Ai terminat de citit capitolul 53 – Ultima călătorie prin Galileea, așa că nu uita să completezi formularul de evaluare: https://forms.gle/JgXBZQWdH8bEtbCf7
După ce trimiți răspunsurile tale, întoarce-te la textul aferent acestei zile, capitolul 54 – Samariteanul milos.
Ne bucurăm că ești parte din echipa celor care citesc consecvent!
În parabola despre samariteanul milos, Hristos ilustrează natura adevăratei religii. El arată că ea nu constă din sisteme, crezuri sau ritualuri, ci din îndeplinirea faptelor de iubire, din a face cât mai mult bine altora, dintr-o bunătate adevărată.
În timp ce Hristos îi învăţa pe oameni, „un învăţător al Legii s-a sculat să-L ispitească şi a zis: «Învăţătorule, ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?»” Cu atenţia încordată, mulţimea adunată aştepta răspunsul. Preoţii şi rabinii crezuseră că-L vor prinde în cursă pe Hristos cu această întrebare. Dar Mântuitorul a evitat controversa. El a cerut răspunsul chiar de la cel care-L întrebase: „Ce este scris în Lege?” a zis El. „Cum citeşti în ea?” Iudeii încă Îl mai acuzau pe Iisus că nu apreciază legea dată pe Sinai. Dar El a legat problema mântuirii de păzirea poruncilor lui Dumnezeu.
Învăţătorul legii a zis: „Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu toată puterea ta şi cu tot cugetul tău, şi pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Iisus a zis: „Bine ai răspuns; fă aşa şi vei avea viaţa veşnică.”
Învăţătorul legii nu era mulţumit de poziţia pe care o adoptaseră fariseii şi nici de faptele lor. El studiase Scripturile cu dorinţa de a cunoaşte adevăratul lor înţeles. Se interesase foarte mult de această problemă şi întrebase cu sinceritate: „Ce să fac?” În răspunsul său cu privire la cererile legii, el trecuse cu vederea mulţimea preceptelor cu privire la ceremonii şi ritualuri. El nu susţinea că acestea n-au valoare, ci prezentase cele două mari principii de care erau legate Legea şi Prorocii. Faptul că i-a lăudat răspunsul acesta L-a aşezat pe Mântuitorul într-o poziţie favorabilă faţă de rabini. Ei nu puteau să-L condamne pentru că aprobase ceea ce fusese prezentat de un învăţător al legii.
„Fă aşa şi vei avea viaţa veşnică”, a zis Iisus. El prezentase legea ca pe un tot divin şi în această învăţătură arătase că nu este cu putinţă să ţii un precept şi să calci un altul, deoarece acelaşi principiu le călăuzeşte pe toate. Viitorul omului va fi determinat de ascultarea lui de toată legea. Iubirea supremă faţă de Dumnezeu şi iubirea nepărtinitoare faţă de om sunt principiile care trebuie să ne conducă viaţa.
Cărturarul acesta şi-a dat seama că este un călcător al legii. Cuvintele cercetătoare ale lui Hristos l-au convins de acest lucru. El nu împlinise neprihănirea legii pe care pretindea că o cunoaşte şi o înţelege. El nu dovedise iubire faţă de semenii săi. Se cerea pocăinţă, dar, în loc să se pocăiască, el a încercat să se îndreptăţească. În loc să recunoască adevărul, a căutat să arate cât de grea este împlinirea poruncii. El sperase să înlăture în felul acesta convingerea şi să se îndreptăţească în faţa oamenilor. Cuvintele Mântuitorului arătaseră că întrebarea lui n-avea rost, întrucât fusese în stare să dea singur un răspuns. Totuşi a pus o altă întrebare, zicând: „Şi cine este aproapele meu?”
Printre iudei, întrebarea aceasta pricinuia o nesfârşită dispută. Ei nu aveau nicio îndoială cu privire la păgâni şi samariteni – aceştia erau străini şi vrăjmaşi. Dar unde trebuia să se facă deosebire, în cadrul propriei naţiuni, între diferitele clase ale societăţii? Pe cine ar trebui să privească preotul, rabinul, mai-marele, ca semen al său? Ei îşi petreceau toată viaţa într-un şir de ceremonii, prin care căutau să se curăţească. Legătura cu gloata neştiutoare, spuneau ei, i-ar fi întinat şi le-ar fi cerut eforturi obositoare pentru a se curăţi. Să-i privească oare şi pe cei „necuraţi” ca semeni ai lor?
Iisus nu S-a lăsat nici acum atras în controversă. El n-a dezvăluit bigotismul celor care căutau să-L condamne. Dar a prezentat în faţa ascultătorilor Săi, printr-o parabolă simplă, un tablou de prea îmbelşugată iubire cerească ce a mişcat toate inimile şi a scos de la învăţătorul legii o mărturisire a adevărului.
