avertizările pe care le dădea. Ei nu puteau înţelege greşit ce voia El să spună, însă nu puteau să găsească în cuvintele Lui nimic pe care să întemeieze o acuzaţie împotriva Lui. În parabola cu vameşul şi fariseul, rugăciunea arogantă: „Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni” era într-un contrast izbitor cu cererea pocăinţei: „Ai milă de mine, păcătosul” (Luca 18:11,13). În felul acesta, Hristos a mustrat făţărnicia iudeilor. Sub simbolul smochinului neroditor şi al cinei celei mari, El a prevestit nenorocirea care trebuia să cadă peste un popor nepocăit. Cei care lepădaseră în mod batjocoritor chemarea la praznicul Evangheliei au auzit cuvintele Sale de avertizare: „Vă spun că niciunul dintre cei poftiţi nu va gusta din cina Mea” (Luca 14:24).
Învăţătura dată ucenicilor a fost foarte preţioasă. Parabola cu văduva stăruitoare şi prietenul care cerea pâine la miezul nopţii dădea o nouă putere cuvintelor Sale: „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi, şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide” (Luca 11:9). Şi adesea, când credinţa lor se clătina, erau întăriţi când îşi aminteau că Hristos spusese: „Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui, care strigă zi şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei? Vă spun că le va face dreptate în curând” (Luca 18:7,8).
Hristos a repetat acea frumoasă parabolă cu oaia pierdută. El a dezvoltat mai departe învăţătura ei prin pilda cu banul de argint pierdut şi prin pilda fiului risipitor. Ucenicii nu puteau atunci să înţeleagă pe deplin aceste învăţături, dar, după revărsarea Duhului Sfânt, când au văzut cum vin neevreii la credinţă şi mânia aprinsă a iudeilor, au înţeles mai bine învăţătura despre fiul risipitor şi au putut pătrunde bucuria cuvintelor lui Hristos: „Trebuie să ne veselim şi să ne bucurăm, căci acest fiu al meu era mort şi a înviat, era pierdut şi a fost găsit” (Luca 15:32,24). Şi când au mers în Numele Domnului lor, dând piept cu vorbirile de rău, sărăcia şi persecuţia, adesea şi-au îmbărbătat inima, repetând cuvintele pe care le rostise El în această ultimă călătorie: „Nu te teme, turmă mică, pentru că Tatăl vostru vă dă cu plăcere Împărăţia. Vindeţi ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia. Căci, unde este comoara voastră, acolo este şi inima voastră” (Luca 12:32-34).