Mijlocul prin care se îndepărtează întunericul este primirea luminii. Cea mai bună cale de a trata rătăcirea este prezentarea adevărului. Descoperirea iubirii lui Dumnezeu face să iasă la iveală diformitatea şi păcătoşenia inimii egoiste.
„Un om”, a zis Iisus, „se cobora din Ierusalim la Ierihon. A căzut între nişte tâlhari, care l-au dezbrăcat, l-au jefuit de tot, l-au bătut zdravăn, au plecat şi l-au lăsat aproape mort. Din întâmplare, se cobora pe acelaşi drum un preot şi, când a văzut pe omul acesta, a trecut înainte, pe alături. Un levit trecea şi el prin locul acela şi, când l-a văzut, a trecut înainte, pe alături” (Luca 10:30-32). Lucrul acesta nu era ceva închipuit, ci un fapt adevărat, cunoscut ca fiind exact aşa cum era prezentat. Preotul şi levitul care trecuseră pe alături se aflau printre ascultătorii lui Hristos.
Mergând de la Ierusalim la Ierihon, călătorul trebuia să treacă printr-o parte a pustiei Iudeei. Drumul cobora printr-o trecătoare sălbatică, stâncoasă, plină de tâlhari. Locul acela era adesea scena multor violenţe. Tocmai aici fusese atacat călătorul, i se luase tot ce avea mai de preţ, fusese rănit, bătut şi lăsat pe marginea drumului, aproape mort. Pe când zăcea astfel, a venit pe drumul acela preotul, dar el a aruncat doar o privire către omul rănit. Apoi s-a arătat levitul. Curios să ştie ce se întâmplase, s-a oprit şi a privit la cel suferind. El ştia prea bine ce ar fi trebuit să facă, dar nu era o datorie plăcută. Ar fi vrut mai bine să nu fi trecut pe drumul acela, ca să nu-l fi văzut pe rănit. Şi-a zis însă că lucrul acela nu-l privea.
Amândoi oamenii aceia aveau ocupaţii sfinte şi pretindeau că sunt tălmăcitori ai Scripturilor. Făceau parte din clasa de oameni aleşi în mod deosebit ca reprezentanţi ai lui Dumnezeu înaintea oamenilor. Ei trebuiau să fie „îngăduitori cu cei neştiutori şi rătăciţi” (Evrei 5:2), ca să-i poată face pe oameni să înţeleagă marea iubire a lui Dumnezeu faţă de neamul omenesc. Lucrarea la care erau chemaţi se asemăna cu lucrarea lui Hristos, pe care El o descrisese astfel: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia, M-a trimis să tămăduiesc pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc robilor de război slobozenia şi orbilor căpătarea vederii, să dau drumul celor apăsaţi” (Luca 4:18).
Îngerii cerului văd nenorocirea familiei lui Dumnezeu de pe pământ şi sunt gata să colaboreze cu oamenii pentru a îndepărta suferinţa şi apăsarea. În providenţa Sa, Dumnezeu i-a adus pe preot şi pe levit pe această cale, unde zăcea omul rănit, ca ei să vadă nevoia lui de milă şi de ajutor. Tot cerul aştepta să vadă dacă inima acestor oameni va fi mişcată de milă faţă de suferinţa omenească. Mântuitorul era Acela care îi condusese pe evrei în pustie. Prin stâlpul de nor şi de foc, El dăduse o învăţătură cu totul deosebită de aceea pe care o primeau oamenii acum de la preoţii şi învăţătorii lor. Măsurile pline de milă prevăzute de lege aveau în vedere până şi cele mai umile animale, care nu pot să-şi exprime prin cuvinte nevoia şi suferinţa lor. În privinţa aceasta, se dăduseră îndrumări fiilor lui Israel prin Moise: „Dacă întâlneşti boul vrăjmaşului tău sau măgarul lui rătăcit, să i-l aduci acasă. Dacă vezi măgarul vrăjmaşului tău, căzut sub povara lui, să nu treci pe lângă el, ci să-i ajuţi să ia povara de pe măgar” (Exodul 23:4,5). Dar, în omul rănit de tâlhari, Iisus prezenta cazul unui frate în suferinţă. Cu cât mai mult ar fi trebuit să le fie milă de el decât de o vită de povară! Lor li se făcuse cunoscut prin Moise că Domnul, Dumnezeul lor, „Dumnezeul cel mare, puternic şi înfricoşat”, face „dreptate orfanului şi văduvei şi iubeşte pe străin”. Şi El a poruncit: „Să iubiţi de aceea pe străin; să-l iubiţi ca pe voi înşivă” (Deuteronomul 10:17-19; Leviticul 19:34).